ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2182/2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător A., formulată de petentul B..

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, în data de 07 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a învederat că, la primul termen de judecată din data de 03 noiembrie 2021, în fața instanței de recurs a formulat oral cererea de recuzare, arătând că doamna judecător A. nu poate lua parte la judecarea recursului, aspect care reiese din practicaua încheierii de ședință de la aceea dată, iar, ulterior, în data de 04 noiembrie 2021, a formulat în scris cererea de recuzare, prin care a arătat că judecătorul recuzat nu poate participa la soluționarea recursului, întrucât a făcut parte din completul de apel care a pronunțat decizia civilă nr. 258/A/12.11.2020 a Curții de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2015, dosar care a avut aceleași părți și în care s-a dispus restituirea în natură în favoarea revendicatorului a cotei de 1/2 din terenul situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x, nr. top x, mai puțin cota de 1/2 din suprafața de 48 mp ce reprezenta terenul de sub construcție.

A mai arătat recurentul că la pagina 16 din considerentele deciziei civile nr. 258/A/2020, s-a făcut referire la contractul de concesiune, act care a fost supus controlului judiciar în prezentul dosar, și s-a reținut că existența unui contract de concesiune nu împiedică restituirea în natură a imobilului solicitat prin notificare, pentru că, dacă contractul de concesiune a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, reclamantul se va subroga drepturilor unității administrativ teritoriale, iar dacă nu au fost respectate dispozițiile legale se vor aplica principiile legale care guvernează instituția nulității.

Astfel, prin cele reținute în decizia nr. 258/A/2020, s-a anticipat care va fi soarta contractului de concesiune în condițiile în care judecătorul recuzat a dispus ca pentru o parte din imobilul revendicat restituirea să se facă în natură, iar pentru partea de teren de sub construcție prin măsuri reparatorii, pronunțând o decizie favorabilă pentru reclamantul din acțiunea în revendicare, iar în prezentul dosar nu putea să pronunțe o altă hotărâre prin care să lipsească de efecte prima decizie pronunțată.

Prin încheierea atacată s-a apreciat că judecătorul recuzat nu s-a pronunțat asupra nulității contractului, ci doar a expus două ipoteze care ar putea fi incidente cu privire la contractul de concesiune, însă, chiar și așa, judecătorul recuzat a atins în parte problema ce urma să fie analizată în prezentul dosar, decizia nr. x/2021 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în cauza pendinte, fiind motivată chiar de judecătorul recuzat.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de recuzare.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere considerente ce succed.

Obiectul prezentului recurs îl constituie încheierea din data de 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de recurentul B. împotriva doamnei judecător A..

Prin cererea de recuzare formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a susținut că doamna judecător A. a făcut parte din completul de judecată învestit cu soluționarea apelului, în dosarul nr. x/12.11.2020 al Curții de Apel Cluj, secția I civilă, dosar în care părți au fost recurentul din prezenta cauză și intimatul C. și care a avut ca obiect restituirea în natură a cotei de 1/2 din terenul situat în Cluj-Napoca, str. x, în prezent nr. x.

Prin încheierea pronunțată la 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de recuzare, reținând că motivele de recuzare nu sunt întemeiate, având în vedere că judecătorul recuzat nu s-a pronunțat anterior asupra nulității contractului de concesiune, ce face obiectul analizei prezentului dosar, ci a expus doar două ipoteze generale care pot fi incidente cu privire la un contract de concesiune, fără a se reține și fără a se analiza niciuna dintre aceste două ipoteze în concret.

Prin cererea de recurs, recurentul a atacat încheierea mai sus amintită, susținând că, în mod greșit, curtea de apel a respins cererea de recuzare, întrucât, prin pronunțarea deciziei nr. 258/A/12.11.2020 în dosarul nr. x/12.11.2020 s-a anticipat care va fi soarta contractului de concesiune în condițiile în care judecătorul recuzat a dispus ca pentru o parte din imobilul revendicat restituirea să se facă în natură, iar, pentru partea de teren de sub construcție, prin măsuri reparatorii.

Critica ce se subsumează ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și va fi, în consecință, analizată din această perspectivă, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 41 din C. proc. civ. "(1) Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza, nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestației în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator în aceeași cauză."

Totodată, dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din același cod prevăd că judecătorul este incompatibil de a judeca în cazul în care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Rațiunea dispozițiilor legale privitoare la incompatibilitate și la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparțialității care trebuie să guverneze activitatea judecătorului învestit cu soluționarea pricinii.

Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea trebuie evaluată potrivit unui demers subiectiv, ținându-se seama de convingerea personală și comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăți personale în cauză; și, de asemenea, potrivit unui demers obiectiv, care constă în a stabili dacă instanța a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa.

Prin urmare, imparțialitatea implică absența unei opinii preexistente a judecătorului cu privire la litigiul respectiv, cerință exprimată și în dreptul intern, la nivel constituțional, de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și nu poate fi asigurată decât prin neparticiparea judecătorului la soluționarea acelei cauze față de care există suspiciuni că nu ar da dovadă de obiectivitate.

Textul art. 24 alin. (1) din C. proc. civ. reprezintă o aplicare particulară a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul oricărei persoane de a-i fi judecată cererea de o instanță independentă si imparțială, precum și a art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție care prevede că "Justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți", garantarea imparțialității fiind consacrată și de art. 2 alin. (3) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor."

Se constată că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 41 din C. proc. civ. pentru a fi incidentă o situație de incompatibilitate absolută, întrucât prin ipoteză, judecătorul recuzat nu a pronunțat o hotărâre sau o încheiere interlocutorie în aceeași cauză, acesta nefiind în situația de a își cenzura propria hotărâre în calea de atac, astfel că, aceste dispoziții legale nu sunt incidente în speță.

Pe altă parte, statuând cu privire la incompatibilitatea judecătorului care și-a spus părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece, art. 42 pct. 1 din C. proc. civ. nu are în vedere, astfel cum rezultă din conținutul său, situația judecătorului care a soluționat un alt proces, pronunțând o hotărâre judecătorească definitivă prin care a tranșat chestiunile litigioase din acel proces, indiferent că sunt sau nu similare ori aflate în legătură de cauzalitate cu cele care fac obiectul judecății în noul proces.

Atunci când pronunță o hotărâre judecătorească înzestrată, potrivit dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., cu efectele lucrului judecat, judecătorul nu își exprimă o opinie sau o părere, astfel cum eronat susține partea reclamantă, ci îndeplinește prerogativele jurisdicționale conferite de lege, de a judeca cauza în care a fost desemnat și de a dezlega chestiunile litigioase care fac obiectul învestirii în respectiva cauză.

Aceasta, întrucât, retragerea unui judecător de la judecata unei pricini, fie pe calea abținerii, fie a recuzării, nu se poate face indiferent de motive, astfel cum susține partea reclamantă, ci numai în prezența motivelor strict determinate de lege, a căror analiză este în competența instanței care judecă astfel cereri.

Ca urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești într-o altă cauză, prin care judecătorul împotriva căruia a fost formulată cerere de recuzare a dispus ca pentru o parte din imobilul revendicat restituirea să se facă în natură, iar pentru partea de teren de sub construcție prin măsuri reparatorii, nu are valența unei lipse de obiectivitate a judecătorului recuzat din perspectiva motivului de incompatibilitate relativă invocat de recurent, puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare asupra aspectelor litigioase tranșate definitiv operând cu efect obligatoriu ori de câte ori sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 431 din C. proc. civ., independent de compunerea completului învestit cu soluționarea noii pricini deduse judecății, întrucât caracterul obligatoriu al autorității de lucru judecat este reglementat prin norme imperative, ceea ce înseamnă că autoritatea de lucru judecat nu poate fi ignorată nici de către părțile cărora li se opune și nici de către judecătorii cauzei, în caz contrar fiind afectată stabilitatea și siguranța circuitului civil.

De altfel, în speță, s-a reținut corect că judecătorul recuzat deși a pronunțat decizia civilă nr. 258/A/12.11.2021 a Curții de apel Cluj prin care a expus generic două ipoteze care ar putea fi incidente cu privire la existența unui contract de concesiune în legătură cu terenul situat în Cluj Napoca, str. x, nu a analizat în concret aceste ipoteze și nici nu s-a pronunțat asupra cauzei de nulitate a contractului de concesiune ce face obiect al disputei judiciare în prezenta speță; or, numai o atare ipoteză ar putea să atragă incidența motivului de incompatibilitate prevăzut de dispozițiile art. 24 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că încheierea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B. împotriva încheierii din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2022.