ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4976/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Vâlcea solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării Deciziei nr. 82439 emisă de pârâtă la data de 12 februarie 2010 și corectată la data de 3 martie 2010. Pârâta a formulat întâmpinare în care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că, în speță, pe de o parte, nu au fost dovedite împrejurări de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială puternică cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, iar, pe de altă parte, că începerea executării silite nu constituie un abuz din partea sa, ci, dimpotrivă, o obligație legală. Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 178 din 19 august 2010, a respins acțiunea reclamantului. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc. nu condiționează introducerea acțiunii în contencios administrativ de parcurgerea prealabilă a recursului administrativ. Pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că reclamantul nu a motivat condiția cazului bine justificat prin cererea dedusă judecății iar, ulterior, prin apărător, a arătat faptul că această condiție este îndeplinită prin apărările pe care le-a formulat în cadrul contestației administrative, în care a susținut, în esență, că încadrarea tranzacțiilor imobiliare pe care le-a derulat în sfera operațiunilor impozabile, prevăzute de art. 126 C. proc. fisc., s-a făcut cu încălcarea legii. Ca atare, pe această condiție, prima instanță a concluzionat că reclamantul nu a dovedit împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură a exprima indicii temeinice de nelegalitate.

Pe de altă parte, judecătorul fondului a menționat că reclamantul nu a suferit o pagubă iminentă, în condițiile în care autoritatea fiscală are obligația legală de a aplica titlul executoriu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D.C., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii și suspendării Deciziei nr. 82439/2010. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată: Prin acțiunea dedusă judecății, au fost invocate suficiente argumente de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal contestat.

La modul concret, recurentul a arătat că actul administrativ fiscal încalcă principiul rolului activ al organului fiscal, principiul bunei credințe în aplicarea legii fiscale și principiului certitudinii și eficienței impunerii. În plus, recurentul a susținut că, atâta vreme cât există o îndoială serioasă privind legalitatea actului, și executarea sa poate crea, în viitor, o pagubă materială, previzibilă. Intimata D.G.F.P. Vâlcea a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca fiind lipsită de interes iar, în subsidiar, ca neîntemeiată (fila 36). Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, întrucât recurentul justifică un folos practic, legitim și actual.

Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a Deciziei de impunere nr. 82439 emisă de intimata-pârâtă la data de 12 februarie 2010 și corectată la data de 3 martie 2010 (a se vedea filele 5-13 dosar fond). Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. În mod evident, decizia contestată în cauză întrunește condițiile legale pentru a fi considerată un act administrativ fiscal.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În speța de față, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că recurentul-reclamant nu a prezentat în acțiunea dedusă judecății argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.

Prezentarea acestor motive de nelegalitate ale actului administrativ în cererea de recurs nu prezintă nicio relevanță juridică, întrucât, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac nu se poate modifica sau completa acțiunea dedusă judecății. Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În concepția instanței de control judiciar, nu mai este relevantă întrunirea cerinței pagubei iminente, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, întrunirea cumulativă a celor 2 condiții: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În consecință, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes, ca neântemeiată. Respinge recursul declarat de D.C. împotriva sentinței civile nr. 178/ FC din 19 august 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.