ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4238/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. x/2017, în data de 26.09.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile si contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova:

- anularea Deciziei nr. 60/P/31.07.2017 emisă de Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice ca fiind nefondată și nelegală,

- anularea în parte a Dispoziției obligatorii nr. 786/13.03.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova cu referire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 14 și nr. 15

- anularea în parte a Raportului de inspecție economico-financiară nr. x/13.03.2017 cu referire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 14 și nr. 15.

1.2. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. x/2018, la data de 10.01.2018, reclamantul BEJ B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anularea, în parte, a Dispoziției Obligatorii nr. CRR - AIF 786/13.03.2017 în ceea ce privește măsurile stabilite la pct. 4.11 și anularea, în tot, a Deciziei nr. 63/P/04.08.2017.

1.3. Prin încheierea din 06 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția conexității și, în baza art. 139 alin. (1) și (3) noul C. proc. civ., s-a dispus conexarea cauzei la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj.

1.4. Prin sentința nr. 356/2018 de la 06 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ si Fiscal

S-a declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. reprezentată de C. în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ si Fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 la data de 20.02.2018.

1.5. Prin sentința nr. 231/2018 de la 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția De contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

A fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Biroul Executorului Judecătoresc B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova, în favoarea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal. S-a constatat conflict de competență negativ.

1.6. Prin decizia nr. 2879 din data de 19.09.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost inaintată Tribunalului conform acestui regulator, instanță care a dispus conexarea la dosarul înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 .

1.7. Prin sentința nr. 206 din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

A fost declinată competența privind pe reclamantul A.-reprezentată de administrator judiciar C. în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice-Serviciul De Soluționare a Plângerilor Prealabile și Contestațiilor în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.8. Prin decizia nr. 2484 din 12 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018 s-a stabilit competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciare C., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și contestațiilor, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ si Fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2018.

1.9. Prin sentința nr. 483/2018 de la 26 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a luat act de renunțare la judecarea cererii de suspendare a Deciziei nr. 60/P/31.07.2017, a dispoziției 786/13.03.2017 și a raportului x/13.03.2017.

1.10. Prin sentința nr. 146 din 12 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018 a fost admisă acțiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice-Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și contestațiilor.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.E.J. B. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice-Serviciul de Soluționare A Plângerilor Prealabile Și Contestațiilor.

Au fost anulate deciziile 60/P/2017 și 63/P/2017.

Au fost anulate în parte Raportul de inspecție economico - financiară CRR - AIF 785/2017 și Dispoziția obligatorie 786/2017 pentru măsurile 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15.

Împotriva sentinței nr. 146 din 12 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018 a declarant recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

1.11. Prin decizia nr. 4939 din 22 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018 a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 146/2019 din 12 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

A fost casată în tot sentința atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Prin sentința nr. 37/2022 din data de 16 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de A. S.R.L..

A admis acțiunea formulată de B.E.J. B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice.

A anulat decizia 63/P/2017.

A anulat în parte Dispoziția obligatorie nr. CRR AIF 786/13.03.2017 pentru măsura 4.11. și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 37/2022 din data de 16 februarie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu, precum și pentru Ministerul Finanțelor.

3.1. Reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar C., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Expunând succint situația de fapt, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu a realizat un control efectiv de legalitate a măsurilor și a încălcat flagrant dispoziții legale incidente fiecărei situații în parte, de altfel sentința nici nu cuprinde, în sensul dat de legiuitor, motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau care sunt străine de natura pricinii, fiind încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Aspectele învederate reies din modul în care este tratat fiecare punct al contestației, fiecare măsură. Argumentele instanței, care a ignorat nu doar înscrisurile depuse de societate, dar și concluziile rapoartelor de expertiză încuviințate, nu pot fi subsumate unei "motivări" în sensul legii, prin aceasta subliniind în mod expres că nu se referă la aspectul de "volum" al motivării, ci la faptul că nu se regăsesc argumentele instanței prin care să se demonteze criticile reclamantei cu referire la aspectele sesizate ca nelegale referitoare la măsurile contestate, prin aceasta fiindu-ne încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil.

Or, așa cum a reținut în practica jurisprudențială însăși ÎCCJ "(...) motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest sens, Înalta Curte a precizat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. (...). (Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunțată în recurs de secția civilă si de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare pentru autoritate de lucru judecat".

Așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă, respectiv tehnică, măsurile dispuse de organele de inspecție fiscală și reținute eronat de către instanța de fond, nu au un fundament legal, acestea nu corespund unei situații de fapt și de drept astfel cum a fost reținută de ANAF și menținute de instanță.

Forța probantă a raportului de expertiză, puterea probantă și valoarea acordată de lege raportului de expertiză și care se impune judecătorului în operațiunea logico-juridică de selectare a probelor și de evaluare a importanței lor pentru dezlegarea pricinii nu a primit nicio eficiență în cauza pendinte la instanța de fond.

Este adevărat, instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca, de altfel, și celelalte mijloace de probă, însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluția instanței în această privință (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanța înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător.

Or, așa cum se poate deduce din simpla lecturare a considerentelor sentinței atacate, instanța de fond nu aduce contraargumente, ci înlătură pur și simplu concluziile expertului.

În această situație, cum nu s-a realizat o cercetare judecătorească la fața locului, cum nu s-a dispus o contraexpertiză, instanța a omologat concluziile, inclusiv de natură tehnică -exemplu măsurători, cantități, volume, grosimi etc, ale inspectorilor fiscali, aceasta în condițiile în care nici aceștia și nici judecătorul nu au cunoștințe temeinice de natură tehnică care să combată concluziile unui expert tehnic. În acest sens exemplifică cu modul de înlăturare a concluziilor expertului referitor la măsura 4.3., nr. 4.4. (consecință a măsurii 4.3), la măsura nr. 4.5., nr. 4.6 (consecință a măsurii 4.5.), la măsura nr. 4.7., nr. 4.8 (consecință a măsurii 4.7.), la măsura nr. 4.9., nr. 4.10 (consecință a măsurii 4.11.) etc.

Corect era ca expertiza, concluziile expertizelor, să fie înlăturate doar printr-un alt mijloc de probă de o valoare științifică egală (de exemplu, contraexpertiză).

Or, arată recurenta-reclamantă că, în cauza dedusă judecății, nu este în mod corect înlăturată concluzia experților și, mai mult, instanța de fond nu a înlăturat motivat concluziile acestora recurgând la alte mijloace de probă, cu toate că avea posibilitatea legală de a admite o nouă expertiză.

Instanța de judecată a dezlegat pricina dedusă judecății fără a fi legată de constatările de fapt ale experților, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezența părților, a susținerilor acestora etc, fără a anula rapoartele de expertiză aceasta în condițiile în care prin concluziile experților au fost înlăturate concluziile inspectorilor fiscali.

Rapoartele de expertiză rețin prin concluziile lor aceeași stare de fapt sesizată de A. S.R.L. în raport de care, de altfel, a și criticat ca nelegale măsurile impuse în sarcina reclamantei.

De altfel, Curtea de Apel Craiova prin sentința nr. 146/2019 din 12.04.2019 pronunțată în dosar nr. x/2018 a reținut întocmai aceste aspecte și a dat eficiență probatoriului administrat, referindu-se la rapoartele de expertiză, probe pe care, în rejudecare (după anularea sentinței nr. 146/2019 de către ICCJ) instanța de fond le lipsește nejustificat de eficiență juridică.

Chiar dacă expertiza este extrajudiciară, aceasta are forță probantă în procesul civil, argumentele reclamantei pornind și de la principiul ce guvernează procesul civil, respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 din C. proc. civ.), astfel că, expertiza extrajudiciară are aceeași forță probantă ca și expertiza judiciară.

De altfel, chiar și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 130/19.02.2008, fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 ("Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare") cu referire și la art. 201-214 din vechiul C. proc. civ., pentru contrarietatea acestor dispoziții - din legea specială, cu art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, a statuat că dispozițiile reclamate, vechile dispoziții procedurale conferă expertizelor extrajudiciare valoare probantă egală cu a expertizelor judiciare, cu condiția efectuării acestora de către experți autorizați de Ministerul Justiției,

De asemenea, așa cum reține și Curtea Constituțională, de vreme ce dreptul la apărare al părților este garantat, iar instanța de judecată poate supune dezbaterii toate elementele privind forța probantă a unei expertize extrajudiciare, în principiu, considerăm și noi că nu există suficiente argumente care să înlăture de plano expertiza extrajudiciară din rândul probelor din procesul civil.

În cauza dedusă judecății, expertizele extrajudiciare care au fost dispuse a se efectua de către instanța de fond, s-au efectuat de către experți judiciari (autorizați de Ministerul Justiției).

Concluzionând, arată că concluziile experților sunt pertinente, corecte și legale și, pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței nr. 37/2022 din data de 16.02.2022 a Curții de Apel Craiova din dosar nr. x/2018 și, în rejudecare, admiterea acțiunii formulată de reclamanta A. S.R.L..

3.2. Pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova, în nume propriu, precum și în numele și pentru Ministerul Finanțelor, în motivarea recursului, arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică este reprezentată de faptul că, în soluționarea cauzei, cu privire la măsura nr. 4.11, privind cheltuielile de executare reținute de executorul judecătoresc pentru dosarele de executare împotriva A. S.R.L., promovate de creditorul Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., instanța de fond a făcut o aplicare/interpretare greșită a dispozițiilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 2561/C din 30 iulie 2012 pentru modificarea anexei la Ordinul Ministrului Justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, apreciind, în mod greșit, că intimata - reclamantă, în calitate de executor al societății debitoare, a încasat în mod legal de la acest debitor suma totală de 2.172.225,23 RON, cu titlu de cheltuieli de executare, deși ar fi trebuit să perceapă numai suma de 186.980,27 RON, întrucât executorul judecătoresc nu a executat prin proprire decât suma de 21.790.493,13 RON, deci numai o parte din suma totală de 291.456.506,95 RON, cât ar fi trebuit să execute silit prin poprire.

O altă critică este reprezentată de faptul că, în mod neîntemeiat, instanța de fond a omis sa facă aplicarea/interpretarea dispozițiilor art. 669 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) pct. 2 din C. proc. civ. și art. 863 din C. proc. civ., ajungând la concluzia eronată că, simplul fapt că onorariul se încadra în onorariile minimale stabilite de ordin, putea îndreptăți executorul judecătoresc să îi perceapă în totalitate de la debitor, deși, în conformitate cu aceste dispoziții legale, onorariul executorului judecătoresc se acoperă din sumele recuperate prin executare silită, iar executorul nu a recuperat integral sumele datorate.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit constatărilor inspecției economico - financiare, intimata - reclamanta A. S.R.L. nu și-a onorat în termen obligațiile de plată restante pentru agentul termic furnizat de Complexul Energetic Oltenia S.A. - Sucursala Electrocentrale Craiova, iar acesta din urmă a solicitat în instanța pronunțarea unor sentințe judecătorești definitive și punerea în executarea silită a titlurilor respective.

Intimata-reclamanta A. S.R.L. a făcut obiectul unei executări silite prin poprire asupra disponibilităților bănești din conturile curente, prin Biroul Executorului Judecătoresc B., pentru suma totală de 291.456.506,95 RON.

De la data începerii executării silite prin poprire asupra conturilor de disponibilități bănești (07.01.2014) și până la data suspendării executării silite (19.03.2015), a fost executată prin poprire din conturile debitoarei suma de 21.790.493,13 RON.

Biroul Executorului Judecătoresc B. a emis încheieri prin care a stabilit cheltuieli de executare silită, respectiv încheierea nr. 414/18.12.2013, pentru suma de 337.124,83 RON, încheierea nr. 74/24.04.2014, pentru suma de 1.434.584,61 RON si încheierea nr. 220/11.11.2014, pentru suma de 922.416,39 RON, în care se precizează că este aplicată procedura de executare silită pentru care se stabilesc cheltuieli de executare în sarcina debitorului, dar care urmează a fi avansate de creditor.

Deși în încheierile respective executorul judecătoresc precizează că sumele cu titlu de cheltuielile de executare vor fi avansate de către creditor, acesta a emis către societatea debitoare A. S.R.L. trei facturi fiscale: nr. x/07.01.2014, pentru suma de 336.602,83 RON, nr. 2001/30.04.2014, pentru suma de 1.434.562,61 RON si nr. 102/13.11.2014, pentru suma de 922.393,84 RON.

Din Fișa furnizorului BEJ B., rezultă faptul că suma totală de 2.693.559,28 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale anterior menționate, a fost încasată în totalitate în perioada 08.05.2014 - 07.01.2015, deși creanța care a făcut obiectul executării silite prin poprirea conturilor contestatoarei nu fusese îndestulată,

În opinia recurentei-pârâte, instanța de fond trebuia să facă aplicarea pct. 4 lit. d) din Anexa la Ordinul nr. 2561/C din 30 iulie 2012 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești:

"pentru creanțele în valoare de peste 100.000 RON onorariul maxim este de 6.300 RON plus un procent de până la 1% din suma care depășește 100.000 RON din valoarea creanței ce face obiectul executării silite".

Biroul Executorului Judecătoresc B. a încasat de la intimata -reclamanta A. S.R.L. întreaga suma de 2.172.225,23 RON, cu titlu de cheltuieli de executare, deși avea obligația să perceapă, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Justiției nr. 2561/C/2012 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, numai suma de 186.980,27 RON, rezultând astfel o diferență încasată nelegal de 1.985.244,96 RON.

Conform prevederilor art. 669 alin. (3) pct. 2 din C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare la data executării silite:

"Sunt cheltuieli de executare: onorariul executorului judecătoresc, stabilit conform legii".

În conformitate cu prevederile art. 669 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., partea care solicită îndeplinirea unui act care interesează executarea silită, în speță creditorul creanței datorate de A. S.R.L., respectiv societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., are obligația de a avansa cheltuielile necesare în acest scop, urmând să recupereze suma respectivă de la debitor, în sarcina căruia sunt toate cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite.

Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă faptul că toate cheltuielile de executare se adaugă creanței și se acoperă din sumele recuperate prin executare silită.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că respectivele cheltuieli de executare nu constituie un debit de sine stătător, ci se încasează din sumele executate silit prin poprirea conturilor debitoarei, executorul judecătoresc urmând a distribui sumele recuperate, cu respectarea prevederilor art. 863 din C. proc. civ., în conformitate cu care:

"Eliberarea sumei. Dacă există un singur creditor urmăritor, după reținerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasa disponibilă se predă debitorului."

Mai mult decât atât, la data de 18.03.2015, prin sentința civilă nr. 363/18.03.2015, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei A. S.R.L., la cererea creditorului Complexul Energetic Oltenia S.A.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor".

Astfel, recurenta-pârâtă învederează că măsura nr. 4.11, a cărei anulare a fost dispusă în mod greșit de către instanța de fond, nu a fost rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor anterior menționate, în sensul că suspendarea care a intervenit de la data deschiderii procedurii de insolvență ar avea efect retroactiv, așa cum în mod greșit reține instanța de fond în sarcina organului de control, ci a fost dispusă ca urmare a faptului că din interpretarea dispozițiilor art. 669 și art. 863 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, anterior citate, a rezultat faptul că onorariul executorului judecătoresc trebuia calculat, perceput și plătit numai pentru sumele efectiv executate silit prin poprire, până la data deschiderii procedurii de insolvență.

Procedându-se la perceperea întregului onorariu pentru care a fost înaintată cererea de executare silită, intimata reclamanta BEJ B. a încasat necuvenit suma de 1.985.244,96 RON, întrucât până la data deschiderii procedurii de insolvență a fost executată silit, prin poprire, numai suma de 21.790.493,13 RON din suma totala de 291.456.506,95 RON.

Instanța de fond a ignorat faptul că, deși procedura de executare silită a creanței datorate de A. S.R.L. prin poprirea conturilor acesteia de către BEJ B., la cererea creditoarei Complexul Energetic Oltenia S.A., a fost suspendată, în condițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de la data de 19.03.2015, iar creanța nu a mai fost recuperată în totalitate, ca efect al intervenirii acestei suspendări, cu toate acestea cheltuielile de executare, care au caracter de cheltuieli accesorii, au fost percepute de către executorul judecătoresc și au fost achitate integral, în mod nelegal.

Astfel, în mod nelegal, intimata-reclamanta BEJ D. a încasat suma de 1.985.244,96 RON, suma care i se cuvenea pentru sumele executate silit prin poprire până la data deschideri procedurii insolvenței fiind de 186.980,27 RON.

Inspecția economico - financiară a dispus măsura 4.11 în sarcina intimatei - reclamante A. S.R.L., ce are calitatea de debitor față de Complexul Energetic Oltenia S.A. - Sucursala Electrocentrale Craiova, acesta din urmă fiind cel care a solicitat în instanță pronunțarea unor sentințe judecătorești definitive și punerea în executarea silită a titlurilor respective, însă modul în care urma să fie adusă la îndeplinire această măsură (formularea contestației la executare), se stabilea de către intimata - reclamantă, cea care avea și calitatea de debitor, nu de către instituția pârâtă.

În acest sens, solicită a se constata că, în mod greșit instanța de fond a omis să se pronunțe asupra legalității măsurii nr. 4.11, prin raportare la dispozițiile legale din C. proc. civ. care reglementează executarea silită (art. 669 - avansarea cheltuielilor de executare și art. 863 - eliberarea sumelor executate silit), cu motivarea că aceste dispoziții privesc executarea silită, iar interpretarea lor rămâne instanței investită cu o eventuală astfel de cerere, întrucât analiza legalității măsurii dispuse în sarcina intimatei - reclamante trebuia realizată și prin prisma acestor dispoziții legale.

Măsura nr. 4.11 este rezultatul faptului ca inspecția economico - financiara a constatat încălcarea dispozițiilor legale reprezentate de art. 669 și art. 863 din C. proc. civ. și de Ordinul Ministrului Justiției nr. 2561/C din 30 iulie 2012 pentru modificarea anexei la Ordinul Ministrului Justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, iar această încălcare a dispozițiilor legale a condus la plata nejustificată către intimata-reclamantă BEJ B. a sumei de 1.985.244,96 RON.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 37/16.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ, și, în rejudecare, pe fond, respingerea în totalitate a cererii introductive, și cu privire la măsura 4.11 din dispoziția obligatorie, ca netemeinică și nelegală și menținerea actelor administrative ca temeinice și legale.

În cauză, intimata B.E.J. B. și pârâtul Ministerul Finanțelor au formulat întâmpinare.

4.1. Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

4.2. Intimata B.E.J. B. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurenta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 37/16.02.2022 pronunțata de Curtea de Apel Craiova, în ceea ce privește anularea Deciziei nr. 63/P/2017 si a Dispoziției obligatorii nr. CRR AIF 786/13.03.2017 pentru măsura 4.11.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de A. S.R.L. este nul, iar recursul formulat de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare.

5.1. Recursul formulat de către reclamanta A. SRL

Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

Instanța de control judiciar constată că recursul reclamantei A. S.R.L. nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susținerilor recurentei-reclamante, rezultă că aceasta, deși a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu a evidențiat niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat), dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentei în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reținute, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor.

Recurenta, după cum s-a expus la pct. 3.1 al prezentei decizii, a reiterat argumentele prezentate în susținerea acțiunii și a făcut aprecieri cu privire la probatoriul administrat, fără, însă, a-și circumstanția în niciun mod criticile de nelegalitate, în sensul de a preciza de ce sentința Curții de Apel Craiova, ce face obiectul prezentului recurs, ar fi nemotivată și de a evidenția modalitatea în care instanța de fond ar fi aplicat greșit normele de drept material incidente cauzei.

Această critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material.

Or, instanța de fond a expus considerentele pentru care a apreciat că acțiunea este nefondată, efectuând o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor formulate de părți și a înlăturat, argumentat, susținerile recurentei - reclamante, iar recurenta nu a combătut în niciun fel cele reținute de instanță, criticile sale vizând doar modalitatea în care instanța de fond a interpretat și înlăturat concluziile raportului de expertiză, acest aspect neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nemulțumirea recurentei-reclamante cu privire la soluția instanței de fond, fără a invoca niciun aspect referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, nu echivalează cu motivarea căii de atac, pentru că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății sau a reaprecia probele administrate, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata nulitatea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

5.2. Recursul formulat de către pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova, în nume propriu, precum și în numele și pentru Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte reține că reclamanta A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții economico-financiare care a avut ca obiectiv "fundamentarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli; respectarea disciplinei bugetare, economico-financiare și contabile; respectarea prevederilor legale cu privire la bunurile din domeniul public și privat al statului; modul de organizare și exercitare a formelor obligatorii de control intern/managerial, controlul fiind finalizat prin întocmirea Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF nr. 785/13.03.2017 și a Dispoziției obligatorii nr. x/13.03.2017 - acte contestate - prin care au fost dispuse 16 măsuri.

Cu privire la masura 4.11 privind cheltuielile de executare reținute de executorul judecătoresc pentru dosare de executare împotriva S.C. A. S.R.L. promovate de Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. (în calitate de creditor), atât reclamanta S.C. A., cât și reclamanta B.E.J. B. au contestat măsurile stabilite la pct. 4.11.

Critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanța de fond, cu privire la măsura nr. 4.11, privind cheltuielile de executare reținute de executorul judecătoresc pentru dosarele de executare împotriva A. S.R.L., promovate de creditorul Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., a făcut o aplicare/interpretare greșită a dispozițiilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 2561/C din 30 iulie 2012 pentru modificarea anexei la Ordinul Ministrului Justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, este nefondată, urmând a fi respinsă.

A susținut recurenta-pârâtă că Biroul Executorului Judecătoresc B. a încasat de la reclamantă suma totală de 2.172.225,23 RON, cu titlu de cheltuieli de executare, față de 186.980,27 RON, cât ar fi trebuit să perceapă, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Justiției nr. 2561/C/, pe considerentul că, în cauza de față, creanța care a făcut obiectul executării silite prin poprirea conturilor contestatoarei nu fusese îndestulată, rezultând, astfel, o diferență de 1.985.244,96 RON, încasată nelegal de către executorul judecătoresc.

În analiza acestei prime critici formulată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte observă că creditoarea Complexul Energetic Oltenia S.A. a formulat trei cereri de executare silită către BEJ B., iar valoarea totală a facturilor emise de BEJ B., pentru cele trei dosare de executare, este de 2.693.559,28 RON, din care TVA 521.334,05 RON, ultima tranșă din contravaloarea onorariului datorat fiind achitată la data de 30.12.2014.

La baza celor trei cereri de executare silită formulate de către creditoarea Complexul Energetic Oltenia S.A. au stat cele trei titluri executorii rămase definitive, în sumă totală de 291.456.506,95 RON, respectiv Decizia Curții de Apel Craiova nr. 158/14.11.2012, rămasă definitivă prin nerecurare pentru suma de 31.568.074,99 RON, reprezentând penalități de întârziere, Sentința Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă nr. 26/30.01.2014, rămasă definitivă prin neformularea de cerere în anulare pentru suma de 186.031.787,39 RON, reprezentând contravaloare energie termică și penalizări de întârziere aferente și Hotărârea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă nr. 213/13.08.2014, rămasă definitivă prin neformularea de cerere în anulare pentru suma de 73.856.644,57 RON

Onorariul executorului judecătoresc stabilit prin încheierile nr. 414/18.12.2013 nr. 74/24.04.2014 si nr. 220/11.11.2014 și perceput de executorul judecătoresc BEJ B., în valoare de 2.172,225,23 RON plus TVA în valoare de 521.334,05 RON, valoarea totală cu TVA fiind de 2.693.559,28 RON, a fost facturat cu facturile x/07.01.2014, y/30.04.2014 și 102/13.11.2014 emise de BEJ B. și a fost încasat în totalitate în totalitate cu Ordinele de plată nr. x, 965, 983, 998, 1001, 1003, 2085, 2156, 2168, 2265, 2266, 2267, 2324, 2325.

De la data începerii executării silite (07.01.2014) și până la data suspendării executării silite (19.03.2015) a fost executată prin poprire din conturile debitoarei suma totala de 21.790.493,13 RON.

Începând cu data de 19.03.2015, S.C. A. S.R.L. a intrat în insolvență și în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență s-a sistat executarea silită prin poprirea asupra conturilor bancare a debitoarei, urmare a Notificării nr. x/19.03.2015 transmisă executorului judecătoresc de către administratorul judiciar C..

Înalta Curte reține că potrivit Ordinului Ministerului Justiției nr. 2561/30.07.2012 privind modificarea anexei Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/C/2006, privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, onorariul minim pentru creanțele în valoare de peste 400.000,00 RON este de 5.500,00 RON + un procent de până la 0,5 % din suma care depășește 400.000,00 RON din valoarea creanței ce face obiectul executării silite.

Astfel, în speță, față de valoarea creanței ce a făcut obiectul executării silite, instanța de control observă că onorariul minim calculat pentru cele trei dosare de executare este de 1.467.782,53 RON, onorariul maxim este de 2.930.464,72 RON, iar onorariul perceput de executorul judecătoresc este de 2.172.225,23 RON.

Prin urmare, în raport cu faptul că valoarea onorariului este cuprinsă între valoarea minimală și maximală, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că onorariul calculat și perceput de executorul judecătoresc se încadrează în prevederile Ordinului 2561/2012 din 30.07.2012.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că onorariul executorului judecătoresc trebuie stabilit prin raportare la suma executată prin poprire din conturile intimatei-reclamante S.C. A. S.A., respectiv la suma de 21.790.493,13 RON, și nu la valoarea creanței din titlurile executorii ce face obiectul executării silite, respectiv la suma de 291.456.506,95 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 670 din C. proc. civ.:

"(1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.

(2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia.

(3) Sunt cheltuieli de executare:

(4) Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privința acestor cheltuieli de executare nu este condiționată de plata unei cauțiuni.

(5) În cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze, acestea, cu excepția onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripție.

(6) Pentru sumele stabilite prin aplicarea alin. (1) - (5), încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc."

Din conținutul textului de lege expus, reiese că cheltuielile de executare sunt stabilite prin raportare la întregul cuantum al sumei de recuperat, ele putând fi încasate integral, indiferent de stadiul executării "debitului principal", nefiind impusă vreo condiție conform căreia executarea silită a onorariului trebuie făcută proporțional cu executarea silită a sumei datorate de debitor creditorului.

Astfel, cheltuielile de executare nu sunt stabilite și nu sunt condiționate de realizarea obligației stabilite în titlu, ci ele sunt stabilite prin raportare la "valoarea creanței ce face obiectul executării silite".

Mai mult decât atât, sub acest aspect, în mod corect s-a reținut de către judecătorul fondului că "suspendarea executării silite intervine de la data de 18.03.2015, orice sume considerate ca plătite necuvenit până la acea data, așa cum sunt cele achitate cu titlu de cheltuieli de executare către BEJ B., putând fi urmărite prin formularea unei contestații la executare, în condițiile art. 712 C. proc. civ., și nu prin dispunerea unor măsuri administrative, exterioare domeniului executării silite...".

Art. 670 alin. (4) din C. proc. civ. legiferează calea specifică în care s-ar fi putut obține reducerea/modificarea onorariului și a cheltuielilor de executare, verificarea legalității si temeiniciei celor trei încheieri de stabilire a cheltuielilor putând face obiectul doar a unei contestații la executare formulate în condițiile și termenele prevăzute de art. 712 alin. (1) si art. 715 alin. (1) din C. proc. civ., și în niciun caz obiectul unei acțiuni în restituire.

Or, cele trei încheieri de executare silită au fost comunicate intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. și împotriva acestora nu s-a formulat contestație la executare, devenind astfel titluri executorii.

Critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că faptul instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 669 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) pct. 2 și art. 863 din C. proc. civ., în sensul că obligația de plată a sumelor cu titlu de onorariu executor revine creditorului, precum și faptul ca acest lucru ar decurge chiar din încheierile de executare silită, este, de asemenea, nefondată, urmând a fi respinsă.

Sub un prim aspect, din analiza conținutului încheierilor de executare silită nr. x/18.12.2013, nr. y/24.04.2014 si nr. 220/11.11.2014, Înalta Curte constată că, contrar susținerilor recurentei-pârâte, acestea respecta prevederile art. 657 din C. proc. civ. (fost art. 656 în vechea numerotare), fiind consemnat în fiecare dintre aceste încheieri:

"potrivit art. 669 alin. (2) C. proc. civ. cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afara de cazul în care creditorul a renunțat la executare, situație in care vor fi suportate de acesta"

Nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că plata efectivă a cheltuielilor de executare incumbă creditorului C.E.O. și doar ulterior avansării sumelor, către B.E.J. B., creditorul putând recupera suma de la debitor, nu poate fi primită în raport de conținutul art. art. 670 C. proc. civ., denumit marginal "Cheltuieli de executare" (art. 669 în numerotarea în vigoare la momentul emiterii celor trei încheieri, de către B.E.J. B.), "(1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este, obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor. (2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 667, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia."

Așadar, din interpretarea teleologică a disp. art. 670 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reiese că C.E.O. (creditorul) avea obligația să avanseze doar cheltuielile necesare pentru îndeplinire actelor prin care se inițiază executare silită, respectiv emiterea încheierii de încuviințare, emiterea încheierii de stabilire a cheltuielilor, emiterea încheierii de înființare a popririlor, etc., în timp ce obligația de a suporta cheltuielile concrete ocazionate de efectuarea executării silite (onorariul de executor, precum și celelalte cheltuieli indicate în încheierea nr. 414/18.12.2013, nr. 74/24.04.2014 și nr. 220/11.11.2014. toate definitive prin necontestare) revine intimatei-reclamante A. S.R.L. (debitoarea), întrucat acestea se datorează exclusiv culpei sale, deoarece în calitate de debitor nu a înțeles să execute de bună voie sumele de plată stabilite prin cele trei hotărâri judecătorești.

În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere și cele statuate de Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 15/23.05.2016, pronunțata pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

Para. 72 . . . . . . . . . .riscul insolvabilității nu poate fi în sarcina executorului, cel care, așa cum s-a arătat, nu este parte a raportului execuțional, ci participant, organul învestit cu realizarea executării. În schimb, creditorul va putea recupera cheltuielile de la debitor când se va modifica și va permite starea patrimonială a acestuia.

(paragraful 82): nimic nu împiedică, însă, executorul judecătoresc să convină cu creditorul ca toate cheltuielile executării (deci și cele care ar trebui avansate de acesta) să fie suportate de către debitor, acesta fiind, de altfel, cel care finalmente va suporta, pe criteriul culpei în declanșarea procedurii execuționale, toate cheltuielile ocazionate de această procedură. Nu este vorba aici despre un interes public, ca să se poată pretinde derogarea de la o normă imperativă, ci de interesul particular al executorului legat de modalitatea în care își încasează contravaloarea serviciului prestat.

Totoda