ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3482/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Prin cererea formulată la data de 22.09.2017 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Tribunalul Constanța, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

· Obligarea pârâtului Ministrului Justiției la emiterea unul nou ordin de salarizare în care să se facă atât aplicarea Legii nr. 71/2015, cât și aplicarea, în totalitate, a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr. 293/2015, în sensul de a recunoaște beneficiul indemnizației de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de: (i) 405 RON începând de la 9.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, care a introdus art. 1 alin. (5

1

) al O.U.G. nr. 83/2014, precum și de (ii) 445,50 RON (405 RON majorat cu 10%) începând de la 1.12.2015, potrivit art. II din Legea nr. 293/2015, cuantum care a fost menținut ulterior prin art. 1 din O.U.G. nr. 57/2016, modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și, pe cale de consecință, obligarea Ministerului Justiției și a Tribunalului Constanța la plata diferențelor de indemnizație restante, rezultate în urma emiterii ordinului, pentru perioada 9.04.2015 - 1.01.2017;

· Obligarea pârâților la actualizarea, în funcție de rata inflației, a diferențelor salariale restante înregistrate începând de la data de 9.04.2015, până la plata efectivă,

· Obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă acestor diferențe salariale restante, calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând de la 9.04.2015 și succesiv de la scadență fiecărei diferențe salariale, până la plata efectivă.

1.2. Prin decizia civilă nr. 277 din 14.12.2017 Curtea de Apel Constanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2037 din data de 27.04.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., a anulat, în parte, Ordinul nr. 1488/C din 24.05.2017 emis de pârâtul Ministerul Justiției și a obligat pârâtul să emită un alt ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 și de 445,5 RON de la data de 1.12.2015 - incluzând majorarea de 10 %, potrivit Legii nr. 293/2015. De asemenea, instanța de fond a obligat pârâtul Tribunalul Constanța să plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanta l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 405 + 10% RON) și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. În plus, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

Împotriva sentinței civile nr. 2037 din data de 27.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, prin care, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect, respectiv ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind alocarea fondurilor necesare plății.

Sub un prim aspect, susține recurentul - pârât Ministrul Justiției că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, acțiunea intimatei - reclamante ar fi rămas, la acest moment, fără un astfel de obiect, întrucât pretențiile reclamantei au fost satisfăcute. În acest sens recurentul arată că la data de 24.05.2018 a fost emis Ordinul nr. 2066/C/2018, în baza dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări prin Lege nr. 71/2015, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, a dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale precum și de Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că judecătorii, magistrații-asistenți, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanței supreme sunt salarizați, pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, prin acordarea valorii de referință sectorială (VRS) de 421,36 RON, respectiv VRS 405 RON, la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008 și, pentru perioada 1.12.2015 - 31.12.2017, prin acordarea unei VRS de 463,5 RON, respectiv VRS de 405 RON la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 și 10%, procent prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Mai afirmă recurentul-pârât că, în aplicarea prevederilor O.M.J. nr. 2066/2018 a fost emis O.M.J. nr. 3074/C din 7.08.2018 care stabilește că, începând cu data de 1.07.2018, judecătorii din cadrul instanțelor aflate în circumscripția Curții de Apel Constanța beneficiază de drepturile prevăzute în anexele la acest ordin, drepturile reclamantei fiind stabilite în anexa nr. 116 a unui astfel de ordin.

Prin urmare, consideră recurentul că, întrucât prin O.M.J. nr. 2066/2018 și nr. 3074/2018 reclamantei i-au fost acordate drepturile salariale solicitate, aceasta nu ar mai justifica, în opinia recurentului, un interes în susținerea pretențiilor formulate, motiv pentru care s-ar impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea obligării Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare plății, recurentul apreciind nelegală concluzia instanței potrivit căreia și ordonatorul principal de credite poate fi obligat, în mod direct, la alocarea fondurilor necesare realizării plăților drepturilor salariale către reclamantă. Citând Decizia nr. 13/2016 privind recursul în interesul legii, recurentul apreciază că nu ar deține o calitate procesuală pasivă din perspectiva capătului de cerere în discuție, întrucât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății. Mai arată recurentul că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale".

În opinia recurentului- pârât, în cauza de față își găsesc aplicarea și dispozițiile art. 222 din C. civ., care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14.11. 2018, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că, deși pârâtul a emis ordinul de salarizare, recunoscând temeinicia pretențiilor sale, nu a fost realizată nicio plată către aceasta. De asemenea, arată intimata că Ordinul de salarizare nr. 3074/C din 7.08.2018 vizează o altă perioadă de referință, ce debutează cu data de 1.07.2018 și care nu coincide cu perioada ce a făcut obiectul prezentei cauze.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât pot fi grupate și rezumate după cum urmează:

- teza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, urmare a emiterii Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018;

- nelegalitatea soluției de obligare a recurentului la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

Procedând la o delimitare a cadrului procesual dedus judecății în recurs, Înalta Curte observă că, prin primul aspect principal invocat, pârâtul susține teza rămânerii fără obiect a întregii acțiuni în contencios administrativ, respectiv a tuturor capetelor de cerere formulate de reclamantă, iar nu doar a celui ce vizează obligarea sa la emiterea unui nou act administrativ. Pe de altă parte, prin cel de-al doilea motiv invocat înțelege să critice sentința pronunțată în cauză doar din perspectiva stabilirii, în sarcina sa, a obligației menționate în paragraful anterior (de obligare la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante).

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva soluției de obligare a sa la emiterea unui nou ordin de salarizare, în care să facă atât aplicarea Legii nr. 71/2015, cât și aplicarea în totalitate a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr. 293/2015, în sensul de a recunoaște beneficiul indemnizației de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la valorile de referință sectoriale indicate în hotărârea instanței de fond, Înalta Curte constată că recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, nu a criticat cele reținute de prima instanță prin hotărârea recurată, ci a argumentat că acțiunea ar fi rămas fără obiect.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută, însă, de pârât prin raportare la emiterea Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantei la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, începând cu data de 1.12.2015

Obiectul acțiunii civile ce face obiectul prezentului dosar este reprezentat, printre altele, de pretenția reclamantei de a-i fi recunoscute drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate.

Înalta Curte reține că Ordinul colectiv nr. 2066/C/2018, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 24.05.2018, ulterior pronunțării sentinței recurate.

Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, respectiv 27.04.2018.

În ceea ce privește fondul acțiunii, recurentul-pârât nu a înțeles să critice hotărârea instanței de fond, însă a precizat faptul că Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în baza O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 71/2015, în baza O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, în baza dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale precum și de Ordinul nr. 75/15.03.2018 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, dispozițiile legale în baza cărora a învederat recurentul-pârât că a fost emis ordinul prin care s-a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare cuvenită reclamantei sunt tocmai cele avute în vedere de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Cât privește obligația de plată către reclamantă a diferențele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanta l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 2037 din data de 27.04.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a stabilit o astfel de obligație doar în sarcina pârâtului Tribunalul Constanța, iar nu și în cea a pârâtului Ministerul Justiției, iar pârâtul Tribunalul Constanța nu a formulat recurs.

În plus față de acestea, simpla emitere a Ordinului nr. 2066/C/2018 nu generează și o executare a obligației de plată către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale (stabilite de altfel în sarcina pârâtului Tribunalul Constanța), cum nu generează nici o executare a obligației de asigurare a fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, stabilite de instanța de fond în sarcina recurentului.

De asemenea, în acord cu intimata-reclamantă, Înalta Curte observă că Ordinul nr. 3074/C din 7.08.2018 emis de către recurent reprezintă o punere în aplicare a Ordinului nr. 2066/C/2018, dar care vizează doar perioada ce debutează cu data de 1.07.2018.

Pentru aceste considerente, coroborate cu cele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține, nici în privința restului petițelor cererii de chemare în judecată, vreo împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, motiv pentru care va respinge, ca nefondate, susținerile recurentului-pârât.

Referitor la criticile vizând soluția de obligare a recurentului la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, prin care Ministrul Justiției susține o discordanță între hotărârea recurată și dezlegările date problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte observă că potrivit prevederilor punctului 49 din sus indicata decizie:

"În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

Interpretând per a contrario sus indicatele dezlegări date problemei de drept în discuție, rezultă că ordonatorul principal de credite (în speța de față recurentul Ministrul Justiției) poate avea calitate procesuală pasivă în cauzele în care sunt puse în discuție atribuțiile legal reglementate ale unui astfel de ordonator de credite.

Or, prin soluția pronunțată, Curtea de Apel București a reținut în sarcina pârâtului Ministerul Justiției doar obligația de a asigura fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante, iar nu și pe cea de realizare a unei plăti efective și directe către reclamantă, prima instanță analizând atribuțiile Ministerului Justiție drept parte a raportului juridic financiar, implicând ordonatorii de credite subordonați, iar nu raporturi de muncă.

Mai mult, nu se poate reține că obligațiile stabilite de instanța de fond în sarcina pârâtului ar avea natura juridică a unor garanții a executării obligațiilor de plată ce revin instituției/autorității publice subordonate și nici pe cea a unor despăgubiri, ci doar natura juridică a acelui tip de obligații ce incumbă direct Ministerului Justiției, în calitatea sa de ordonator principal de credite, astfel cum au fost acestea afirmate, de altfel, chiar de către recurent prin întâmpinarea depusă în faza de judecată a fondului prezentului litigiu.

Nici argumentul privind incidența dispozițiilor art. 222 din C. civ., nu este apreciat de instanța de control judiciar ca fiind fondat, întrucât, după cum s-a afirmat și în paragrafele anterioare, obligația stabilită în sarcina Ministerului Justiției nu vizează o răspundere a sa pentru neexecutarea obligațiilor persoanei juridice subordonate, ci o obligație proprie Ministerului Justiției.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate și susținerile recurentului - pârât privitoare la o discordanță între sentința civilă nr. 2037 din 27 aprilie 2018 și Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii, respectiv prevederile art. 222 din C. civ.

Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, prima instanță interpretând și aplicând corect normele de drept material incidente.

Pentru considerentele expuse mai sus, în aplicarea prevederilor art. 496 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 2037 din 27 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, menținând soluția atacată astfel cum a fost pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 2037 din 27 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM