ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor, reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 474 din 15.04.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția I penală a hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul A. sunt concurente.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele la care inculpatul A. a fost condamnat, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 4 (patru) ani și 8 (opt) luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din totalul celorlalte pedepse la care inculpatul a fost condamnat, respectiv de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare și de 2 (două) luni închisoare, inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani și 10 (zece) luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. rap.la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 72 C. proc. pen. a fost dedusă perioada în care inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la data de 15.04.2020 la zi.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv, luată față de inculpat prin încheierea nr. x/2020 din data de 16.04.2020 pronunțată de Tribunalul București, care a fost menținută.

În baza art. 3 și art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea declarației pe propria răspundere întocmită pe numele A., datată 15.04.2020, conform căreia motivele deplasării la "vama Chitila erau reprezentate de interes profesional, inclusiv între locuință și locul de desfășurare a activității profesionale și înapoi", respectiv "motive justificate precum îngrijirea/însoțirea unui copil/minor, asistența persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități ori deces al unui membru de familie".

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 2.500 RON de la inculpatul A.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus menținerea sechestrelor asigurătorii instituite prin ordonanțele emise în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, respectiv:

- prin ordonanța din data de 24.04.2020 asupra sumelor consemnate în conturile ANABI deschise la B. conform chitanțelor depuse la dosar, referitoare la suma de 7.650 euro și 500 RON, ridicate de la inculpatul A., din care suma de 7.250 euro aparține inculpatului C., în vederea acoperirii cheltuielilor judiciare;

- prin ordonanța din data de 27.04.2020 asupra autoturismului, cu număr de înmatriculare x, înmatriculat în anul 2017 pe numele inculpatului A., în vederea recuperării cheltuielilor judiciare avansate în cauză de stat.

În temeiul art. 275 alin. (4) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, printre alții, Parchetul pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și inculpatul A.

Prin Decizia nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele, au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 474/15.04.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2020

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond:

În baza art. 47 C. pen. raportat art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la trafic internațional de droguri de mare risc.

În baza art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiuni de fals în declarații.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul A. sunt concurente.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele la care inculpatul a fost condamnat prin decizie, respectiv la pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (1 an și o lună închisoare), inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa rezultantă de 5 ani și o lună închisoare.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen. au fost deduse durata reținerii și a arestării preventive de la 15.04.2020 la zi.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. a fost menținută, în privința inculpatului A., măsura sechestrului asigurător asupra sumelor de 400 euro și 500 RON precum și asupra autoturismului, cu număr de înmatriculare x, înmatriculat în anul 2017 pe numele inculpatului A., în acest ultim caz până la concurența sumei de 12.524 RON în vederea acoperirii cheltuielilor judiciare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contraveneau deciziei.

Împotriva Deciziei nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 22.02.2022, a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales D., invocând cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul a susținut că fapta de fals în declarații pentru care a fost condamnat a constat în aceea că:

"la data de 15.04.2020, în condițiile stării de urgență (instituită prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 și prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020) a prezentat lucrătorilor de poliție din cadrul BCCOB o declarație pe propria răspundere, datată 15.04.2020, conform căreia motivele deplasării la vama Chitila, erau reprezentate de interes profesional, inclusiv între locuință și locul de desfășurare a activității profesionale și înapoi, respectiv motive justificate precum îngrijirea/însoțirea unui copil minor, asistența persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități ori deces al unui membru de familie, aspecte ce nu corespundeau adevărului, pentru a evita sancționarea sa contravențională, în condițiile restricțiilor impuse circulației persoanelor".

Recurentul a considerat că, această faptă nu este prevăzută de legea penală, întrucât, potrivit art. 326 C. pen., fapta de fals în declarații este reprezentată de declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe.

Or, din descrierea faptei imputate, recurentul a apreciat că acesteia îi lipsește consecința juridică urmărită pentru sine sau pentru altul.

De asemenea, recurentul a susținut că respectiva declarație nu servea producerii unor consecințe juridice atâta timp cât nu a fost solicitată de un funcționar public și nici nu s-a folosit de aceasta, din proprie inițiativă.

Nu în ultimul rând, a arătat că, la momentul surprinderii în flagrant, a fost supus percheziției corporale, ocazie cu care a fost găsită declarația pe proprie răspundere. Astfel, recurentul a precizat că nu a prezentat declarația în cadrul unui control efectuat de organe de poliție competente însărcinate să verifice "legalitatea deplasării" ci, astfel cum rezultă din procesul-verbal de percheziție și filmarea efectuată cu acel prilej, declarația a fost găsită asupra sa.

Totodată, a susținut că polițiștii BCCOB au fost delegați de către procuror să efectueze acte de urmărire penală în cauză, în legătură cu infracțiunile de trafic ilicit de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, instigare la infracțiunea de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, inclusiv pentru organizarea flagrantului, nefiind, însă, delegați pentru a solicita inculpatului să se legitimeze și să prezinte declarația pe propria răspundere pentru a verifica realitatea celor înscrise în cuprinsul acesteia.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege) recurentul a susținut că a înțeles să urmeze procedura simplificată (recunoscând faptele astfel cum au fost descrise în actul de sesizare), devenind incidente prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și, de asemenea, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În aceste condiții, a susținut că, în cazul infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 5 ani și 12 ani închisoare și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, iar în cazul aplicării dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. limitele de pedeapsă se reduc cu 1/3 rezultând, astfel, o pedeapsă de 2 ani și 10 luni închisoare, însă instanța de apel a dispus condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

A mai arătat că, în cazul infracțiunii de trafic internațional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, pedeapsa este de la 7 ani la 15 ani închisoare și, aplicând art. 19 din Legea nr. 682/2002, precum și prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. rezultă o pedeapsă de 3 ani și 8 luni închisoare, însă instanța de apel a dispus condamnarea sa la o pedeapsă 4 ani închisoare.

În fine, în ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri prev. de art. 326 C. pen., recurentul a menționat că pedeapsa prevăzută de lege este de la 6 luni la 2 ani închisoare sau amendă, iar aplicarea succesivă a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și ale art. 396 alin. (10) C. proc. pen., conducea la limite de pedeapsă cuprinse între 2 luni închisoare și 8 luni închisoare, însă pedeapsa ce i-a fost aplicată în apel a fost de 3 luni închisoare.

Recurentul a considerat că pedeapsa legală ce trebuia să îi fie aplicată este de 4 ani și 8 luni închisoare (3 ani și 8 luni pedeapsa cea mai grea plus sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse aplicate, respectiv 12 luni).

A mai susținut că, deși instanța a reținut circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2), nu a făcut aplicarea art. 76 din C. pen.

La data de 04.03.2022, recurentul A., prin apărător ales - avocat E., a suplimentat motivele pentru cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Astfel, recurentul a susținut, în esență, că deși instanța de apel i-a admis apelul și a reținut incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, s-a orientat către maximul limitelor speciale ale pedepselor, pornind de la o confuzie gravă a situației inculpaților din cauză. În acest sens, a arătat că instanța de apel a avut în vedere circumstanțele reale ale faptei care-l vizau, de fapt, pe coinculpatul C., respectiv a reținut în sarcina sa că transportul de droguri nu a avut un caracter ocazional, deși în actul de inculpare nu s-a făcut vorbire de mai multe acte materiale sau infracțiuni comise anterior.

Recurentul a susținut că, în acest mod, instanța i-a agravat situația în propria cale de atac, pedepsele aplicate în cuantum minim de prima instanță, fiind majorate spre maxim, în condițiile în care apelul Parchetului a fost admis doar în privința criticii de nelegalitate a sentinței vizând sporul greșit aplicat coinculpatului C. Recurentul a menționat că instanța de apel nu a lămurit în ce limite a admis apelul Ministerului Public, iar din lecturarea deciziei rezultă că această cale de atac a fost admisă doar prin raportare la motivul de nelegalitate invocat cu privire la inculpatul C.

Deopotrivă, a susținut că instanța de apel a majorat pedeapsa pentru infracțiunea de fals în declarații, în condițiile în care, pe de o parte, apelul Ministerului Public a fost respins, iar pe de altă parte, acuzarea nici nu a formulat critici în apel cu privire la pedeapsa aplicată sub minimul special de către magistratul fondului.

În aceste condiții, recurentul a considerat că instanța de apel trebuia să mențină orientarea pedepselor spre minim, respectiv să dispună condamnarea la 1 an și 8 luni închisoare pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, 2 ani și 4 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de trafic internațional de droguri de mare risc și 2 luni închisoare pentru infracțiunea de fals în declarații.

În susținerea celor arătate recurentul a invocat jurisprudența Înaltei Curți, care a reținut că sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică și cauzele sau stările de agravare și atenuare reținute prin hotărârea definitivă, ci, în căile de atac, impune o verificare și prin raportare la principiile ce au influență asupra tratamentului sancționator, cum este non reformatio in pejus (în același sens, ÎCCJ, secția penală, deciziile nr. 144/RC/2015, 390/RC/2015, 98/RC/2018, 333/RC/2018, 150/RC/2019, 79/RC/2020).

Având în vedere argumentele expuse anterior, potrivit cărora inculpatului nu i se poate agrava situația în propria cale de atac, recurentul a considerat că pedepsele legale ce trebuiau dispuse de Curtea de Apel București trebuiau să fie în cuantum minim, urmare a reținerii prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că, instanța de apel a admis apelul parchetului, recurentul a susținut că hotărârea din apel este nelegală, fiind aplicate pedepse orientate spre maximul limitelor speciale (în cazul infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de mare risc), iar pedeapsa aplicată de prima instanță pentru infracțiunea de fals în declarații în cuantum de 2 luni, se impunea a fi menținută.

Prin urmare, aplicând regulile de la concursul de infracțiuni, recurentul a solicitat să se constate că pedeapsa rezultantă legală, la care se impunea a fi condamnat este de 2 ani, 11 luni și 3 zile închisoare (în cazul pedepselor orientate spre minimul special), respectiv de 4 ani și 8 luni închisoare (în ipoteza pedepselor orientate spre mediul limitelor speciale).

Prin încheierea din 07 septembrie 2022, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17.01.2022 a Curții de Apel București, secția I penală. S-a constatat ca fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. și că recursul în casație declarat de inculpat poate fi examinat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. invocat de acesta, în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prev. de art. 326 C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, în sensul susținut al inexistenței unei corespondențe între starea de fapt și modelul abstract impus de norma de incriminare.

Totodată, s-a constatat că motivele de recurs în casație susținute de inculpatul A. referitoare la limitele pedepselor aplicate, în raport de incidența dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, pot fi examinate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Deopotrivă, constituind un principiu legal care guvernează tratamentul sancționator, s-a considerat că principiul non reformatio in pejus permite verificarea aplicării acestuia prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în măsura în care ar influența asupra pedepselor concret aplicate.

În consecință, din perspectiva formalismului unei cereri de recurs în casație, s-a conchis că cererea formulată de recurentul inculpat A. îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., recursul în casație urmând a fi examinat prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

Având în vedere toate motivele dezvoltate de recurentul inculpat, s-a mai precizat că nu se includ în sfera cazurilor de recurs în casație invocate expres de recurent și nici a vreunui alt caz de casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., criticile privind interpretarea probatoriului, verificarea existenței ori a suficienței probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare sau cele privind individualizarea judiciară.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată.

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, se precizează că prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, circumstanțele atenuante ori agravante a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Potrivit art. 326 C. pen. infracțiunea de fals în declarații constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe.

La nivel doctrinar, sub aspectul elementului material al laturii obiective, s-a arătat că infracțiunea de fals în declarații constă în declararea necorespunzătoare adevărului ce poate fi făcută din proprie inițiativă sau la solicitarea organului competent, în formă scrisă sau verbală, consemnată în scris de organul în fața căruia a fost făcută. Declarația poate fi în parte sau în întregime necorespunzătoare adevărului, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii fie dacă persoana face afirmații contrare realității, fie dacă omite să facă cunoscute anumite fapte, date sau împrejurări.

Pentru a întruni elementele de tipicitate, declarația necorespunzătoare adevărului trebuie dată în fața uneia dintre persoanele prevăzute la art. 175 C. pen., și anume a unui funcționar public, în sensul legii penale, astfel cum este definit la alin. (1) și (2) ale articolului menționat.

Totodată, pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de fals în declarații, este necesar ca declarația, potrivit unor acte normative sau împrejurări excepționale, să conducă la producerea unei consecințe juridice, adică să aibă valoare probatorie și eficiență juridică, să fie aptă a servi la producerea consecinței juridice avută în vedere de făptuitor.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute de art. 326 C. pen. este reprezentat de declarația scrisă sau înscrisul în care s-a consemnat declarația făcută oral.

În cauză, sub aspectul situației de fapt, cu privire la infracțiunea de fals în declarații, instanța de apel a reținut că inculpatul, la data de 15.04.2020, în condițiile stării de urgență instituite prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 și prelungite prin Decretul nr. 240/14.04.2020, a prezentat lucrătorilor de poliție din cadrul BCCOB o declarație pe propria răspundere, datată 15.04.2020, conform căreia motivele deplasării la "vama Chitila" erau reprezentate de interes profesional, inclusiv între locuință și locul de desfășurare a activității profesionale și înapoi, respectiv motive justificate precum îngrijirea/însoțirea unui copil minor, asistența persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități ori deces al unui membru de familie, aspecte ce nu corespundeau adevărului, pentru a evita sancționarea sa contravențională, în condițiile restricțiilor impuse circulației persoanelor.

Din această situație de fapt, reținută cu caracter definitiv prin decizia instanței de apel, rezultă că există o corespondență deplină între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzute de art. 326 C. pen., sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, respectiv a elementului material al infracțiunii, inclusiv a aptitudinii declarației de a produce consecințele juridice urmărite de recurentul inculpat și a condiției ca declararea necorespunzătoare adevărului să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. (în condițiile instituirii stării de urgență, a prezentat o declarație pe propria răspundere, cu aspecte ce nu corespundeau realității, lucrătorilor din cadrul BCCOB, ce au calitatea de funcționari publici în accepțiunea art. 175 C. pen., pentru a evita sancționarea sa contravențională).

Dincolo de imposibilitatea legală ca în recurs în casație să poată fi schimbată situația de fapt reținută de instanța de apel, ceea ce recurentul a urmărit, în realitate, prin unele dintre motivele de recurs prezentate în argumentarea cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se subliniază că recurentul inculpat A. a optat a fi judecat în procedura recunoașterii vinovăției, cerere care i-a fost admisă, ceea ce înseamnă că a recunoscut săvârșirea faptei astfel cum a fost descrisă prin rechizitoriu, aceasta fiind reținută de instanțele de fond și apel.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat nu a evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul A., Înalta Curte observă că acesta a susținut că pedepsele ce i-au fost aplicate pentru infracțiunile cu privire la care s-a dispus condamnarea sa, sunt în alte limite decât cele legale, în raport de incidența dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și a art. 19 din Legea nr. 682/2002 reținute de instanța de apel, precum și că prin decizia pronunțată în apel s-a încălcat principiul non reformatio in pejus din perspectiva tratamentului sancționator aplicat, reliefat prin pedepsele principale.

În cauză, inculpatul A. a fost condamnat prin decizia pronunțată în apel, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la trafic internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 47 C. pen. raportat art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiuni de fals în declarații prev. de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Având în vedere motivele recursului în casație enunțate de recurentul A., se impune precizarea că verificarea legalității pedepselor principale ce i-au fost aplicate se raportează strict la încadrarea juridică stabilită de instanța de apel și exclusiv la cauzele de reducere a pedepsei reținute în apel, prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În raport de data comiterii infracțiunilor de către recurentul inculpat A., se notează că limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 sunt de la 5 ani la 12 ani închisoare, cele prevăzute pentru infracțiunea de trafic internațional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 sunt de la 7 ani la 15 ani închisoare, iar pentru infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 326 C. pen. limitele speciale de pedeapsă sunt de la 6 luni la 2 ani închisoare.

Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. - corespunzătoare judecății în procedura recunoașterii vinovăției, în conformitate cu care limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, precum și a cauzei legale de reducere a pedepsei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care prevede că în ipoteza reținerii acesteia, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc la jumătate.

În aceste condiții, diminuând limitele speciale de pedeapsă mai sus enunțate, prevăzute de lege pentru infracțiunile comise de recurentul inculpat, se constată că pedepsele aplicate acestuia sunt în limite legale, contrar celor susținute de acesta prin motivele de recurs în casație, fiindcă, dând eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni săvârșite de recurent, se constată că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 se încadrează în limitele astfel stabilite, cuprinse între 1 an și 8 luni închisoare și 4 ani închisoare, pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată de instanța de apel pentru infracțiunea de instigare la trafic internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 47 C. pen. raportat art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 se încadrează în limitele calculate cuprinse între 2 ani și 4 luni închisoare și 5 ani închisoare, iar pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată de instanța de apel pentru infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 326 C. pen., se încadrează în limitele fixate prin calcul matematic, conform celor anterior expuse, cuprinse între 2 luni și 8 luni închisoare.

În legătură cu principiul non reformatio in pejus din perspectiva tratamentului sancționator, se observă că acesta nu a fost nesocotit de instanța de apel în condițiile în care, în cauză, a formulat apel nu doar inculpatul A., ci și parchetul, în defavoarea recurentului inculpat, criticând greșita individualizare a pedepselor principale aplicate în cauză, sens în care a arătat că "scopul preventiv și educativ al pedepselor aplicate de prima instanță de judecată nu poate fi atins prin stabilirea unor pedepse prea blânde, așa cum sunt cele aplicate inculpaților A., C. și F." - fila x decizie apel). Or, cum calea de atac a apelului promovat de procuror a fost în defavoarea recurentului inculpat A. sub aspectul tratamentului sancționator, instanța de apel avea posibilitatea de a agrava răspunderea penală a acestuia, independent de faptul că și inculpatul a formulat apel, cu condiția respectării limitelor legale de pedeapsă, cerință îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunțata de Curtea de Apel București, secția I penală.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunțata de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2022.

GGC - ED