ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3523/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 13.08.2018, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 270/04.07.2018 pronunțate de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca netemeinică și nelegală, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 64 din 21 februarie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B..

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 64 din 21 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel Timișoara a împărtășit aceleași concluzii ca și Consiliul reținând că "se poate vorbi despre discriminare atunci când are loc o diferențiere bazată pe unul dintre criteriile enumerate de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și care aduce atingere unui drept. În esență, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta nu se face vinovată de săvârșirea vreunei fapte ce ar putea constitui discriminare menționând că în data de 09.02.2018, în jurul orelor 12:00, s-au prezentat la cabinetul de Interne al Ambulatorului de Specialitate pentru Sportivi din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgenta "C." din Timișoara trei sportive minore însoțite de antrenorul acestora D., acesta din urmă solicitând acordarea de vize medicale celor trei sportive în vederea disputării unor jocuri de baschet ce aveau loc în aceiași zi peste câteva ore. Inclusiv prin declarația depusă la Curtea de Apel Timișoara, antrenorul D. a arătat faptul că aceștia doreau obținerea avizelor medico sportive. Or, acordarea acestor avize aparține strict medicului sportiv, respectiv doamna doctor E.. De altfel, Curtea de Apel a reținut că starea de fapt și cele consemnate pe fișele medicale ale celor trei sportive minore sunt necontestate în cauză, părțile având o poziție divergentă în ceea ce privește calificarea acestei situații ca reprezentând sau nu o discriminare. Atât Curtea de Apel Timișoara cât și Consiliul împărtășesc ideea că eliberarea unei fișe incomplete reprezintă un serviciu medical incomplet și deci o discriminare indirectă în sensul art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Apărările formulate în cauză. În prezenta cauză nu s-au formulat întâmpinări.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 270/04.07.2018 pronunțate de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, în mod corect s-a dispus aplicarea sancțiunii "avertismentului" față de reclamanta A. pentru încălcarea prevederilor art. 2 alin. (3) și (4) și art. 10 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în sensul că necomunicarea cu trei paciente minore care nu au înțeles limbajul medical în limba română, pentru a obține datele necesare eliberării fișei medicale, respectiv necompletarea în întregime a fișei medicale și precizarea că pacientele nu vorbesc limba română, reprezintă discriminare în sensul dispozițiilor anterior indicate. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia acordarea avizelor medico sportive aparține strict medicului sportiv, respectiv doamna doctor E., iar calificarea situației discriminatorii ar rezulta din poziția divergentă a părților implicate în raportul juridic dedus judecății. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol definesc discriminarea indirectă ca fiind acele prevederi, criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. (b) din Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, care menționează că: "se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană de o anumită rasă sau origine etnică într-o situație specială dezavantajoasă, în comparație cu alte persoane". CEDO s-a bazat pe această definiție a discriminării indirecte în unele dintre hotărârile sale, susținând că "un tratament diferențiat poate lua forma unor efecte disproporționat negative ale unei politici sau măsuri generale care, deși este formulată în termeni neutri, practică discriminarea împotriva unui grup." Or, în cauza dedusă judecății în mod corect a reținut prima instanță că practica aparent neutră de a comunica cu pacientele în limba română, deși acestea nu o cunoșteau, poate fi considerată ca o discriminare indirectă atât timp cât acestea au fost tratate în mod identic cu pacienții vorbitori de limbă română. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut, atât de către intimatul-pârât cât și de prima instanță, incidența în cauză a unei situații de discriminare indirectă, fapta de discriminare fiind reprezentată de situația în care o persoană este tratată în mod identic cu alte persoane, deși se află într-o situație diferită de acestea. Criteriul diferențierii este cel al necunoașterii limbajului medical în limba română de către persoanele de etnie maghiară, care provin din zone în care învățarea limbii române se realizează mai mult din manuale, nu din discuțiile în familie, iar dreptul atins este cel privind asigurarea informării pacientului în limba maternă, reglementat de art. 6 și 8 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,