ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3677/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3677/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea rezoluției nr. 4529/A/30.12.2019 emisă în lucrarea 19-5538 și a rezoluției inspectorului-șef din 19.03.2020 emisă în lucrarea C20-330 și dispunerea exercitării acțiunii disciplinare.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 875 din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea, casarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acțiunii și reluarea cercetării disciplinare de către Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
După prezentarea situației de fapt, recurentul a criticat sentința primei instanțe sub aspectul că, prin dezlegarea dată, instanța nu s-a pronunțat pe tot ce s-a cerut (nu a dat dezlegare contestației la rezoluția din 19.03.2020, lucrare C20-330 emisă de inspectorul șef), că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale a României și a normelor de drept material privitoare la obligațiile magistraților de a asigura respectarea și de a respecta ei înșiși principiile fundamentale ale procesului civil cât și sancțiunile aplicabile magistraților pentru încălcarea acestor obligații.
De asemenea, a criticat sentința ca fiind netemeinică și nelegală întrucât: instanța a analizat cauza și a soluționat-o pe o premisă greșită aceea că reclamantul ar fi investit Inspecția Judiciară să efectueze un control de legalitate inclusiv la soluția pronunțată de judecător; instanța fără să fie investită și fără să pună în discuția părților a analizat cauza sub aspectul că, prin contestația la decizia de clasare 4529/A/2019, reclamantul ar fi formulat o nouă contestație, fapt ce nu corespunde adevărului întrucât prin contestația la decizia de clasare 4529/A/2019 a detaliat aspectele peste care inspectorul care a dispus clasarea a trecut cu superficialitate.
A arătat că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în raport cu prevederile Legii nr. 317/2004, Legii nr. 303/2004 (inclusiv art. 99) și a C. proc. civ. (art. 8, art. 14, art. 20, art. 22, art. 41), a Deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale a României, întrucât din înscrisuri rezultă existența faptelor semnalate de acesta.
A susținut că a dovedit reaua credință și nelegalitatea amendării prin încheierea de reexaminare prin care amenda a fost anulată (încheierea din 04.04.2019 pronunțată în dosarul nr. 216l8/281/2013/a5.6.4).
A mai arătat că, deși amenda a fost anulată, nu i-a fost înlăturat în niciun fel prejudiciul moral, iar prejudiciul material a fost recuperat doar în parte - a putut recupera doar amenda fără a putea recupera însă comisioanele reținute de bancă pentru blocarea/deblocarea contului așa cum nu a putut recupera nici celelalte cheltuieli cauzate de amendarea sa abuzivă și nelegală.
În dovedirea temeiniciei cererii de exercitare a acțiunii disciplinare a precizat că a investit Inspecția Judiciară cu următoarele aspecte cărora nu le-a fost dată o dezlegare: faptul că magistrata B. a judecat în stare de incompatibilitate, cauzată de situația că anterior a făcut parte din completul ce a pronunțat o hotărâre în același dosar, respectiv Decizia nr. 112/2018; măsura amendării a fost dispusă împotriva sa de către magistrații criticați fără a fi pusă în discuția părților și fără ca această măsură să fie cerută de partea adversă cu care se judecă în dosarul nr. x/2013; încuviințarea cererii de amendare fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților reprezintă încălcarea de către instanța a procedurii dispusă prin art. 13, 14, 20, 22 C. proc. civ.
Sub acest aspect, măsura amendării sale, dovedește că respectivii magistrați și-au pierdut imparțialitatea întrucât, în lipsa părții adverse, au sprijinit interesul acesteia de a-l descuraja și a renunța la apărarea drepturilor și intereselor legitime.
A arătat că reaua credință este dovedită prin faptul că instanța l-a amendat abuziv și nelegal, cu încălcarea procedurii, iar existenta prejudiciului este dovedită prin faptul că la cererea expresă a instanței i-a fost blocat contul înainte de soluționarea cererii de reexaminare, iar acest lucru i-a afectat copiii și familia întrucât, câteva zile nu a mai putut accesa banii din cont și a trebuit să se împrumute atât pentru a plăti amenda (care a fost executată la cererea instanței deși nu era definitivă) cât și comisioanele necesare deblocării contului, timp în care familia sa a suferit ca urmare a abuzului comis împotriva sa de acești magistrați care l-au amendat pentru că a cerut ajutor public judiciar.
Soluțiile de clasare pe care le contestă au fost dispuse greșit, nu au temei și justificare legală, în condițiile în care, faptele semnalate se confirmă și sunt probate de lucrările dosarului, iar folosirea în mod abuziv de către magistrat a prerogativelor funcției și nerespectarea procedurii reprezintă abatere disciplinară.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În esență, a arătat că în mod corect s-a reținut prin sentința recurată că, în speță, soluția administrativă de clasare a sesizării dispusă prin rezoluția Inspecției Judiciare este legală și temeinică, nereținându-se încălcări ale dispozițiilor legale care să justifice declanșarea procedurii disciplinare împotriva magistraților pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
1.5. Procedura de soluționare a recursului
Prin rezoluția din 11 martie 2021 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante
Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor B., C. și D. de la Curtea de Apel Ploiești, pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, care, în opinia sa, și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, întrucât, în ședința din 21.11.2018 (dosar nr. x/2013.6) au dispus abuziv amendarea sa, prejudiciindu-l material și moral.
Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 4529/A/30.12.2019 emisă în lucrarea nr. 19-5538, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt conturate indiciile săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45
1
alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția inspectorului șef din 19.03.2020 emisă în lucrarea C20-330.
Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluției nr. 4529/A/30.12.2019 - lucrarea 19-5538 și a rezoluției inspectorului șef din 19.03.2020 - lucrarea C20-330, cererea fiind respinsă ca neîntemeiată de prima instanță care a reținut, în esență, că actele administrative nu sunt afectate de vreun motiv de anulabilitate.
Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esență, susținerile din sesizare și plângere, fiind nemulțumit de soluția de clasare precum și de cea de respingere a plângerii.
În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi privește pe magistrații judecători ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.
Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:
"exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."
Totodată, la art. 99
1
alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.
"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.
De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.
Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.
Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant critică sentința pentru aplicarea greșită a legii materiale, întrucât, în opinia sa, instanța nu s-a pronunțat asupra celui de-al doilea aspect cu care a fost investită, respectiv rezoluția din 19.03.2020 - lucrarea C20-330 (rezoluție emisă de inspectorul șef).
Înalta Curte observă că judecătorul fondului, în urma analizării petiției inițiale formulate în procedura administrativă și a motivelor prezentate prin cererea de chemare în judecată, raportat la dispozițiile legale relevante, a ajuns la concluzia că rezoluția din 19.03.2020 - lucrarea C20-330 emisă de inspectorul șef confirmă actul inițial (rezoluția litigioasă nr. 4529/A/30.12.2019 - lucrarea 19-5538) și nu este afectat de vreun motiv de nelegalitate, așadar, nu poate primi criticile recurentului în sensul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la rezoluția din 19.03.2020.
Totodată, sunt neîntemeiate și criticile cu privire la faptul că instanța a analizat cauza și a soluționat-o pe premisa greșită că reclamantul ar fi investit Inspecția Judiciară să efectuez un control de legalitate inclusiv la soluția pronunțată de judecători, fără să pună această premiză în discuția părților.
Or, nemulțumirea recurentului-reclamant care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare o reprezintă chiar soluția pronunțată de judecători, respectiv sancțiunea amenzii judiciare ca urmare a aprecierii completului de judecată că cererea de acordare a ajutorului public judiciar a fost formulată cu rea-credință, fiind a doua de acest fel, cu aceiași motivare, fără să fi intervenit aspecte noi față de cea anterioară.
Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.
Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.
În deplin acord cu mențiunile din rezoluția de clasare și cu reținerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aprecierea instanței de judecată cu privire la amenda judiciară care a fost transpusă în cuprinsul încheierii de ședință sub forma unui raționament juridic valid, nu poate fi cenzurată de către Inspecția Judiciară, ci numai de către instanța competentă, prin intermediul cererii de reexaminare; de altfel, în acest mod a procedat și petentul, soluția pronunțată fiind aceea de anulare a amenzii aplicate.
În plus, diferența de apreciere a completului de judecată învestit cu cererea de reexaminare constituie expresia soluționării căii de atac formulate, fără a se putea conchide că amenda judiciară în discuție ar fi reprezentat expresia relei credințe sau a gravei neglijențe.
Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.
O altă critică adusă sentinței recurate este reținerea eronată a împrejurării că, prin contestația la decizia de clasare 4529/A/2019, reclamantul ar fi formulat o nouă contestație, fapt ce nu corespunde adevărului întrucât prin contestația la decizia de clasare 4529/A/2019 a detaliat aspectele peste care inspectorul care a dispus clasarea a trecut cu superficialitate.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că Inspecția Judiciară a analizat criticile menționate expres și clar în conținutul sesizării inițiale, celelalte aspecte vizând pretinsa stare de incompatibilitate a judecătoarei B., a faptului că măsura amendării judiciare nu a fost pusă în discuția părților și nu a fost cerută de partea adversă, precum și pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 13, art. 14, art. 20 și art. 22 C. proc. civ. sau a procedurii de repartizare aleatorie a dosarului, fiind detaliate de către petent ulterior emiterii rezoluției de clasare.
Având în vedere dispozițiile art. 190 C. proc. civ. potrivit cărora amenda judiciară se stabilește prin încheiere executorie, instanța de control judiciar apreciază ca fiind corect raționamentul juridic afirmat de judecătorul primei instanțe cu privire la faptul că punerea în executare a încheierii de aplicare amendă judiciară nu constituie un argument de natură a susține abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât conduita respectivă avea temei expres în C. proc. civ.
Și alegațiile repetate cu privire la prejudiciu moral și material pretins suferit de către recurentul-reclamant sunt neîntemeiate, câtă vreme acesta nu a înțeles să îl dovedească astfel cum prevăd dispozițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ. potrivit cărora:
"Cererea de chemare în judecată va cuprinde: e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere."
Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.
2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 875 din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.