ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4732/2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 27.07.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic și Social, obligarea acestuia la plata indemnizațiilor restante, în cuantum de 9.521 RON, aferente perioadei 6 aprilie - 31 iulie 2020, actualizate cu rata indicelui de inflație la momentul plății și la plata dobânzii legale corespunzătoare acestor indemnizații, cu cheltuieli de judecată.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale

Prin încheierea din data de 02 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic și Social, în favoarea secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

În considerentele sentinței a reținut că indemnizația reclamantei nu are caracterul unor drepturi salariale, având în vedere că între părți nu există un contract de muncă, nu există subordonarea reclamantei față de pârât și nu există obligații ale acesteia derivate din raportul de subordonare.

S-a mai reținut că reclamanta este numită membru în cadrul Plenului Consiliului Economic și Social pentru o perioadă de 4 ani, ceea ce atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 856 din data de 31 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic și Social, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispune suspendarea judecății cauzei și sesizarea ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea stabilirii instanței competente.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea Consiliului Economic și Social la plata indemnizațiilor lunare cuvenite reclamantei, membru în Plenul CES conform Deciziei nr. 106/20.09.2016.

A mai constatat că instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să soluționeze cererile formulate de persoanele vătămate, având ca obiect anularea unor acte administrative tipice sau asimilate. De asemenea, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 57/2019, în vigoare la data cererii de chemare în judecată, instanța de contencios administrativ este competentă inclusiv în soluționarea cererilor având ca obiect aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ.

Curtea de apel a reținut că reclamanta nu a investit instanța de judecată cu o cerere în anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, ci cu o acțiune în pretenții, derivând din executarea mandatului pe care aceasta îl deține, în calitate de membru al Plenului Consiliului Economic și Social din partea UGIR.

Analizând dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 248/2013, privind organizarea și funcționarea CES, a reținut că, în calitate de membru al Plenului CES, reclamanta nu deține calitatea de funcționar public, conform dispozițiilor art. 371 și următoarele din Codul administrativ.

Astfel, a apreciat că, în ceea ce privește cererea de plată a indemnizației cuvenite pentru executarea mandatului de membru al CES, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 536 din Codul administrativ. Cu toate acestea, deși reclamanta nu pretinde executarea unor obligații derivând dintr-un contract individual de muncă, potrivit art. 278 din Legea nr. 53/2003, cererea sa nu este exclusă de la aplicare în baza acestui text de lege, având în vedere că normele de dreptul muncii sunt norme cu caracter general, aplicabile ori de câte ori nu există dispoziții legale contrare și atunci când specificul raporturilor de muncă nu este incompatibil cu acestea.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că exercitarea mandatului de membru în Plenul CES are valoarea unui raport de munca sui generis; că pe durata ocupării calității de membru în plenul CES, titularul se afla în serviciul statului și primește o indemnizație lunară, care este asimilată unui venit salarial.

Instanța a mai reținut că reclamanta ocupă o calitate dobândită prin mandat obținut direct, prin numire în condițiile legii, motiv pentru care se poate aprecia că raportul juridic născut din exercitarea de către reclamantă a mandatului de membru în Plenul CES constituie un raport juridic de muncă, sui generis, deși nu este întemeiat pe un contract individual de muncă.

Mai mult, Legea specială de organizare și funcționare a CES nr. 248/2013 nu cuprinde dispoziții speciale în materia raporturilor de muncă, privite în sens larg, care să excepteze aplicarea directă a dispozițiilor din Codul muncii, derogatorii de la dreptul comun.

În același sens, a reținut considerentele Deciziei nr. 16/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a reținut că dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii sunt aplicabile și în privința raporturilor juridice ce iau naștere în executarea mandatului de primar/viceprimar și că intră în categoria raporturilor de muncă (de serviciu) și raporturile care îi vizează pe funcționarii publici civili sau militari, soldații și gradații voluntari, persoanele care dețin demnități publice, magistrații și magistrații-asistenți, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrii cooperatori, precum și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.

Curtea de apel a apreciat că și cauza de față se înscrie în ipotezele de mai sus, întrucât raporturile juridice de muncă pot exista atât în prezența, cât și în lipsa unui contract individual de muncă, deși raportul de subordonare are un caracter specific în ipoteza unor raporturi de muncă ce nu au la bază un contract individual de muncă, neputându-se identifica cu cel clasic, specific contractului de muncă.

De asemenea, instanța a subliniat că din prevederile legii speciale nu se poate identifica vreo incompatibilitate a dispozițiilor Codului muncii cu specificul raporturilor juridice analizate, motiv pentru care art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din Codul muncii reprezintă texte legale care rezolvă în speță chestiunea referitoare la competența instanței, aceasta revenind instanțelor specializate în soluționarea conflictelor de muncă.

II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește normele de drept aplicabile raporturilor dintre reclamantă și instituția angajatoare, apte să determine competența materială de soluționare a cauzei.

În acord cu cele reținute de către Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că reclamanta are calitatea de membru în cadrul Plenului Consiliului Economic și Social, fiind numită pentru o perioadă de 4 ani, iar indemnizația pe care reclamanta o solicită prin acțiunea de față are natura unor drepturi salariale, independent de împrejurarea că a fost sau nu încheiat un contract individual de muncă.

Aceasta pentru că Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii recunoaște atât raporturile de muncă ce au la bază un contract colectiv, respectiv individual de muncă, cât și pe cele ce au loc în lipsa unui asemenea contract, constituind dreptul comun în materia raporturilor de muncă.

În acest sens, se constată că în mod corect a reținut curtea de apel că Legea specială de organizare și funcționare a CES nr. 248/2013 nu cuprinde dispoziții speciale în materia raporturilor de muncă, privite în sens larg, care să excepteze aplicarea directă a dispozițiilor din Codul muncii, derogatorii de la dreptul comun și nici nu prevede vreo incompatibilitate a dispozițiilor Codului muncii cu specificul raporturilor juridice analizate, astfel că în speță se impune aplicarea dispozițiilor Codului muncii referitoare la competența instanței, aceasta revenind instanțelor specializate în soluționarea conflictelor de muncă.

Faptul că între părți nu există un contract de muncă ori că reclamanta este numită membru în cadrul Plenului Consiliului Economic și Social pentru o perioadă de 4 ani, nu sunt de natură să atragă competența de soluționare a cauzei de către instanțele de contencios administrativ și fiscal, câtă vreme nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, întrucât reclamanta urmărește obligarea pârâtului Consiliul Economic și Social la plata unor indemnizații restante, aferente unor raporturi de muncă pe care le are cu acesta, și nu solicită anularea unui act administrativ emis de către o autoritate publică, respectiv nu este persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, competența de soluționare a cauzei aparține instanței de dreptul muncii, în speță, Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic și Social, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 octombrie 2021.

GGC - NN