ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 911/2021

La data de 26.04.2021, victima A. a transferat un comision de 1.180 euro către grup;

La 22.04.2021, victima W. a transferat un comision de 1.080 euro către grup;

La 30.04.2021, victima S. a transferat un depozit, chirie și o plată parțială în sumă de 5.830 euro în total către grup;

La 25.04.2021, victima U. a transferat un comision de 1.180 euro către grup;

La 30.04.2021, victima R. a transferat un comision de 6.790 euro către grup;

La 29.04.2021, victima I. a transferat un comision și depozitul cuvenit de 4.630 euro către grup;

La 28.04.2021, victima B. transferat o plată compensatorie și un depozit în sumă de 6.440 euro către grup;

La 30.04.2021, victima V. a transferat o plată compensatorie și un depozit în sumă de 6.240 euro către grup;

La 30.04.2021, victima T. a transferat 6.130 euro în total către grup. II. Martorul W. și-a oferit apartamentul în Munchen ca apartament de vacanță pe platforma de internet D.. Datorită acestei oferte, suspectul a contactat pe martorul W. la data de 01.05.2021, prezentându-se drept "F." și au căzut de acord cu privire la închirierea apartamentului între 02.05.2021 și 04.05.2021. Ulterior, apartamentul a fost pus în anunț de grupul suspectului pe platforma de internet "B.". Instanța de fond a mai constatat că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. îndeplinește condițiile de formă și de conținut prevăzute de art. 87 alin. (1), (2) din Legea nr. 302/2004, republicată. De asemenea, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile art. 97 alin. (1), (2) din aceeași lege, întrucât pedeapsa prevăzută în legislația statului emitent pentru infracțiunile care face obiectul urmăririi penale efectuate de către autoritățile judiciare germane și care au motivat emiterea mandatului european de arestare are o durată maximă care depășește 3 ani închisoare, iar faptele atribuite persoanei solicitate nu sunt supuse verificării îndeplinirii cerinței dublei incriminări, fiind încadrate juridic, conform mențiunilor din mandat, în infracțiuni care dau loc la predare, independent de această cerință. Mai mult, cerința dublei incriminări este îndeplinită (conform alin. (2), întrucât legea penală română incriminează, la rândul său, acele fapte. În acest sens, s-a reținut că, deși în cuprinsul traducerii mandatului se face referire la infracțiunea de furt calificat, din examinarea situației de fapt se constată, în mod evident, că ne aflăm în prezența unei acuzații vizând comiterea infracțiunii de înșelăciune. De altfel, C. pen. al Germaniei incriminează în art. 263 (indicat în cuprinsul mandatului) infracțiunea de înșelăciune. Faptele presupus comise de persoana solicitată ar reprezenta, potrivit legislației românești, pe lângă infracțiunea de înșelăciune, și infracțiunea de constituire de grup infracțional organizat (alin. (5) al art. 263 sancționând, ca variantă agravantă, cu închisoarea de la 1 an la 10 ani, iar în cazurile mai puțin grave, cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, persoana care săvârșește fapta de înșelăciune ca îndeletnicire în calitate de membru al unui grup infracțional specializat în săvârșirea de astfel de fapte). S-a considerat că indicarea infracțiunii de furt este o simplă eroare care nu este de natură să împieteze asupra predării, instanța putând determina care este activitatea infracțională imputată lui A.. Nu a putut fi primită nici susținerea potrivit căreia din descrierea existentă în cuprinsul mandatului nu se poate determina dacă activitatea acestuia este prevăzută de legea penală română. În dezacord cu această apărare, instanța a apreciat că respectiva descriere (deși face referire la activitatea grupului, nu la activitatea punctuală a persoanei solicitate) este suficientă pentru a satisface condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004. În acest sens, s-a reținut că instanța germană consideră (aspect ce nu poate fi cenzurat în vreun fel în prezenta procedură) că persoanei solicitate îi poate fi imputată, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, întreaga activitate infracțională descrisă anterior, or, acest lucru, dacă ar fi adevărat, ar fi de natură să atragă răspunderea penală, inclusiv potrivit legii românești. Astfel, instanța de fond a constatat că nu este incident vreun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute în art. 99 alin. (1), (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nefiind incidentă nici vreo cauză de amânare a predării, conform art. 114 alin. (1) raportat la art. 58 alin. (1), (2) din aceeași lege. S-a constatat și faptul că persoana solicitată, fiind informată despre consecințele juridice ale consimțământului său, îndeosebi cea referitoare la caracterul irevocabil al acestuia, nu a fost de acord cu predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, precizând că nu renunță la drepturile conferite de regula specialității, prevăzută de art. 117 din Legea nr. 302/2004, republicată. Împotriva sentinței penale nr. 187/F din 22 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a formulat contestație persoana solicitată A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 26 octombrie 2021. În motivele scrise și cu prilejul susținerii orale a căii de atac, contestatorul persoană solicitată a arătat, prin intermediul apărătorului ales, că există unele neclarități în legătură cu mandatul european de arestare emis pe numele său, cu privire la infracțiunea de care este acuzat că ar fi săvârșit-o pe teritoriul Germaniei, dar și la implicarea sa în presupusa activitate infracțională, precizând totodată că are domiciliul stabil în România de peste 5 ani și, astfel cum a declarat și la instanța de fond, nu este de acord să fie transferat în Germania. Pe de altă parte, a susținut că, având în vedere contextul generat de actuala pandemie de Covid-19, ar putea fi analizată o posibilă amânare a predării, pentru a nu-i fi pusă în pericol viața. În consecință, a solicitat admiterea contestației, cu consecința respingerii sesizării parchetului privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis în cauză. Examinând contestația formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru următoarele considerente: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că autoritățile judiciare din Germania au emis, la data de 04.08.2021, un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitate A., în vederea efectuării urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fraudă calificată comisă în grup și tentativă de fraudă calificată comisă în grup, prevăzute de art. 263 I, II, V, 22, 23, 53 din C. pen. german, constând în aceea că, la o oră necunoscută, înainte de 21.04.2021, suspectul A. și cel puțin alte două persoane, neidentificate până acum, complici, și-au unit forțele pentru a pune anunțuri oferite de închiriere via platforma de internet B., acționând în mod organizat și împărțindu-și sarcinile. Realizând aceasta, autorii intenționau să obțină comisionul de rezervare, plăți parțiale, chirii și depozite care trebuiau plătite de viitori chiriași. Prin adresa nr. x/2021 din data de 12.10 2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a transmis instanței de fond mandatul european de arestare, în limba germană și tradus în limba română, astfel cum a fost comunicat de autoritatea emitentă, o copie fiind înmânată persoanei solicitate. Potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu ocazia pronunțării asupra executării mandatului european de arestare, instanța ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare. Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, faptele imputate contestatorului persoană solicitată nu sunt supuse verificării îndeplinirii cerinței dublei incriminări, fiind încadrate juridic, conform mențiunilor din mandat, în infracțiuni care dau loc la predare, independent de această cerință. Totodată, se constată că faptele pentru care este urmărit penal contestatorul persoană solicitată au corespondent în legea penală română, în infracțiunile de înșelăciune și, respectiv, constituire de grup infracțional organizat. Astfel, în mod just a reținut instanța de fond că, deși în cuprinsul traducerii mandatului se face referire la infracțiunea de furt calificat, din analiza situației de fapt expuse rezultă că acuzația vizează comiterea infracțiunii de înșelăciune, aceasta din urmă fiind incriminată în art. 263 din C. pen. al Germaniei (articol indicat, de altfel, în cuprinsul mandatului). Pe de altă parte, Înalta Curte constată că descrierea faptelor din cuprinsul mandatului european de arestare este în acord cu cerințele impuse de Legea nr. 302/2004, autoritățile judiciare germane apreciind că persoanei solicitate i se poate imputa, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, întreaga activitate infracțională redată în mandat, împrejurare de natură a atrage răspunderea penală a acesteia, inclusiv potrivit legislației române. Se reține, de asemenea, că mandatul european de arestare are conținutul și forma prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004 și nu există niciun motiv, obligatoriu sau opțional, de refuz al executării acestuia, dintre cele prevăzute în art. 99 alin. (1) și (2) din aceeași lege. Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 104 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimțământul acesteia se întocmește un proces-verbal, în cuprinsul căruia se menționează dacă persoana solicitată a renunțat sau nu la drepturile conferite de regula specialității. Conform alin. (6) al aceluiași articol, în cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunța prin sentință, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării și predării persoanei solicitate. Dispozițiile art. 104 alin. (7) din aceeași lege prevăd că, dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziției acesteia față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventuale obiecții în ceea ce privește identitatea. În prezenta cauză, în fața instanței de fond, persoana solicitată nu a formulat obiecții în ceea ce privește identitatea și, fiind ascultată, după ce i-au fost aduse la cunoștință posibilitatea de a consimți la predare, caracterul irevocabil al unui astfel de consimțământ, precum și conținutul și efectele regulii specialității, a declarat că nu este de acord să fie predată către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, afirmațiile sale fiind consemnate în cuprinsul procesului-verbal de audiere întocmit în ședința publică din data de 21 octombrie 2021. Înalta Curte constată că, în contextul particular al cauzei, instanța de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare emis de Judecătoria Munchen - Germania, la data de 04.08.2021, pe numele persoanei solicitate A., hotărârea atacată, de predare a acesteia către autoritățile judiciare solicitante, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materie. Cât privește susținerea contestatorului în sensul că, în speță, se impunea a se face aplicarea prevederilor art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, întrucât are domiciliul stabil în România de peste 5 ani și nu este de acord să fie transferat în Germania, aceasta nu poate fi primită. Potrivit normei invocate, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent. Se observă așadar că, pe de o parte, textul face vorbire despre posibilitatea, iar nu despre obligația autorităților judiciare române de a pune în executare un mandat european de arestare, iar pe de altă parte, este avută în vedere situația în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, ipoteză care nu este incidentă în speță, mandatul european de arestare fiind emis de autoritățile judiciare germane pe numele persoanei solicitate A. în vederea efectuării urmăririi penale, cu privire la săvârșirea mai multor infracțiuni. În plus, se reține că predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Germania s-a dispus cu condiția ca, în cazul în care va fi condamnată, aceasta să fie transferată să execute pedeapsa pe teritoriul României. În ceea ce privește soluția dispusă de instanța de fond cu privire la arestarea persoanei solicitate pe o durată de 30 de zile, aceasta este legală și temeinică, în mod corect apreciindu-se că se impune luarea măsurii arestării, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege în acest sens și fiind avute în vedere, totodată, circumstanțele particulare ale cauzei, măsura fiind necesară în scopul predării persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Germania, respectiv pentru buna desfășurare a procedurii de executare a mandatului european de arestare. Referitor la solicitarea formulată de apărare în calea de atac a contestației, în sensul amânării predării contestatorului, raportat la dispozițiile art. 23 din Decizia-Cadru nr. 2002/584/JAI/13.06.2002 a Consiliului Uniunii Europene, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată. În acest sens, se reține că dreptul Uniunii Europene statuează posibilitatea stabilirii unei noi date de predare între statele implicate în procedura executării mandatului european de arestare, atunci când predarea la data convenită nu s-a realizat, situația fiind reglementată de prevederile art. 23 din Decizia-Cadru nr. 2002/584/JAI/13.06.2002 a Consiliului Uniunii Europene. Situația expusă nu își găsește însă aplicabilitatea în speța de față, nefiind incidentă vreo cauză de amânare a predării contestatorului, conform art. 114 alin. (1) rap. la art. 58 alin. (1), (2) din din Legea nr. 302/2004. Din această perspectivă, este neîntemeiată și susținerea apărării potrivit căreia, în actualul context pandemic, predarea contestatorului către autoritățile judiciare germane ar prezenta risc pentru viața sa, în condițiile în care, în fiecare stat, sunt implementate măsuri sanitare stricte. Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 187/F din 22 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2021. În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul persoană solicitată va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 253 RON, va rămâne în sarcina statului.