ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 6267 din data de 13 decembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Timișoara s-a dispus în baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 83 C. pen., pedeapsa de 1 (un) an închisoare în sarcina inculpatului B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (2 acte materiale); în baza art. 83 alin. (1) - (3) C. pen. amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere, stabilit în condițiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; în baza art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Timiș, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă, dacă va fi cazul; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență; în baza art. 85 alin. (2) C. pen. inculpatul să execute obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul SC C. SA sau a SC D. SA, pe o perioadă de 30 de zile; în baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. atragerea atenției inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv a dispozițiilor art. 88 C. pen. privind cazurile de revocare a amânării și de aplicare și executare a pedepsei stabilite, cu aplicare, după caz, inclusiv a regulilor de la concursul de infracțiuni;

În baza art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) - (2) C. pen., cu referire la art. 83 C. pen., pedeapsa de 1 (un) an închisoare în sarcina inculpatului E., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la înșelăciune; în baza art. 83 alin. (1) - (3) C. pen. amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere, stabilit în condițiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; în baza art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Timiș, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă, dacă va fi cazul; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență; în baza art. 85 alin. (2) C. pen. inculpatul să execute obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul SC C. SA sau a SC D. SA, pe o perioadă de 30 de zile; în baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen.. atragerea atenției inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv a dispozițiilor art. 88 C. pen. privind cazurile de revocare a amânării și de aplicare și executare a pedepsei stabilite, cu aplicare, după caz, inclusiv a regulilor de la concursul de infracțiuni;

În baza art. 244 alin. (1) - (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 1 (un) an, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune; în baza art. 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 41 C. pen., condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa închisorii de 1 (un) an și 6 (șase) luni, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (2 acte materiale); în temeiul art. 67 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), C. pen. pe o durată de 2 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.; în baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până când pedeapsa principală va fi considerată ca executată; constatarea că infracțiunile deduse judecății sunt concurente între ele și cu cele care au făcut obiectul Sentinței penale nr. 3982 din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 506/A din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara; constatarea că infracțiunile deduse judecății au fost săvârșite în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu Sentința penală nr. 3613 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2011, definitivă prin Decizia Curții de Apel Timișoara nr. 214 din 14 februarie 2013; anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani dispusă prin sentința penală nr. 3982; descontopirea pedepsei rezultante de 3 ani în pedepsele componente de: 3 ani; 3 ani; 3 ani închisoare; în temeiul art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 187/2012, aplicarea pedepsei celei mai grele de 3 ani sporită cu 2 ani și 10 luni (reprezentând 1/3 din suma celorlalte pedepse concurente), în final în sarcina inculpatului fiind stabilită pedeapsa rezultantă intermediară de 5 ani și 10 luni închisoare; în baza art. 43 alin. (2) C. pen. adăugarea la pedeapsa rezultantă intermediară pedeapsa de 2 ani aplicată prin Sentința penală nr. 3613/2012, în final în sarcina inculpatului fiind stabilită pedeapsa rezultantă de 7 ani și 10 luni închisoare, în regim de detenție; în baza art. 45 alin. (1), (2) și 3 lit. b) C. pen.,rap. la art. 67 C. pen. aplicarea pedepsei complementare celei mai grele, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 (doi) ani care se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.; în baza art. 45 alin. (5), raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., rap. la art. 65 alin. (1) și (3) C. pen. aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.; s-a luat act de faptul că prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunilor a fost recuperat în integralitate, persoana vătămată F. neconstituindu-se parte civilă.

Împotriva Sentinței penale nr. 6267 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2017, au formulat apel, în termen legal, inculpații A., B. și E..

Prin Decizia penală nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații B. și E. împotriva Sentinței penale nr. 6267 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași hotărâri penale.

A desființat Sentința penală nr. 6267 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Timișoara și rejudecând:

A descontopit pedeapsa de 7 ani și 10 luni închisoare aplicată inculpatului A. și a repus pedepsele în individualitatea lor.

În temeiul art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate în cauză inculpatului A., în pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an și 6 luni închisoare, la care a adăugat sporul de 1/3 din pedeapsa ce nu se execută în integralitatea ei, respectiv 4 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 1 (un) an și 10 (zece) luni închisoare.

A menținut dispozițiile de anulare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată în 23 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 506/A din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara.

În temeiul art. 43 alin. (1) C. pen. a adăugat pedeapsa de 3 ani închisoare la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa finală de 4 (patru) ani și 10 (zece) luni închisoare în regim de detenție.

A menținut în rest dispozițiile hotărârii penale apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs în casație inculpatul A..

Recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" și a solicitat admiterea recursului în casație formulat, încetarea procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. f) C. proc. pen., iar în subsidiar, achitarea sa.

A susținut că instanța de apel în mod greșit nu a constatat prescripția răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune; astfel, presupusa fapta a fost săvârșită în luna aprilie 2014, termenul de prescripție fiind de 5 ani, în temeiul art. 154 alin. (1) lit. d) raportat la art. 244 alin. (1) și alin. (2) Noul C. pen., s-a împlinit în aprilie 2019.

De asemenea, a mai arătat că în cauză nu există probe certe care să îi contureze vinovăția, ci doar probe indirecte, interpretabile și care nu pot forma convingerea că inculpatul este cel care a săvârșit presupusele fapte.

Astfel, a precizat că față de împrejurarea că creditul a fost achitat, că nu s-a putut lămuri calitatea sa de angajat sau comisionar, se impunea achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua C. pen.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 702/A din data de 21 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat de către recurentul inculpat în susținerea recursului în casație.

Referitor la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidența a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci privește întreg regimul sancționator aplicat unei situații juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii și modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare atât la hotărârea primei instanțe, cât și la decizia instanței de apel ce exced analizei instanței de recurs în casație întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare nu se încadrează în limitele cazului de recurs în casație pe care se grefează cererea inculpatului, invocarea acestuia fiind una pur formală.

În acest sens se constată că prin motivele de recurs în casație nu se arată în niciun fel de ce pedeapsa aplicată inculpatului nu este în limitele prevăzute de lege (cu referire la pct. 12 al art. 438 C. proc. pen.).

Astfel, Înalta Curte constată că, prin motivele invocate în cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., acesta solicită practic reanalizarea situației de fapt întrucât susține că în cauză nu există probe certe care să îi contureze vinovăția, ci doar probe indirecte, interpretabile și care nu pot forma convingerea că inculpatul este cel care a săvârșit presupusele fapte.

În consecință, întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casație tind la o reapreciere a probatoriului și la constatarea unei neconcordanțe între situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat în cauză, instanța reamintește faptul că toate aceste aspecte privesc fondului cauzei și nu se poate face o reanaliză a probelor administrate cu ocazia recursului în casație, nu se poate verifica existența concordanței între situația de fapt reținută de către instanță și conținutul mijloacelor de probă, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs în casație.

Referitor la solicitarea principală a recurentului inculpat privind încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, Înalta Curte constată că un astfel de motiv nu poate fi încadrat în vreunul dintre cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, se constată că pct. 8 al acestui articol stabilește că hotărârile sunt supuse casării în situația în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, însă acest caz de casare nici nu a fost invocat de către recurent și nici nu este aplicabil în cauză întrucât nu s-a dispus încetarea procesului penal.

În consecință, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - CL