ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4771/2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 04.01.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timișoara, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

I. Pentru perioadele 07.12.2017 - 01.04.2018 și 01.07.2019 până în prezent, în care a fost detașat în cadrul Institutului Național al Magistraturii:

I.1. obligarea pârâților Consiliul Național al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ale sale luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordat altor judecători prin hotărâri judecătorești definitive, începând cu data de 07.12.2017 și în continuare, până la recunoașterea dreptului pretind și încetarea situației de discriminare;

I.2. obligarea pârâților Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii la plata sumei reprezentând diferența dintre venitul la care reclamantul este îndreptățit potrivit celor specificate la pct. I și venitul efectiv încasat, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație;

I.3. obligarea pârâților Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei specificate la pct. II, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată până la data plății efective.

II. Pentru perioada 02.04.2018 - 30.06.2019, în care a activat în calitate de judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara:

II.1. obligarea pârâților Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ale sale luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordat altor judecători prin hotărâri judecătorești definitive, începând cu data de 02.04.2018 și în continuare până la recunoașterea dreptului pretind și încetarea situației de discriminare;

II.2. obligarea pârâților Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la plata sumei reprezentând diferența dintre venitul la care este îndreptățit potrivit celor specificate la pct. I și venitul efectiv încasat, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație;

II.3. obligarea pârâților Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la plata dobânzii penalizatoare aferente sumei specificate la pct. II, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată până la data plății efective.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că are calitatea de judecător definitiv, conform Decretului Președintelui României nr. 250/04 aprilie 2002, publicat în M. Of. nr. 299/07.05.2002, și în perioadele 01.10.2015 - 01.04.2018 și 01.07.2019 până în prezent, a fost detașat în cadrul Institutului Național al Magistraturii, în calitate de formator cu normă întreagă, iar în perioada 02.04.2018 - 30.06.2019 a activat în calitate de judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara, justificând astfel chemarea în judecată în calitate de pârâți a Institutului Național al Magistraturii (ordonator secundar de credite) și a Consiliului Superior al Magistraturii (ordonator principal de credite) și respectiv a Curții de Apel Timișoara (ordonator secundar de credite) și a Ministerului Justiției (ordonator principal de credite).

2.1. Prin Sentința nr. 2173 din 25 martie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timișoara, Institutul Național al Magistraturii și Ministerul Justiției, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a apreciat, în esență, că pretențiile reclamantului rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins a fi efectuată în mod nelegal de către Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii, reținând incidența dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 care stabilesc competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

2.2. Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1211 din 10 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timișoara, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea soluționării cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului.

În esență, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din C. muncii, apreciind că obiectul dedus judecății este reprezentat de plata unor drepturi de natură salarială, generate de existența unor raporturi de dreptul muncii, în virtutea cărora competența soluționării litigiului aparține tribunalelor, secțiilor/completurilor specializate în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale.

II. Decizia Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport de obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamant îl constituie obligarea pârâților Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timișoara, Institutul Național al Magistraturii și Ministerul Justiției, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să-i recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordat altor judecători prin hotărâri judecătorești definitive, începând cu data de 07.12.2017 și în continuare, respectiv începând cu data de 02.04.2018 și în continuare, până la recunoașterea dreptului pretins și încetarea situației de discriminare. Totodată, a solicitat plata diferențelor dintre venitul la care este îndreptățit și venitul efectiv încasat, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată până la data plății efective.

Problema care a generat conflictul de competență între cele două instanțe privește stabilirea competenței materiale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecății și în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel, Tribunalul București a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 cap. VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010 și art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, reținând că în situația de față, contestându-se reîncadrarea și solicitându-se recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare, reîncadrare ce nu poate fi efectuată decât printr-un Ordin al Ministerului Justiției, legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ.

Curtea de Apel București a reținut însă că nu sunt incidente prevederile Legii speciale nr. 153/2017, apreciind că prezenta cauză reprezintă un veritabil litigiu de muncă, fiind de competența instanței specializate în soluționarea cauzelor de conflicte de muncă și asigurări sociale de la domiciliul reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanța de conflicte de muncă și asigurări sociale a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., precum și plata diferențelor rezultate între venitul la care este îndreptățit și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

În speță, se reține că nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziții de excepție sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puțin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest articol de lege.

Așadar, litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), necircumscriindu-se, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De asemenea, este de observat faptul că reclamantul nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.

Or, din moment ce nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 lit. p) și art. 208 din Legea nr. 62/2011 și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 495/16.07.2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din C. muncii prevede că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar conform art. 269 alin. (2) din același act normativ:

"cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

În egală măsură, prezintă relevanță dispozițiile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competența în materie. Astfel, potrivit textului de lege antereferit:

"conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

În consecință, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamant se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Față de considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea de Apel Timișoara, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.

GGC - NN