ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4976/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul

D.C. a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Vâlcea solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării Deciziei

nr. 82439 emisă de pârâtă la data de 12 februarie 2010 și corectată la data de

3 martie 2010.

Pârâta a formulat

întâmpinare în care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru

neîndeplinirea procedurii administrative prealabile. Pe fond, pârâta a

solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că, în speță, pe de o parte, nu au

fost dovedite împrejurări de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială

puternică cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, iar, pe de

altă parte, că începerea executării silite nu constituie un abuz din partea sa,

ci, dimpotrivă, o obligație legală.

Curtea de Apel

Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 178 din 19 august 2010, a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 215 alin.

(2) C. proc. fisc. nu condiționează introducerea acțiunii în contencios

administrativ de parcurgerea prealabilă a recursului administrativ.

Pe fondul cauzei,

curtea de apel a apreciat că reclamantul nu a motivat condiția cazului bine

justificat prin cererea dedusă judecății iar, ulterior, prin apărător, a arătat

faptul că această condiție este îndeplinită prin apărările pe care le-a

formulat în cadrul contestației administrative, în care a susținut, în esență,

că încadrarea tranzacțiilor imobiliare pe care le-a derulat în sfera

operațiunilor impozabile, prevăzute de art. 126 C. proc. fisc., s-a făcut cu

încălcarea legii.

Ca atare, pe această

condiție, prima instanță a concluzionat că reclamantul nu a dovedit împrejurări

legate de starea de fapt și de drept de natură a exprima indicii temeinice de

nelegalitate.

Pe de altă parte,

judecătorul fondului a menționat că reclamantul nu a suferit o pagubă iminentă,

în condițiile în care autoritatea fiscală are obligația legală de a aplica

titlul executoriu.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul D.C., care a solicitat modificarea sa,

în sensul admiterii acțiunii și suspendării Deciziei nr. 82439/2010.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la

sentința atacată:

Prin acțiunea dedusă

judecății, au fost invocate suficiente argumente de fapt și de drept care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ fiscal contestat.

La modul concret,

recurentul a arătat că actul administrativ fiscal încalcă principiul rolului

activ al organului fiscal, principiul bunei credințe în aplicarea legii fiscale

și principiului certitudinii și eficienței impunerii.

În plus, recurentul a

susținut că, atâta vreme cât există o îndoială serioasă privind legalitatea

actului, și executarea sa poate crea, în viitor, o pagubă materială,

previzibilă.

Intimata D.G.F.P.

Vâlcea a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca fiind lipsită de

interes iar, în subsidiar, ca neîntemeiată (fila 36).

Înalta Curte va

respinge excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, întrucât recurentul

justifică un folos practic, legitim și actual.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În prezenta cauză, se

pune problema temeiniciei cererii de suspendare a Deciziei de impunere nr. 82439

emisă de intimata-pârâtă la data de 12 februarie 2010 și corectată la data de 3

martie 2010 (a se vedea filele 5-13 dosar fond).

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni

această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ

este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În mod evident,

decizia contestată în cauză întrunește condițiile legale pentru a fi

considerată un act administrativ fiscal.

Pe de altă parte,

trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În speța de față,

Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că

recurentul-reclamant nu a prezentat în acțiunea dedusă judecății argumentele

juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

contestat.

Prezentarea acestor

motive de nelegalitate ale actului administrativ în cererea de recurs nu

prezintă nicio relevanță juridică, întrucât, în raport de dispozițiile art. 294

alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac nu se poate

modifica sau completa acțiunea dedusă judecății.

Pe de altă parte,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin

noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar, nu mai este relevantă întrunirea cerinței

pagubei iminente, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune,

pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral,

întrunirea cumulativă a celor 2 condiții: existența unui caz bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente.

În consecință, în

raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

lipsei de interes, ca neântemeiată.

Respinge recursul

declarat de D.C. împotriva sentinței civile nr. 178/ FC din 19 august 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.