ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3521/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.02.2018 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul Ministerul Sănătății a solicitat anularea hotărârii CNCD nr. 577/11.10.2017 comunicată Ministerului Sănătății în data de 26.01.2018, prin care autoritatea de stat autonomă a hotărât că aspectele sesizate prin petiția nr. 5414/14.09.2016 ce face obiectul dosarului nr. x/2016 intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (3) și art. 10 lit. b) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și a sancționat Ministerul Sănătății cu amendă în cuantum de 2.000 RON. Totodată CNCD a recomandat Ministerului Sănătății afișarea pe site-ul instituției a hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 5125 din data de 07 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Sănătății, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 5125 din data de 07 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Sănătății.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în mod greșit prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea Ministerului Sănătății împotriva Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 577/11.10.2017.

Având în vedere că Ordinele Ministerului Sănătății nr. 422/2013, nr. 386/2015 și nr. 219/2016 privind Normele tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate publică sunt acte administrative cu caracter normativ în accepțiunea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și sunt în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordinele au forță obligatorie și aplicabilitate generală.

Ordinele Ministerului Sănătății la care face referire reclamanta sunt publicate în Monitorul Oficial și sunt în vigoare. Pentru anii 2015 și 2016 sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 386/2015, publicat în M.O. nr. 221 din 1 aprilie 2015, modificat și completat de Ordinul nr. 219/2016, publicat în M.O. nr. 136 din 22 februarie 2016.

Conform prevederilor Anexei nr. 2 la Ordinul Ministerului Sănătății nr. 386/2015 privind aprobarea Normelor tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate publică pentru anii 2015 și 2016, modificat și completat, referitoare la programul național de vaccinare, respectiv vaccinarea populației la vârstele prevăzute în Calendarul național de vaccinare, vaccinul pneumococic conjugat este prevăzut în Calendarul național de vaccinare pentru vârstele recomandate, respectiv, 2 luni, 4 luni și 11 luni.

Așadar, Ministerul Sănătății a creat cadrul legal pentru a putea fi prevăzute fondurile necesare achiziționării vaccinului și pentru a se putea demara procedurile de achiziție publică în vederea încheierii acordului-cadru.

Fără cadru legal de includere în Calendarul național de vaccinare a vaccinului pneumococic conjugat și fără buget prevăzut nu există posibilitatea legală de a desfășura procedura legală de achiziție publică.

Din lipsa prevederilor bugetare, Ministerul Sănătății a introdus în Ordinul nr. 386/2015 prevederea potrivit căreia vaccinul pneumococic conjugat va fi inclus în calendarul național de vaccinare în funcție de fondurile disponibile.

În concluzie, având în vedere că prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 386/2015 au fost stabilite atribuții clare în sarcina structurii de specialitate responsabilă cu realizarea Programului național de vaccinare, lipsa prevederilor bugetare fiind cauza neincluderii în program a vaccinului pneumococic, nu se poate trage concluzia că Ministerul Sănătății prin prevederile normative adoptate, criteriile sau practicile sale a dezavantajat persoanele cu posibilități materiale reduse.

În prezenta cauză nu s-au formulat întâmpinări.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 06 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 577/11.10.2017 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, neincluderea vaccinului pneumococic în schema de vaccinare poate constitui discriminarea indirectă a petentei întrucât aceasta nu are posibilitatea financiară de a procura vaccinul din cauza importurilor reduse și a costului ridicat al acestuia.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-reclamant în sensul că prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 386/2015 s-a creat cadrul legal pentru demararea procedurilor de achiziție publică a vaccinului pneumococic conjugat, atât timp cât, vaccinul pneumococic a fost introdus în cadrul Calendarului național de vaccinare cu mențiunea "în funcție de fondurile disponibile."

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol definesc discriminarea indirectă ca fiind acele prevederi, criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. (b) din Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, care menționează că:

"se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană de o anumită rasă sau origine etnică într-o situație specială dezavantajoasă, în comparație cu alte persoane".

CEDO s-a bazat pe această definiție a discriminării indirecte în unele dintre hotărârile sale, susținând că "un tratament diferențiat poate lua forma unor efecte disproporționat negative ale unei politici sau măsuri generale care, deși este formulată în termeni neutri, practică discriminarea împotriva unui grup."

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut, atât de către intimatul-pârât cât și de prima instanță, incidența în cauză a unei situații de discriminare indirectă, fapta de discriminare fiind reprezentată de "refuzul de a importa și distribui în mod gratuit vaccinul antipneumococic, acesta fiind un produs foarte scump, neputând fi accesibil foarte ușor din cauza costurilor foarte mari", prin prisma faptului că petenta "are posibilități materiale mici în raport cu alte categorii de persoane care pot să-l achiziționeze din fonduri proprii din rețeaua de farmacii private".

De asemenea, Înalta Curte constată că practica aparent neutră a recurentului-reclamant care, deși a recunoscut necesitatea administrării vaccinului pneumococic, nu a recurs la achiziționarea și distribuirea acestuia, constituie de fapt o inacțiune a reclamantului, creând premisele unei situații de acces în mod diferențiat la același serviciu medical, în raport de situația financiară a fiecărei familii, element care îmbracă forma unei discriminări indirecte în sensul art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-reclamant în sensul că din lipsa prevederilor bugetare, Ministerul Sănătății a introdus în Ordinul nr. 386/2015 prevederea potrivit căreia vaccinul pneumococic conjugat va fi inclus în calendarul național de vaccinare în funcție de fondurile disponibile și că acest ordin nu creează o discriminare indirectă a persoanelor cu posibilități materiale mici în raport cu alte categorii de persoane care pot să-l achiziționeze din fonduri proprii din rețeaua de farmacii private.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 5125 din 7 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR