ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3428/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3428/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2300/26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de S.C. "A." S.R.L. Bacău, în contradictoriu cu Consiliul Concurenței și având ca obiect anularea deciziei nr. 224/19 decembrie 2005, emisă de pârâtă, prin care reclamanta a fost sancționată cu plata unei amenzi în sumă de 717.505,7 RON, în temeiul Legii nr. 21/1996.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență:
- că reclamanta a stabilit cu "B." relații comerciale derulate în perioada 1 iunie 2003 - 1 septembrie 2004, prin contractul de distribuție al cărui conținut și a cărui punere în aplicare dovedesc încălcarea de către furnizor și distribuitor a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea concurenței;
- că dispozițiile art. 3 alin. (2) și (3) din contractul de distribuție, care obligau distribuitorii la o anumită conduită față de clienți în ceea ce privește prețurile și bonusurile de vânzări, corespund întru totul documentului numit "politica de vânzări" și emis de "B.", iar în contractul reclamantei art. 3 are același conținut cu al celorlalte contracte.
- că dispozițiile literei b) din Anexa 2 la Contractul cadru de distribuție dovedesc, pe de o parte, o implicare a furnizorului în relația distribuitor-clienți, prin efectuarea de verificări în piață și prin politica de bonusuri, iar pe de altă parte, alocarea teritorială a clienților de către furnizor, ambele practici fiind acceptate de către distribuitori, inclusiv reclamanta și reprezentând fapte anticoncurențiale sub incidența art. 5 alin. 1 din lege.
- că "Documentul 19" și "Documentul 18", create de furnizorul "B." în anul 2002 și respectiv 2004, confirmă ca aplicabile dispozițiile "Politicii de vânzări", iar din coroborarea celor două rezultă caracterul de continuitate al aplicării acestei politici anticoncurențiale creată de "B." și acceptată de distribuitori, inclusiv reclamanta;
- că aplicarea uniformă a acestei politici tuturor distribuitorilor nu poate fi infirmată de lipsa unor documente care să cuprindă toți clienții distribuitorilor, întrucât "politica de vânzări" este o concretizare a dorințelor distribuitorilor, de vreme ce a fost agreată de ei;
- că era în interesul distribuitorilor să nu se concureze unul pe altul prin preț, având în vedere specificul contractelor respective, în sensul că în fiecare județ existau cel puțin doi distribuitori și nu erau prevăzute în contracte teritoriile alocate distribuitorilor "B.".
- că furnizorul fixa prețurile de revânzare maxime sau recomandate, iar distribuitorul le accepta, ceea ce avea efecte anticoncurențiale majore, întrucât poziția de piață a furnizorului "B." este în cotă de 90%.
- că documentele depuse în cauză dovedesc că "B.", prin "listele de prețuri" anexă la contract, impunea un preț fix, practicat de toți distribuitorii;
- că apărarea reclamantei privind lipsa elementului intențional este irelevantă, întrucât dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 21/1996 sunt clare, iar reclamanta trebuia să aibă reprezentarea faptelor sale care intră sub incidența textului, deoarece orice înțelegeri având un obiect anticoncurențial sunt interzise «per se».
- că apărarea reclamantei privind practicarea unei politici proprii de prețuri nu este relevantă,din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 21/1996;
- că apărarea reclamantei privind dovedirea distribuirii de produse "B." pe raza mai multor județe, pentru a înlătura acuzația de alocare a clienților, nu este fondată, deoarece este notoriu că această alocare nu se făcea obligatoriu în același județ;
- că alocarea clienților, deși nu este prevăzută în contractul de distribuție, a fost recunoscută de "B." și a fost dovedită prin documentele ridicate de la sediul său referitoare la alocarea teritorială, de exemplu telefaxul din 5 iulie 2000;
- că sancțiunea amenzii în cuantumul stabilit a fost corect aplicată conform criteriilor prevăzute de art. 52 din lege și "Instrucțiunilor" publicate în anul 2004.
Împotriva acestei sentințe, a formulat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
În motivarea cererii, recurenta susține:
Instanța a reținut în mod greșit susținerea reclamantei că articolul 3 din contractul de distribuție este diferit de cel al contractelor încheiate în anul 2000.
Arată recurenta că, numai conceptual, textul art. 3 este identic, diferind însă în privința anexelor la care trimite, întrucât: în contractele anterioare trimiterea era la "Anexa 2" în ceea ce privește prețul de livrare, dar în contractul reclamantei trimiterea este la "Anexa 1", anexă care nu există, iar "Anexa 2" se referă la bonusuri și discounturi.
Ca urmare a acestei situații de fapt, consideră recurenta că nu există nicio dovadă a unei înțelegeri ilicite care să rezulte din termenii contractuali.
Pe baza inexistenței "Anexei 1" consideră recurenta că nici argumentarea instanței întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) nu este fondată, pentru că textul trimite la aceeași anexă.
Instanța a reținut în mod greșit caracterul de continuitate al politicii de vânzări impuse de documentele 18 și 19 emise de "B.", întrucât ambele documente nu-i erau cunoscute: documentul 19 a fost încheiat anterior încheierii contractului de distribuție; documentul 18 nu-i era opozabil, reclamanta, ca distribuitor, neavând cunoștință de limitele de prețuri fixate de "Anexa 1" care, la contractul său, nu există.
Instanța a înlăturat în mod greșit susținerea reclamantei că o practică ilicită de fixare concertată a prețurilor nu se poate exercita din culpă, ci, numai prin existența a doi agenți economici care au reprezentarea totală a faptei lor, urmărind în mod intenționat acest scop, deși cele invocate de reclamantă fuseseră statuate de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 1456/1999 a secției de contencios administrativ.
Consideră recurenta că cele statuate de instanța supremă corespundeau împrejurărilor concrete ale cauzei de față, întrucât reclamanta a încheiat un contract bilateral de distribuție prin care nu i-a fost impus un preț minim de revânzare, iar activitatea sa nu a fost coordonată (de furnizor) în mod concertat în raport cu cea a altor distribuitori, ceea ce exclude caracterul anticoncurențial prin sine.
Recursul nu se fondează.
Contractul dintre "B." și recurentă a fost încheiat la 1 iunie 2003 pentru o durată de 7 luni, urmând a înceta automat la 31 decembrie 2003, dar fiind ulterior prelungit.
Articolul 3 din contract, pe a cărui redactare își bazează recurenta întreaga apărare prevedea:
"(1) Prețul la care Furnizorul livrează produsele Distribuitorului va fi cel recomandat în Anexa 2.
(2) Distribuitorul este obligat să vândă produsele « Wrigley» la un preț ce se încadrează în limitele de prețuri recomandate și acceptate de Furnizor, prețuri prevăzute în Anexa 1".
Articolul 16 din contract prevedea, la alin. (2):
"Anexa 1 face parte integrantă din prezentul contract".
Recurenta-reclamantă a anexat acțiunii o copie a contractului încheiat la 1 iunie 2003 și înscrisul intitulat "Act adițional la contractul de distribuție din data de 1 iunie 2003 - Anexa 2 valabilă începând cu data de 1 iunie 2003". Acest înscris conține un singur capitol:
"Bonusuri și discounturi" și este numerotat "2.2", iar recurenta a pretins, chiar de la momentul investigației, că acestea sunt singurele acte semnate de ea cu furnizorul.
Această apărare a recurentei, chiar dacă ar fi reală, ar avea relevanță juridică numai în măsura în care aceste înscrisuri ar fi fost sursa exclusivă a constatărilor Consiliului în ceea ce privește înțelegerea pe verticală dintre recurentă și furnizor.
În realitate, însă, Raportul de investigație a coroborat conținutul articolului 3 din contract cu celelalte documente ridicate de la "B." și de la ceilalți distribuitori.
Pe de altă parte, recurenta însăși a depus un set de facturi la Consiliu, acte din care rezultă că prețurile de revânzare practicate de ea sunt identice cu cele "recomandate" de furnizor, ceea ce permite presupunerea că recurentei i-au fost familiare (cunoscute) ambele anexe ale contractului, nu doar cea depusă în instanță.
Clauza contractuală conținută de articolul 3 (2) din contractul cadru prevede obligativitatea prețurilor impuse de "B." - pe care recurenta le putea obține pe orice cale chiar și în lipsa anexei 1 la contract-iar recurenta s-a conformat, dovada fiind prețurile practicate de ea în relația cu clienții, conform facturilor.
Conform anexei 2, recurenta stabilea împreună cu "B." și discounturile pe care urma să le aplice în piață, iar această a doua componentă a relației lor comerciale se înscrie în mod real în "Politica de vânzări" pe care "B." a conceput-o încă din anul 2000 și a aplicat-o consecvent până în septembrie 2004.
Așadar, înțelegerea tacită a părților de a se concerta în distribuirea produselor "B." la prețuri fixe a existat, și ea a avut ca efect restrângerea concurenței pe piața românească a gumei de mestecat, astfel încât practica lor corespunde comportamentului descris și interzis de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. Bacău împotriva sentinței civile nr. 2300 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2009.