ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 295/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

și procedura derulată în fața primei instanțe

p

rin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC R. SA Ploiești a chemat în judecată pe

pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor - Oficiul Național al Monumentelor

Istorice pentru a se dispune anularea actului administrativ, emis de pârât la 5

martie 2008, suspendarea acestuia până la soluționarea acțiunii și obligarea

pârâtului la plata de daune materiale și morale în cuantum de 510.470 lei.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, urmare a refuzului pârâtei de a prelungi autorizația reclamantei

a cărei valabilitate a expirat la 17 decembrie 2007, aceasta din urmă a

introdus o acțiune în constatarea aprobării tacite, acțiune admisă prin

sentința nr. 94 pronunțată de Curtea de Apel Pitești la 2 aprilie 2008.

Pârâta a emis actul a

cărui anulare s-a solicitat în acest cadru procesual, dar după ce a primit

citația în pricina menționată a dispus „suspendarea dreptului de a beneficia de

prelungirea autorizației din 17 decembrie 2003".

Reclamanta a apreciat

că acest act este manifestarea unui abuz din partea pârâtei, abuz care nu a

încetat prin hotărârea de aprobare tacită, deși reclamanta a solicitat să i se

comunice condițiile pe care trebuie să le mai îndeplinească pentru a obține

prelungirea autorizației.

Datorită atitudinii pârâtei,

reclamanta nu a putut participa la unele proceduri de licitație pentru execuția

unor lucrări în domeniul monumentelor istorice, deși din conținutul mai multor

acte prin care se efectuase recepția finală a unor lucrări rezultă îndeplinirea

corespunzătoare a sarcinilor contractuale asumate.

Având în vedere

împrejurarea că instanța supremă a dispus strămutarea cauzei, la data de 3

noiembrie, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o la Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

de Apel

Prin sentința nr. 2/ FC

din 7 ianuarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a formulat

recursul grațios în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și a apreciat că în cauză reclamanta nu a făcut dovada existenței unor motive

temeinice care să justifice neformularea în termen a plângerii prealabile pentru

a beneficia de termenul prevăzut de alineatul final al textului de lege evocat.

A considerat că în

cauză nu se invocă nici un element de natură să fi indus reclamantei

convingerea că actul administrativ atacat ar fi fost revocat, care „să-i

justifice o astfel de credință și care să excludă orice culpă a acesteia în

neexercitarea dreptului procedural în termenul legal stabilit”.

În atare condiții,

instanța a reținut că în cauză nu s-a îndeplinit condiția de admisibilitate

prevăzută de lege și pe cale de consecință a pronunțat o soluție de respingere

a acțiunii ca inadmisibilă.

reclamantei

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC R. SA Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta - reclamantă a arătat în esență, că instanța de fond a

considerat în mod greșit inaplicabile prevederile art. 7 alin. (7) din Legea

nr. 554/2004, deși în speță au existat motive temeinice pe care trebuia să le

aibă în vedere ca argumente pentru respingerea excepției tardivității plângerii

prealabile.

În acest sens,

recurenta - reclamantă a arătat că derularea litigiilor și corespondența

purtată între părți, conform elementelor prezentate în detaliu în motivele de

recurs, i-au format convingerea fermă că actul administrativ unilateral din 5

martie 2008 a fost revocat de autoritatea emitentă, fapt care făcea de prisos,

în acel moment, formularea unei plângeri prealabile.

Ulterior prelungirii

autorizației ce fusese suspendată prin actul atacat, i s-a comunicat, la data

de 23 iunie 2008, că actul din 5 mai 2008 este reactivat și abia din acel moment

s-a văzut nevoită să exercite procedura prealabilă administrativă, cu

respectarea întocmai a prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Oficiul Național al Monumentelor Istorice a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta-reclamantă a avut

permanent posibilitatea să afle că măsura suspendării autorizației a fost

menținută pe toată durata prevăzută în Normele privind procedura de atestare și

înscriere în Registrul operatorilor economici din domeniul protejării

monumentelor istorice aprobate prin Ordinul nr. 2220/2007 al Ministerului

Culturii și Cultelor, registru public postat pe site-ul oficial al autorității

publice, dar nu a făcut dovada existenței unor motive temeinice pentru

depășirea termenului de formulare a plângerii prealabile prevăzut de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta

Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse

în continuare.

fapt și de drept relevante.

Recurenta - reclamantă

este titulara autorizației din 17 decembrie 2003, eliberată de Ministerul

Culturii și Cultelor, prin care i s-a conferit dreptul de a desfășura

activități în domeniul protejării monumentelor istorice, fiind înscrisă în

registrul agenților economici autorizați să desfășoare activități în domeniul

respectiv, conform art. 28 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 422/2001 privind

protejarea monumentelor istorice.

Inițial, autorizația a

avut perioada de valabilitate cuprinsă între 17 decembrie 2003 -17 decembrie

2005 și ulterior a fost prelungită până la data de 17 decembrie 2007.

Urmare a demersurilor

efectuate în vederea unei noi prelungiri a autorizației și a verificărilor

asupra lucrărilor executate, prin adresa din 5 martie 2008, Oficiul Național al

Monumentelor Istorice i-a comunicat recurentei-reclamante că în temeiul art. 29

din Normele privind procedura de atestare și înscriere în Registrul

operatorilor economici din domeniul protejării monumentelor istorice, aprobate

prin Ordinul nr. 2220/2007 al Ministerului Culturii și Cultelor, i-a aplicat

măsura suspendării dreptului de a beneficia de prelungirea autorizației, începând

cu data de 3 martie 2008.

Suspendarea a fost

motivată prin neîndeplinirea condițiilor în baza cărora s-a acordat autorizația

și refuzul de a se face dovada îndeplinirii obligațiilor legale privind

calitatea lucrărilor realizate de operatorul economic, cu precizarea că „se

poate ridica dacă, în termen de cel mult 6 luni de la data aplicării acestei

măsuri, se face dovada neîndeplinirii, în condițiile de calitate cerute de

lege, a lucrărilor la obiectivele monumente istorice, care au fost realizate în

perioada autorizării de către operatorul economic (…).”

Această măsură

administrativă, ce formează obiectul prezentului litigiu, a fost aplicată în

contextul existenței, pe rolul Curții de Apel Ploiești, a unei acțiuni în

constatarea aprobării tacite a cererii de prelungire a autorizației, în temeiul

O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită.

Din înscrisurile dosarului

rezultă că documentația și cererea de prelungire a autorizației au fost înregistrate

la autoritatea competentă la 13 noiembrie 2007, acțiunea judiciară a fost

înregistrată la data de 27 februarie 2008, iar prin sentința nr. 94 din 2

aprilie 2008, irevocabilă prin efectul legii (art. 11 din O.U.G. nr . 27/2003),

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pârâtul să elibereze documentul

de prelungire a autorizației din 17 decembrie 2003 și să înscrie prelungirea

autorizației în Registrul Operatorilor Economici, în termen de 10 zile de la

pronunțare.

În executarea acestei

sentințe, la data de 10 aprilie 2008 a fost eliberată dovada prelungirii autorizației

pentru perioada 18 decembrie 2008 - 17 decembrie 2009 (filele 5 - 7 dosar

recurs).

Împrejurările

menționate au fost de natură să-i formeze în mod rezonabil recurentei - reclamante

convingerea că efectele măsurii aplicate în data de 5 martie 2008 încetaseră, nefiind

necesar să declanșeze procedura prealabilă acțiunii în contencios administrativ

în termenul de 30 de zile de la comunicarea actului, conform art. 7 alin. (1)

din legea nr. 554/2004.

Cu toate acestea,

prin adresa din 23 iunie 2008, intimatul-pârât i-a comunicat că „nu beneficiază

în prezent de autorizație în domeniul monumentelor istorice, urmare a

suspendării dreptului de a beneficia de prelungirea autorizației din 17

decembrie 2003, dispusă și comunicată prin adresa din 15 martie 2008”, fără a face nici o referire la prelungirea autorizației pe calea aprobării tacite în condițiile

arătate mai sus.

Circumstanțele în

care s-au derulat raporturile juridice dintre părți, pe deplin dovedite prin

proba cu înscrisuri administrată în cauză, pe care instanța de fond nu a

analizat-o în niciun fel, conferă consistența susținerilor

recurentei-reclamante, în sensul că abia din momentul primirii adresei din 23

iunie 2008 a avut motive să se considere vătămată în drepturile subiective și

în interesele sale legitime, astfel încât să acționeze în contencios

administrativ.

În condițiile în care

operatorul economic i-a fost eliberată, la data de 10 aprilie 2008, dovada prelungirii

autorizației, nu se poate acorda prevalență înregistrărilor cuprinse în

Registrul public postat pe site-ul autorității, care nu constituie o probă

nemijlocită.

Prin urmare, contrar

celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că procedura prealabilă

exercitată prin plângerea din 2 iulie 2008 se încadrează în termenul de 6 luni

de la emiterea actului, prevăzut de norma de excepție din art. 7 alin. (7) din

Legea nr. 554/2004, depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare,

reglementat de alineatul (1) al aceluiași articol fiind justificată de motive

temeinice, în sensul textului legal menționat.

Noțiunea de „motive

temeinice” trebuie interpretată, în raport cu scopul mecanismului

contenciosului administrativ, în sens larg, cuprinzând atât situații de ordin

subiectiv, cât și împrejurări obiective, mai presus de voința părții; existența

unui alt litigiu cu obiect strâns legat de cel al pricinii de față, finalizat

cu hotărârea judecătorească irevocabilă favorabilă reclamantei, urmată de eliberarea

actului administrativ conform dispozițiilor instanței, se încadrează cu

prisosință în acest concept.

al soluției pronunțate în recurs,

Având în vedere toate

considerentele expuse și reținând că sentința atacată a fost pronunțată pe baza

interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr.

554/2004 în raport cu baza factuală rezultată din probele cauzei, Înalta Curte va

admite recursul și, pentru că prima instanță a respins acțiunea în baza unei

excepții dirimante, fără a intra în cercetarea fondului, va casa sentința cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, conform art. 20 alin. (3)

teza finală din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC R. SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 2/ FC

din 7 ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2010.