ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 353 din 19 decembrie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Cluj, printre alții, a fost condamnat inculpatul A., în baza art. 273 alin. (1) din C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, prev. de art. 92 din C. pen.

Conform art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul să se supună, pe durata termenului de supraveghere, următoarelor măsuri de supraveghere date în competența Serviciului de Probațiune Cluj.

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Cluj, conform programului ce îi va fi stabilit de către consilierul de probațiune;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

c) să comunice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Potrivit art. 93 alin. (3) din C. pen., a fost obligat inculpatul, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul unor activități desfășurate de Primăria mun. Câmpia Turzii, jud. Cluj sau Primăria com. Viișoara, jud. Cluj.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere, prev. de art. 96 din C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, printre alții, inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, printre altele, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 353 din data de 19.12.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj.

La data de 12.04.2021, inculpatul A., prin apărătorul ales, a declarat recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat, în esență, că a fost condamnat, în mod nelegal, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.

Astfel, a susținut că, ulterior pronunțării Sentinței penale nr. 353/19.12.2018 a Tribunalului Cluj, a intervenit Decizia Curții Constituționale a României nr. 236/02.06.2020 prin care, s-a stabilit că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

De asemenea, până la intervenția legiuitorului pentru a pune în acord textul legal cu raționamentul Curții, aceasta a impus organelor judiciare să acorde în mod direct martorului aceste drepturi, în temeiul prevederilor constituționale.

Prin urmare, recurentul a opinat că fapta reținută în sarcina lui nu constituie infracțiune, nefiind prevăzută de legea penală.

Ca efect al acestei decizii, un martor despre care există informații că ar fi participat la activitățile infracționale poate refuza să dea declarații în fața organelor de cercetare, invocând dreptul la tăcere pentru a nu se autoincrimina, fără ca acest refuz de cooperare să mai poată fi considerat o piedică în calea anchetei penale, motiv pentru care această conduită nu mai poate constitui latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Practic, latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă a fost restructurată ca urmare a deciziei, ea excluzând refuzul "martorului" de a colabora cu organele de cercetare penală atunci când această colaborare ori respectarea obligației de a face declarații, ar duce la autoincriminarea sa.

În esență, s-a apreciat că decizia Curții Constituționale accentuează, pe de o parte, raționamentul expus de recurent pe întreg parcursul dosarului penal, iar, pe de altă parte, vine și dezincriminează fapta martorului de a nu declara adevărul, atunci când această conduită ar fi dus la autoincriminare. Prin această decizie, s-a reconfigurat, în opinia apărării, conținutul infracțiunii de mărturie mincinoasă.

S-a arătat că instanța de apel nu a tratat incidența acestei decizii în cauză, respectiv efectul pe care aceasta îl are asupra faptei recurentului, astfel că se impune efectuarea acestei analize de către instanța de recurs în casație, opinând că, referitor la conduita sa, aceasta a fost, în mod clar, scoasă din sfera ilicitului prin intermediul acestei hotărâri.

Prin decizia anterior referită s-a reconfigurat incriminarea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ea nemaiputând fi reținută în ipoteza în care martorul refuză să colaboreze cu organele de cercetare penală, respectiv refuză să declare aspectele pe care le cunoaște pentru a evita autoincriminarea sa. Obligația martorului de cooperare a fost aneantizată.

Așadar, dacă la data de 14.06.2014, momentul audierii sale de către procurorii din cadrul DIICOT, aceștia i-ar fi acordat dreptul de a nu se autoincrimina și de a nu face declarații, recurentul nu ar fi ajuns niciodată în ipostaza în care să fie acuzat de săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

A susținut că, la momentul audierii, din probele prezentate (interceptări telefonice), procurorii cunoșteau faptul că recurentul a participat direct la restituirea unor sume ce au fost împrumutate în cadrul activității de camătă de către numitul B. și ca atare ar fi putut să-l audieze în calitate de complice în raport de ajutorul dat în cadrul săvârșirii acestei infracțiuni - implicarea sa ca intermediar în recuperarea unor sume acordate.

Organele de cercetare penală dețineau interceptări ale unor convorbiri în care recurentul afirma că a preluat o sumă de bani, respectiv numitul B. îi furniza indicații pentru ridicarea unor sume de bani.

Bazat exclusiv pe voința arbitrară a organelor de cercetare penală de a-l audia în calitate martor, iar nu în calitate de inculpat - complice, recurentul a susținut că a fost lipsit de drepturi care sunt de esența unui proces echitabil - dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul la tăcere.

A fost forțat prin această conduită să facă alegerea dintre a se autoincrimina sau a săvârși o presupusă faptă de mărturie mincinoasă.

A mai susținut că, dacă ar fi confirmat aspectele din interceptările procurorilor, ar fi recunoscut practic faptul că a participat ca și complice la activitatea de camătă desfășurată de inculpatul B., autoincriminându-se.

Faptul că organele penale nu au procedat la tragerea la răspundere a acestuia în raport de complicitatea la camătă nu este de natură să împiedice aplicarea acestui raționament, iar, la acest moment, în raport de acele fapte a intervenit prescripția răspunderii penale.

Așadar, recurentul A. a susținut că nu este întrunită nici situația premisă a infracțiunii de mărturie mincinoasă - calitatea de martor a acestuia. Prin raportare la acuzațiile din cadrul rechizitoriului, de participare directă la activitatea infracțională de camătă prin acordarea de ajutor la restituirea unor sume, rezultă că organele penale îl considerau în fapt un complice, atribuindu-i calitatea de martor într-o manieră pur formală pentru a-l forța să dea declarații.

Organele penale au încălcat obligația prevăzută de art. 115 alin. (1) din C. proc. pen. de a nu audia în calitate de martor un subiect procesual, iar fapta recurentului A. de a refuza să coopereze cu organele judiciare pentru a nu se autoincrimina, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Curtea Constituțională a stabilit că martorul, care prin declarația sa s-ar autoincrimina, poate refuza să colaboreze cu organele judiciare și poate refuza să facă declarații în fața acestora. La momentul 2014, recurentul A. a precizat că nu putea beneficia de aceste drepturi, motiv pentru care a declarat că nu își amintește sau nu cunoaște.

Fapta nu a fost comisă cu intenția de a îngreuna ancheta împotriva numitului B. sau de a împiedica înfăptuirea justiției, ci cu intenția de a se proteja, de a nu se autoincrimina, tipicitatea subiectivă nefiind îndeplinită.

În concluzie, în raport de Decizia nr. 236/02.06.2020 pronunțată de Curtea Constituțională care, prin interpretarea conferită, a dezincriminat fapta săvârșită de recurentul A., plasând-o în afara ilicitului, acesta a solicitat să se constate că fapta nu este prevăzută de legea penală, prin urmare, să se admită recursul în casație, să se dispună casarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și achitarea sa pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Prin încheierea din data de 15 iunie 2021, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Cluj, secția penală și de minori și s-a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători, fiind fixat termen la data de 28.09.2021 pentru judecarea căii extraordinare de atac.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., a constatat că, în cuprinsul cererii de recurs în casație este menționat numele și prenumele titularului cererii, Decizia penală nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Totodată, s-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este semnată de către apărătorul ales al acestuia, avocat C..

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a arătat că, în cuprinsul cererii a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazului de recurs în casație invocat, astfel cum a fost consacrată în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Însă, referitor la criticile aduse de recurentul inculpat A. care vizează elemente circumscrise laturii subiective a infracțiunii pentru care a fost condamnat, cu referire lipsa intenției în săvârșirea faptei, susținându-se că, în cauză, nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate subiectivă, nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) din C. proc. pen.

Ca urmare, constatând că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. și pe cele cuprinse în art. 437 alin. (1) lit. c) și art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis, în principiu cererea de recurs în casație, în limitele precizate anterior.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A., prin prisma motivelor invocate, în conformitate cu prevederile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, notează că potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, instanța supremă verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se cenzurează exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că potrivit C. proc. pen. recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-o cale de atac ordinară.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În esență, recurentul inculpat A. a arătat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu mai este prevăzută de legea penală, aceasta fiind dezincriminată urmare a Deciziei nr. 236/2020 a Curții Constituționale prin care s-a reconfigurat latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În plus, recurentul a mai arătat că nu este întrunită situația premisă a infracțiunii de mărturie mincinoasă întrucât nu a avut calitatea de martor, dat fiind că, la momentul audierii sale, organele de urmărire penală aveau cunoștință că a participat direct la restituirea unor sume de bani ce au fost împrumutate în cadrul activității de camătă de către inculpatul B. așa încât era complice la infracțiunea comisă de acesta din urmă.

Preliminar, Înalta Curte notează că dezincriminarea (abolitio criminis) presupune scoaterea din sfera ilicitului penal a unui comportament care a avut la un moment dat semnificație de infracțiune.

Așadar, va exista dezincriminare atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă și în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidență a unui text, astfel încât fapta concretă săvârșită de inculpat nu mai îndeplinește condițiile impuse de acest text.

Prin Decizia nr. 236/2020 publicată în M. Of. nr. 597/8.07.2020, Curtea Constituțională a statuat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

Înalta Curte constată că, prin decizia instanței de contencios constituțional antemenționată, s-a recunoscut martorului beneficiul dreptului la tăcere și a dreptului de a nu contribui la propria acuzare, astfel că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, martorul a intrat și el în sfera subiecților procesuali, alături de suspect și inculpat, care beneficiază de dreptul de a nu se acuza. Prin urmare, ca efect al Deciziei nr. 236/2020 a Curții Constituționale, anterior desfășurării procedeului probatoriu al audierii martorului, organul judiciar îi va aduce la cunoștință acestuia, înainte de a-l audia, că are dreptul de a nu răspunde întrebărilor în legătură cu fapte sau împrejurări de fapt care îl pot incrimina. Deopotrivă, martorul audiat într-o cauză penală, dacă apreciază că, prin declarația pe care o va da, va dezvălui fapte sau împrejurări apte de a angrena tragerea sa la răspundere penală, poate opta să nu dea nicio declarație cu privire la aceste împrejurări.

Prin urmare, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 236/2020 a Curții Constituționale, s-a recunoscut dreptul procedural al martorului la tăcere și la neautoincriminare. Decizia instanței de contencios constituțional nu a avut însă vreun efect juridic în ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă incriminată în dispozițiile art. 273 din C. pen., text care nu a făcut obiectul cenzurii de constituționalitate prin decizia menționată.

Contrar susținerilor recurentului inculpat, infracțiunea de mărturie mincinoasă continuă să fie incriminată în legislația penală, neoperând dezincriminarea acestei infracțiuni, motiv pentru care criticile apărării pe acest aspect sunt neîntemeiate.

Referitor la criticile recurentului inculpat privind lipsa situației premisă a infracțiunii de mărturie mincinoasă, Înalta Curte apreciază că și acestea sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, se constată că jurisprudența instanței supreme a recunoscut în mod expres dreptul la tăcere al martorului atunci când a analizat în ce măsură s-ar putea reține infracțiunea de mărturie mincinoasă în sarcina unei persoane care, în calitate de martor, a făcut declarații neconforme realității pentru a nu se autoincrimina. Astfel, s-a reținut, în esență, lipsa calității cerută subiectului activ de norma de incriminare și, prin urmare, absența unei condiții de tipicitate obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă în situația în care, la momentul audierii în calitate de martor, organele judiciare aveau cunoștință de implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii, context în care aceasta s-ar fi expus la autoincriminare pentru o eventuală formă de complicitate la activitatea infracțională (Decizia nr. 40/A/2018 din 20 februarie 2018 și Decizia nr. 397/2014 din 21 noiembrie 2014, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Această ipoteză nu este incidentă în speță, recurentul A. având calitatea de martor pe tot parcursul procesului penal. Contrar criticilor apărării, analizând situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză (și care nu mai poate face obiectul cenzurii în calea extraordinară a recursului în casație), Înalta Curte constată că recurentul nu a avut calitatea de complice la infracțiunea de camătă comisă de inculpatul B., cum susține, în mod eronat, acesta. Restituirea unei sume de bani de către martorul D. inculpatului B., prin intermediul recurentului A., în luna ianuarie 2014 nu se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de camătă care se referă exclusiv la darea de împrumuturi ca îndeletnicire. Sintagma utilizată de legiuitor "ca îndeletnicire" califica fapta ca fiind o infracțiune de obicei. Or, implicarea recurentului într-o activitate singulară de primire a banilor, pentru inculpatul B., nu determină calificarea recurentului A. ca participant la infracțiunea de camătă.

Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivele invocate de recurentul inculpat sunt nefondate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

GGC - NN