ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 295/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața primei instanțe p rin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R. SA Ploiești a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor - Oficiul Național al Monumentelor Istorice pentru a se dispune anularea actului administrativ, emis de pârât la 5 martie 2008, suspendarea acestuia până la soluționarea acțiunii și obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale în cuantum de 510.470 lei.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, urmare a refuzului pârâtei de a prelungi autorizația reclamantei a cărei valabilitate a expirat la 17 decembrie 2007, aceasta din urmă a introdus o acțiune în constatarea aprobării tacite, acțiune admisă prin sentința nr. 94 pronunțată de Curtea de Apel Pitești la 2 aprilie 2008. Pârâta a emis actul a cărui anulare s-a solicitat în acest cadru procesual, dar după ce a primit citația în pricina menționată a dispus „suspendarea dreptului de a beneficia de prelungirea autorizației din 17 decembrie 2003". Reclamanta a apreciat că acest act este manifestarea unui abuz din partea pârâtei, abuz care nu a încetat prin hotărârea de aprobare tacită, deși reclamanta a solicitat să i se comunice condițiile pe care trebuie să le mai îndeplinească pentru a obține prelungirea autorizației.

Datorită atitudinii pârâtei, reclamanta nu a putut participa la unele proceduri de licitație pentru execuția unor lucrări în domeniul monumentelor istorice, deși din conținutul mai multor acte prin care se efectuase recepția finală a unor lucrări rezultă îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor contractuale asumate. Având în vedere împrejurarea că instanța supremă a dispus strămutarea cauzei, la data de 3 noiembrie, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o la Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 2/ FC din 7 ianuarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a formulat recursul grațios în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a apreciat că în cauză reclamanta nu a făcut dovada existenței unor motive temeinice care să justifice neformularea în termen a plângerii prealabile pentru a beneficia de termenul prevăzut de alineatul final al textului de lege evocat. A considerat că în cauză nu se invocă nici un element de natură să fi indus reclamantei convingerea că actul administrativ atacat ar fi fost revocat, care „să-i justifice o astfel de credință și care să excludă orice culpă a acesteia în neexercitarea dreptului procedural în termenul legal stabilit”.

În atare condiții, instanța a reținut că în cauză nu s-a îndeplinit condiția de admisibilitate prevăzută de lege și pe cale de consecință a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. 3. Recursul reclamantei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC R. SA Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă a arătat în esență, că instanța de fond a considerat în mod greșit inaplicabile prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, deși în speță au existat motive temeinice pe care trebuia să le aibă în vedere ca argumente pentru respingerea excepției tardivității plângerii prealabile.

În acest sens, recurenta - reclamantă a arătat că derularea litigiilor și corespondența purtată între părți, conform elementelor prezentate în detaliu în motivele de recurs, i-au format convingerea fermă că actul administrativ unilateral din 5 martie 2008 a fost revocat de autoritatea emitentă, fapt care făcea de prisos, în acel moment, formularea unei plângeri prealabile. Ulterior prelungirii autorizației ce fusese suspendată prin actul atacat, i s-a comunicat, la data de 23 iunie 2008, că actul din 5 mai 2008 este reactivat și abia din acel moment s-a văzut nevoită să exercite procedura prealabilă administrativă, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările intimatului-pârât Prin întâmpinarea depusă la dosar, Oficiul Național al Monumentelor Istorice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta-reclamantă a avut permanent posibilitatea să afle că măsura suspendării autorizației a fost menținută pe toată durata prevăzută în Normele privind procedura de atestare și înscriere în Registrul operatorilor economici din domeniul protejării monumentelor istorice aprobate prin Ordinul nr. 2220/2007 al Ministerului Culturii și Cultelor, registru public postat pe site-ul oficial al autorității publice, dar nu a făcut dovada existenței unor motive temeinice pentru depășirea termenului de formulare a plângerii prealabile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Recurenta - reclamantă este titulara autorizației din 17 decembrie 2003, eliberată de Ministerul Culturii și Cultelor, prin care i s-a conferit dreptul de a desfășura activități în domeniul protejării monumentelor istorice, fiind înscrisă în registrul agenților economici autorizați să desfășoare activități în domeniul respectiv, conform art. 28 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Inițial, autorizația a avut perioada de valabilitate cuprinsă între 17 decembrie 2003 -17 decembrie 2005 și ulterior a fost prelungită până la data de 17 decembrie 2007. Urmare a demersurilor efectuate în vederea unei noi prelungiri a autorizației și a verificărilor asupra lucrărilor executate, prin adresa din 5 martie 2008, Oficiul Național al Monumentelor Istorice i-a comunicat recurentei-reclamante că în temeiul art. 29 din Normele privind procedura de atestare și înscriere în Registrul operatorilor economici din domeniul protejării monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul nr. 2220/2007 al Ministerului Culturii și Cultelor, i-a aplicat măsura suspendării dreptului de a beneficia de prelungirea autorizației, începând cu data de 3 martie 2008. Suspendarea a fost motivată prin neîndeplinirea condițiilor în baza cărora s-a acordat autorizația și refuzul de a se face dovada îndeplinirii obligațiilor legale privind calitatea lucrărilor realizate de operatorul economic, cu precizarea că „se poate ridica dacă, în termen de cel mult 6 luni de la data aplicării acestei măsuri, se face dovada neîndeplinirii, în condițiile de calitate cerute de lege, a lucrărilor la obiectivele monumente istorice, care au fost realizate în perioada autorizării de către operatorul economic (…).” Această măsură administrativă, ce formează obiectul prezentului litigiu,

a fost aplicată în contextul existenței, pe rolul Curții de Apel Ploiești, a unei acțiuni în constatarea aprobării tacite a cererii de prelungire a autorizației, în temeiul O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită. Din înscrisurile dosarului rezultă că documentația și cererea de prelungire a autorizației au fost înregistrate la autoritatea competentă la 13 noiembrie 2007, acțiunea judiciară a fost înregistrată la data de 27 februarie 2008, iar prin sentința nr. 94 din 2 aprilie 2008, irevocabilă prin efectul legii (art. 11 din O.U.G. nr . 27/2003), Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pârâtul să elibereze documentul de prelungire a autorizației din 17 decembrie 2003 și să înscrie prelungirea autorizației în Registrul Operatorilor Economici, în termen de 10 zile de la pronunțare.

În executarea acestei sentințe, la data de 10 aprilie 2008 a fost eliberată dovada prelungirii autorizației pentru perioada 18 decembrie 2008 - 17 decembrie 2009 (filele 5 - 7 dosar recurs). Împrejurările menționate au fost de natură să-i formeze în mod rezonabil recurentei - reclamante convingerea că efectele măsurii aplicate în data de 5 martie 2008 încetaseră, nefiind necesar să declanșeze procedura prealabilă acțiunii în contencios administrativ în termenul de 30 de zile de la comunicarea actului, conform art. 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004. Cu toate acestea, prin adresa din 23 iunie 2008, intimatul-pârât i-a comunicat că „nu beneficiază în prezent de autorizație în domeniul monumentelor istorice, urmare a suspendării dreptului de a beneficia de prelungirea autorizației din 17 decembrie 2003, dispusă și comunicată prin adresa din 15 martie 2008”, fără a face nici o referire la prelungirea autorizației pe calea aprobării tacite în condițiile arătate mai sus.

Circumstanțele în care s-au derulat raporturile juridice dintre părți, pe deplin dovedite prin proba cu înscrisuri administrată în cauză, pe care instanța de fond nu a analizat-o în niciun fel, conferă consistența susținerilor recurentei-reclamante, în sensul că abia din momentul primirii adresei din 23 iunie 2008 a avut motive să se considere vătămată în drepturile subiective și în interesele sale legitime, astfel încât să acționeze în contencios administrativ. În condițiile în care operatorul economic i-a fost eliberată, la data de 10 aprilie 2008, dovada prelungirii autorizației, nu se poate acorda prevalență înregistrărilor cuprinse în Registrul public postat pe site-ul autorității, care nu constituie o probă nemijlocită.

Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că procedura prealabilă exercitată prin plângerea din 2 iulie 2008 se încadrează în termenul de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de norma de excepție din art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare, reglementat de alineatul (1) al aceluiași articol fiind justificată de motive temeinice, în sensul textului legal menționat. Noțiunea de „motive temeinice” trebuie interpretată, în raport cu scopul mecanismului contenciosului administrativ, în sens larg, cuprinzând atât situații de ordin subiectiv, cât și împrejurări obiective, mai presus de voința părții; existența unui alt litigiu cu obiect strâns legat de cel al pricinii de față, finalizat cu hotărârea judecătorească irevocabilă favorabilă reclamantei, urmată de eliberarea actului administrativ conform dispozițiilor instanței, se încadrează cu prisosință în acest concept.

2. Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs, Având în vedere toate considerentele expuse și reținând că sentința atacată a fost pronunțată pe baza interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 în raport cu baza factuală rezultată din probele cauzei, Înalta Curte va admite recursul și, pentru că prima instanță a respins acțiunea în baza unei excepții dirimante, fără a intra în cercetarea fondului, va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, conform art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC R. SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 2/ FC din 7 ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.