ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3579/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 15.11.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând: I. Pentru obligațiile fiscale aferente anului 2009, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar: (i) anularea în parte a Deciziei de soluționare nr. 57/12.05.2017 (Anexa 1) în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 364.735 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentare pentru anul 2009, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca răspuns la Contestația fiscală nr. SSC 1134/21.07.2016 formulată de Societate (Anexa 2), față de faptul că pentru aceste obligații fiscale s-a împlinit termenul de prescripție; (ii) anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/13.05.2016 (Anexa 2.1) și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.05.2016 (Anexa 2.2) în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 364.735 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009, față de faptul că pentru aceste obligații fiscale s-a împlinit termenul de prescripție; (iii) Exonerarea Reclamantei de la plata sumei de 364.735 RON, reprezentând obligații fiscale prescrise; II. Pentru obligațiile fiscale aferente perioadei 2009-2014, reprezentând impozit pe profit și impozit cu reținere la sursă stabilit suplimentar: (i) Anularea în parte a Deciziei de soluționare, emisă ca răspuns la contestația fiscală formulată de societate, în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 1.858.402 RON; (ii) Anularea în parte a Deciziei de impunere și constatarea nelegalității Raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește obligațiile fiscale principale stabilite suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.858.402 RON, reprezentând (a) impozit pe profit în valoare de 1.740.365 RON și (b) impozit cu reținere la sursă în valoare de 118.037 RON. (iii) Exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.858.402 RON, reprezentând impozit pe profit și impozit cu reținere la sursă stabilit suplimentar. III. Obligarea organelor fiscale la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1002 din 15 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a anulat în parte Decizia nr. 57/12.05.2017 de soluționare a contestației reclamantei, Decizia de impunere nr. x/13.05.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.05.2016 în privința următoarelor sume de bani: - 364.735 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009; - 1.740.365 RON reprezentând impozit pe profit; - 118.037 RON reprezentând impozit cu reținere la sursă suplimentar. Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 41000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă din care 22500 RON onorariu expertiză și 18500 RON onorariu de avocat redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1002 din 15 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1. Prin recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Într-o amplă expunere, recurenta-pârâta a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și că aceasta nu cuprinde motivele de fapt pe care se sprijină și care au determinat admiterea cererii reclamantei, instanța însușindu-și concluziile expertului din raportul de expertiză efectuat în cauză. A criticat soluția primei instanțe și în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că în raport cu complexitatea cauzei acesta este disproporționat. 3.2. Prin recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerea în totalitate a actelor atacate ca fiind temeinice și legale. În motivarea recursului recurenta a arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. A susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile dispozițiilor din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură Fiscală, precum cele ale Codul fiscal și, de asemenea, a criticat faptul că aceasta a preluat susțineri eronate ale expertului din raportul de expertiză.

Apărările formulate în recurs Intimata A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, susținând că hotărârea atacată este legală și temeinică. A susținut, în esență, caracterul nefondat al criticilor recurentei-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița referitoare la pretinsa nemotivare a sentinței atacate prin raportare la prevederile art. 488 lin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că sentința este motivată clar și complet și relevă raționamentul instanței de fond. Totodată, a arătat că sunt nefondate criticile organelor fiscale întemeiate pe dispozițiile art. 488 lin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța de fond a interpretat probele și a aplicat prevederile legale incidente în dezlegarea speței analizate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 10 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte reține că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerarea celor în continuare arătate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat anularea, în parte, a Deciziei nr. 57/12.07.2017 privind soluționarea contestației fiscale nr. SSC 1134/21.07.2016, precum și anularea Deciziei de impunere nr. x/13.05.2016 și a Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.05.2016. Înalta Curte constată că prin sentința ce formează obiectul recursurilor, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei reținând că "este nelegală soluția organului fiscal de respingerea a contestației fiscale, ca nemotivată, întrucât aceasta a fost contestată și motivată de reclamantă", fără a explica în concret argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel cum s-a interpretat atât în doctrină, cât și în jurisprudența națională, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori doar motivele de drept care au format convingerea instanței, astfel că ea se va referi la toate aceste aspecte, fără a însemna însă că instanța trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care le-au formulat, instanța putând să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun. Prin urmare, instanța va arăta în concret, în raport cu probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și va demonstra aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la susținerile părților ori la probele administrate, nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei în discuție, a căror încălcare atrage desființarea hotărârii, întrucât aceasta constituie, în realitate, o lipsă a motivării. Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile. În fine, reține Înalta Curte că respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare. În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României). Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, Înalta Curte apreciază că în cauza de față soluția exprimată este nesusținută, instanța de fond neindicând motivele care o preced. Prima instanță s-a limitat în a reda, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, toate motivele expuse prin cererea de chemare în judecată de către reclamantă și apărările formulate de pârâte prin întâmpinare, pentru ca apoi să reia obligațiile fiscale contestate și să prezinte concluziile expertului din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză cu privire la aceste sume. Așa fiind, considerentele sentinței recurate nu cuprind elementele logico-juridice ce au condus instanța la pronunțarea acestei soluții, reprezentând o redare fidelă a susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată. Or, lipsa elementelor logico-juridice ce au stat la baza soluției pronunțate, echivalează cu nemotivarea sentinței, crează o restrângere disproporționată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată prin analiza instanței de control judiciar. Întrucât judecătorul fondului nu a expus propriul raționament într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, împrejurare în raport cu care nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurente în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Constatând că sentința recurată este nelegală, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.