Decizia nr. 4399/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 270/2018 a Curții de Apel Alba Iulia

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova anularea Deciziei nr. x/P/5.01.2018 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, anularea Dispoziției obligatorii nr. CRR-AIF 1587/22.05.2017 și a Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF x/22.05.2017, emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova să avizeze decontul justificativ în sumă de 15.835 RON; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de societatea reclamantă.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 270 din 17 decembrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice. S-a dispus anularea Deciziei nr. x/P/05.01.2018, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. S-a dispus anularea Raportului de inspecție economico-financiară nr. x/22.05.2017 și Dispoziției obligatorii nr. x/22.05.2017, ambele emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. A fost obligată pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova să avizeze decontul justificativ în sumă de 15.835 RON, întocmit de reclamantă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recursuri recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova

Apărările formulate în cauză

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 3 iunie 2019 a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 21 septembrie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarat de pârâte sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Curtea pe recursurile declarate în cauză de autoritățile pârâte urmează a le analiza prin considerente comune ambelor recursuri ținând cont de faptul că în ambele căi de atac se invocă motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În raport de dispozițiile art. 4998 alin. 1) pct. 6 C. proc. civ. se invocă faptul că soluția de admitere a acțiunii este motivată contradictoriu și insuficient fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. Astfel se arată că deși instanța de fond a anulat actele pe motiv că autoritatea de control nu avea competența materială de a efectua controlul înainte de avizarea decontului justificativ pe motiv că reclamanta-intimată nu este beneficiarul nemijlocit al unor sume de la bugetul general consolidat și nu poate face obiectul inspecției economică-financiare realizate în baza O.U.G. nr. 94/2011, s-a pronunțat cu privire la capătul de acțiune privind obligarea DGRFP Craiova de avizare a decontului justificativ în sumă de 15.835 RON. Se arată că prima instanță nu a analizat pe fond motivele de nelegalitate invocate și nu a analizat excepția inadmisibilității anulării procesului-verbal de control, excepția invocată de recurentele-pârâte în primul ciclu procesual. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2011 de către prima instanță formulând critici de nelegalitate atât cu privire la motivul de nulitate reținut de primă instanță cât și cu privire la celelalte motive care nu au fost analizate de prima instanță. Se arată că prima instanță a apreciat nelegal în sensul că pârâtele - recurente nu aveau competența materială a unui organ de inspecție economico-financiară de a efectua un control față de reclamanta-intimată deoarece această societate nu se încadrează în categoria operatorilor economici prevăzut de art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. *4/2011 respectiv art. 2 lit. f) din H.G. nr. 101/2012. Se critică ca nelegală soluția dispusă de prima instanță pe capătul nr. trei al acțiunii privind obligarea Direcției Generale a Finanțelor Publice Craiova de a aviza decontul justificativ în sumă de 15.835 RON întocmit de reclamantă. Aceasta deoarece prima instanță nu a verificat pe fond legalitatea actelor contestate și nu au fost verificate îndeplinirea condițiilor, respectiv verificarea îndeplinirii procedurii de avizare a decontului justificativ în litigiu. Se solicită în principal admiterea recursurilor casarea sentinței atacate și în principal reținerea spre rejudecare în sensul respingerii acțiunii și în subsidiar casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe la dosar recurentele-pârâte au depus practică judiciară iar reclamanta-intimată concluzii scrise. Analizând recursurile declarate, Curtea le apreciază pentru următoarele considerente comune ca fondate în cauză fiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că pe de o parte prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. și nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității anulării procesului-verbal de control și pe de altă parte a pronunțat hotărârea de admiterea cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 pct. 5 din O.G. nr. 94/2011, în cauză fiind îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Curtea constată că soluția de admitere a acțiunii a fost justificată în mod exclusiv pe primul motiv de nulitate invocat de reclamanta-intimată cu privire la actele contestate respectiv lipsa competenței materiale a recurentelor-pârâte de a efectua controlul asupra reclamantei având în vedere neîncadrarea acestuia în categoriile de operatori economici prevăzute de art. 3 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2011. În mod nelegal deși nu a analizat pe fond celelalte aspecte de nelegalitate prima instanță a soluționat prin admitere și capătul nr. trei de cerere și a obligat pârâta DGRFP Craiova să avizeze decontul justificativ întocmit de reclamantă. Analizând aspectele de nelegalitate invocate, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a anulat actele contestate pe motiv că reclamanta nu poate fi încadrată în categoria operatorilor economici prevăzută de art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011 deoarece nu a fost beneficiar nemijlocit al unor sume acordate din bugetul general și nu putea face obiectul unei inspecții economice financiare în baza O.U.G. nr. 94/2011. Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte reține că prevederile art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2011, precum și ale art. 3 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, nu fac distincție între tipul operatorilor economici, respectiv operatori economici la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic, sau la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deține o participație majoritară și operatorii privați ce pot face obiectul unei inspecții economico-financiare, în situația în care aceștia au beneficiat direct sau indirect de sume acordate de la bugetul de stat consolidat. Astfel, chiar legiuitorul a prevăzut în mod expres la lit. f) a art. 3 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2011, că pot face obiectul unei inspecții economico-financiare și alți operatori decât cei definiți la art. 3 pct. 5 lit. a) - e) din actul normativ referit, în situația în care aceștia beneficiază de sume alocate de la bugetul general consolidat. În ceea ce privește această ultimă ipoteză, de a beneficia direct sau indirect de sume acordate de la bugetul de stat consolidat, Înalta Curte constată că reclamanta se încadrează ca beneficiar al acestor sume. Sub acest aspect, nu poate fi reținută afirmația reclamantei în sensul că nu a fost niciodată beneficiara unor subvenții, transferuri, alocații sau alte sume asimilate acestora acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități. Faptul că reclamanta este beneficiarul indirect al sumelor alocate de la bugetul de stat în baza contractului de prestări servicii încheiat cu B. S.A. nu determină concluzia primei instanțe în sensul că recurentele-pârâte nu aveau competență materială a unui organ de inspecție economico-financiară de a efectua un control nefiind activitatea reclamantei. Aceasta în condițiile în care sursa bugetară a achitării sumei cuprinsă în decontul justificativ respins la plată dar față de care acțiunea a fost admisă, duce la concluzia că reclamanta îndeplinea condiția de la art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011. Curtea constată că prima instanță a soluționat în mod nelegal cauza și a admis acțiunea pe considerentul că recurentele-pârâte nu aveau competența materială de a efectua controlul cu privire la activitatea reclamantei. În mod greșit prima instanță nu s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității anulării procesului-verbal de control și a admis capătul de acțiune privind avizarea decontului justificativ deși nu au fost verificate pe fond aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamantă în cuprinsul actelor contestate. Ca atare se impune ca o consecință a admiterii recursurilor în baza art. 497 rap. la 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru pronunțarea asupra excepției inadmisibilității și pentru analizarea celorlalte motive de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată rămase necercetate în primul ciclu procesual. Curtea în baza art. 497 C. proc. civ. va admite recursurile și va casa sentința atacată trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.