ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 37 din data de 09.07.2020 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosar nr. x/2019, s-a dispus în temeiul art. 414 C. pen. raportat la art. 431 C. pen. și la art. 16 alin. (1) lit. e) teza a II-a C. proc. pen., coroborat cu art. 396 alin. (6) C. proc. pen., încetarea procesului penal.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 53 din data de 15.04.2021 pronunțată de Curtea Militară de Apel București în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar Iași împotriva Sentinței penale nr. 37/09.07.2020 a Tribunalului Militar Iași.

A desființat sentința penală atacată și în fond, rejudecând:

În baza art. 414 alin. (1) din C. pen. a condamnat pe inculpatul mr. A. la pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dezertare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. a aplicat inculpatului mr. A. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice,respectiv a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.,care se execută doar dacă pedeapsa principală devine executabilă.

În baza art. 91 - art. 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1), (2) lit. b) și (3) din C. pen. a pus în vedere inculpatului să se supună următoarelor măsuri și obligații de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, conform programului de supraveghere care va fi întocmit de această instituție;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență;

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate;

- să desfășoare pe o perioadă de 60 de zile o activitate neremunerată în folosul comunității la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 5 București sau la Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București.

În baza art. 404 C. proc. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind situațiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv săvârșirea unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere și neîndeplinirea cu rea - credință a măsurilor și obligațiilor de supraveghere stabilite prin prezenta decizie.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 18.06.2021.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a susținut că, în cauză, sunt incidente cazurile de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și aplicându-i-se pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, cu privire la cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a precizat că potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 și art. 248 din Legea nr. 53/2003, în situația aplicării sancțiunilor disciplinare militarii nu pot fi numiți pe o funcție inferioară mai mult de 60 de zile calendaristice, iar pe perioada cât execută sancțiunea disciplinară vor primi salariul aferent funcției pe care au ocupat-o prin concurs și nu pe o funcție inferioară.

Așadar, a arătat că legea penală nu prevede aplicarea de pedepse pentru abateri disciplinare, această problemă fiind reglementată de legislația muncii și de Legea nr. 80/1995.

În opinia inculpatului, raportat la situația de fapt reținută de instanțele ierarhic inferioare, nu poate fi sancționat pentru aceeași conduită de două ori, disciplinar și penal.

Mai mult, a susținut că, deși la data inculpării sale era deja publicată în Monitorul Oficial, Decizia nr. 71 din 07.05.2019 a Curții Constituționale și ulterior a fost emisă Decizia nr. 3132 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la faptul că Ordinul S.P. nr. 458/2015 este o sancțiune disciplinară, totuși a fost condamnat în temeiul acestui ordin.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen., a precizat că instanța penală i-a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În opinia inculpatului, nu poate exista o sancțiune disciplinară reglementată de Legea nr. 53/2003 și ulterior preluată de ministrul apărării naționale prin Ordinul nr. M 64/2013 care să aibă o altă modalitate de sancționare a unei abateri disciplinare astfel cum este reglementată de Codul Muncii și nici nu este legal ca sancțiunile disciplinare să fie reglementate prin ordin de ministru. Această procedură a sancționării cadrelor militare prin ordin al Ministrului Apărării Naționale a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 71 din 29.01.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 352 din 07.05.2019.

Prin încheierea din data de 21 septembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 53 din data de 15 aprilie 2021 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, secția penală.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speță, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", respectiv cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Critica formulată de recurentul inculpat, în sensul că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 414 alin. (1) din C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat a formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de dezertare reținute în sarcina sa, susținând că fapta ar fi reprezentat o abatere disciplinară astfel încât nu putea fi condamnat pentru aceasta.

De asemenea, a mai susținut că nu putea fi urmărit, judecat ori pedepsit pentru aceeași faptă, având în vedere că prin Decizia penală nr. 19/2018 a Curții Militare de Apel București, instanța se pronunțase deja cu privire la infracțiunea imputată, astfel că instanța nu a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat, fiind astfel încălcat dreptul la apărare al recurentului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpat cu privire la acest caz de casare, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează penal fapta de dezertare, ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

În acest context, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracțiunea de dezertare și, de asemenea, constată că, în cauză, fapta inculpatului nu reprezintă o abatere disciplinară.

În fapt, recurentul a fost nemulțumit de decizia prin care a fost retrogradat profesional întrucât, prin Ordinul Șefului Statului Major General SP 458/30.09.2015, a fost eliberat din funcția de ofițer 4 în biroul coordonare programe majore din secția coordonare și evaluare programe majore aferente Statului Major General și a fost numit în funcția de ofițer 3 în Biroul planificare operații logistice și instructive la Comandamentul Bazei 3 Logistica Zargidava, UM x și, considerând că Ordinul Șefului Statului Major General SP 458/30.09.2015 este nelegal, nu s-a prezentat la unitatea militară.

Din analiza normei de incriminare rezultă că cerințele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite întrucât recurentul inculpat a absentat nejustificat de la unitate sau de la serviciu, mai mult de 3 zile.

Infracțiunea de dezertare constituie o variantă mai gravă a infracțiunii de absență nejustificată, pe care legiuitorul a înțeles să o incrimineze distinct, împrejurarea care diferențiază cele două infracțiuni fiind limita de timp peste care se prelungește lipsa nejustificată a militarului din unitate sau serviciu, la dezertare fiind necesar ca aceasta să depășească 3 zile.

Infracțiunea de dezertare prezintă un pericol social mai ridicat decât absența nejustificată, deoarece aduce o atingere mai gravă ordinei și disciplinei militare, care trebuie respectate de toți militarii, oricare ar fi categoria și gradul acestora.

Prin urmare, se constată că în speța de față sunt îndeplinite condițiile de tipicitate pentru existența acestei infracțiuni, deoarece inculpatul a absentat nejustificat de la unitatea sau serviciul unde acesta trebuia să se prezinte și să funcționeze.

Astfel, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii se constată că elementul material este realizat prin inacțiunea inculpatului, respectiv prin absența nejustificată a acestuia de la unitate sau de la serviciu, în perioada prevăzută expres de lege, fapt ce s-a reținut cu titlu definitiv că a fost realizat în cauză.

Absența inculpatului din unitate este nejustificată, deoarece acesta, dată fiind calitatea sa de militar și rigorile specifice disciplinei militare, nu avea dreptul să decidă unilateral că nu se mai prezintă la serviciu.

Or, susținerile recurentului inculpat au în vederea nelegalitatea ordinului prin care acesta a fost sancționat și pe care acesta a înțeles să îl ignore, considerându-l ilegal.

În ceea ce privește critica referitoare la neconcordanța dintre cele două hotărâri de condamnare pentru infracțiunea de dezertare, invocându-se autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată, în primul rând, că această critică nu se circumscrie cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. (putând fi circumscrisă cazului de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. i) din C. proc. pen.), iar, în al doilea rând, că în cauză nu au fost pronunțate două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

În acest sens, instanța constată că, prin Decizia penală nr. 19/26 aprilie 2018 a Curții Militare de Apel București, s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei și aplicarea, în baza art. 81 C. pen., a unui avertisment (decizia a cărei autoritate de lucru judecat se invocă), reținându-se că inculpatul mr. A. a refuzat nejustificat să se prezinte la unitatea la care a fost mutat, absentând nejustificat pe o perioadă mai mare de 3 zile, după expirarea concediului medical (12.12.2015) și până la sesizarea instanței cu rechizitoriu (07.11.2016).

De asemenea, prin decizia recurată (Decizia penală nr. 53 din data de 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea Militară de Apel București), s-a reținut, cu titlu definitiv, săvârșirea infracțiunii de dezertare (infracțiune continuă), fapta fiind săvârșită la 16.05.2018 și epuizată la data pronunțării deciziei, respectiv 15.04.2021.

Astfel, chiar dacă inculpatul, în calitatea sa de maior în cadrul UM x Român, nu s-a prezentat la unitate pe o perioadă mai lungă de timp, Curtea Militară de Apel București a pronunțat două hotărâri diferite pentru două infracțiuni de dezertare diferite, aferente unor perioade diferite, respectiv Decizia penală nr. 19/26 aprilie 2018 și Decizia penală nr. 53/aprilie 2021.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de către recurent.

În ceea ce privește legalitatea pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului A., se constată că art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. reglementează ca și caz de casare situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În susținerea acestui caz de casare, recurentul inculpat a susținut că nu poate exista o sancțiune disciplinară reglementată de Legea nr. 53/2003 și ulterior preluată de ministrul apărării naționale prin Ordinul nr. M 64/2013 care să aibă o altă modalitate de sancționare a unei abateri disciplinare astfel cum este reglementată de Codul muncii și nici nu este legal ca sancțiunile disciplinare să fie reglementate prin ordin de ministru.

Înalta Curte arată că aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, instanța de recurs nefiind abilitată de lege să analizeze cauza sub aspectul temeiniciei acesteia, să interpreteze probele în baza cărora s-a dispus soluția recurată.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse într-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci privește întreg regimul sancționator aplicat unei situații juridice concrete, respectiv ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii și modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, văzând și considerentele mai sus prezentate cu privire la critica recurentului privind existența infracțiunii de dezertare, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Astfel, infracțiunea de dezertare prevăzută de art. 414 alin. (1) din C. pen. se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă, iar pedeapsa aplicată recurentului inculpat prin decizia recurată este de 1 an și 3 luni închisoare.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurent, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 53 din data de 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea Militară de Apel București.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 53 din data de 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea Militară de Apel București.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2021.

GGC - NN