ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3473/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 iulie 2016, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. și Pescarilor Sportivi "Călimanii" B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat:

- anularea în parte a Ordinului nr. 193/20.04.2002, emis de Ministrul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și publicat Monitorul oficial, partea I, nr. 317 din 14.05.2002, privind reactualizarea fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, în ce privește art. 1, anexa nr. 3, privind schița și descrierea fondurilor de vânătoare nr. 29 C. și nr. 25 Săcal;

- în consecință, obligarea pârâtului să efectueze operațiunea administrativă de modificare a schițelor celor două fonduri de vânătoare și a descrierii limitelor fondului de vânătoare 25 Săcal, în ce privește limita de sud a fondului de vânătoare nr. 29 C. și respectiv limita de nord a fondului de vânătoare 25 Săcal pe traseul pârâului D., limita de ocol între Ocolul Silvic Bistrița și Ocolul Silvic Reghin, conform descrierii limitelor și folosinței exercitate din 1980 și până în prezent;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 12 septembrie 2016, reclamanta a completat cadrul procesual pasiv al acțiunii introductive, chemând în judecată și pe pârâtul Ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor.

1.3. Instanța de fond, prin încheierea din 13 martie 2017, a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi "E.", în calitate de beneficiară a ordinului contestat.

1.4. Prin cererea depusă la data de 24 martie 2017, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, extinderea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi "E.". Aceasta a fost citată în cauză sub titulatura de intervenientă.

2.1. Prin încheierea din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de A. și Pescarilor Sportivi "E.".

2.2. Prin sentința civilă nr. 46 din 1 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantei și a anulat în parte Ordinul nr. 193/2002 privind reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României emis de Ministrul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, în ceea ce privește art. 1, anexa nr. 3, privind schița și descrierea fondurilor de vânătoare nr. 29 C. și nr. 25 Săcal și în consecință, a obligat pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor să efectueze operațiunea administrativă de modificare a schițelor celor două fonduri de vânătoare și a descrierii limitelor Fondului de Vânătoare nr. 25 Săcal, în ceea ce privește limita de sud a fondului de vânătoare nr. 29 C. și respectiv limita de nord a fondului de vânătoare nr. 25 Săcal pe traseul pârâului D., limita de ocol între Ocolul Silvic Bistrița și Ocolul Silvic Reghin, pe limita de județ între județul Bistrița Năsăud și județul Mureș. A obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 2.550 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 21 iunie 2017 și a sentinței civile nr. 46 din 1 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs intervenienta A. și Pescarilor Sportivi "E.", întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii și a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și respingerea, pe acest temei, a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, arată că prima instanță a respins, prin încheierea interlocutorie din 21.06.2017, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, reținând că Ordinul nr. 193 din 30.04.2002 este un act administrativ normativ, împotriva căruia poate fi formulată plângere prealabilă oricând, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea este nelegală fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile. Intimata-reclamantă a susținut că, prin cererea adresată Ministerului Mediului Apelor și Pădurilor înregistrată sub nr. x/21.01.2016, și-a exprimat nemulțumirea față de limitele celor două fonduri de vânătoare stabilite prin Ordinul atacat, solicitând modificarea schițelor fondurilor cinegetice 29 C. și 25 Săcal, adresa constituind plângere prealabilă, în sensul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Reclamanta a omis, însă, că un atare demers l-a întreprins și la data de 29.08.2013, prin adresa înregistrată la Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice sub nr. x/29.08.2013, aceasta constituind o veritabilă plângere prealabilă.

Prin urmare, termenul de prescripție de 6 luni defipt de dispozițiile anterior evocate a început să curgă la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile adresate în 2013, adică în luna martie 2014.

Intimata-reclamantă trebuia să promoveze acțiunea în contencios administrativ înlăuntrul termenului de prescripție calculat prin raportare la adresa nr. x/29.08.2013, iar acțiunea introdusă la 25.07.2016 este prescrisă chiar dacă reclamanta a urmat o nouă procedură prealabilă cu autoritatea publică pârâtă, în cursul anului 2016. Practic, prin acest din urmă demers reclamanta a eludat dispozițiile Legii nr. 554/2004, reiterând procedura prealabilă în scopul de a atrage curgerea unui nou termen de prescripție. Or, o asemenea conduită juridică nu poate fi acceptată.

Pe cale de consecință, se impune casarea încheierii interlocutorii, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Referitor la fondul cauzei soluționat prin sentința recurată, recurenta arată că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., aplicabil la data încheierii procesului-verbal de recunoaștere a actualelor limite ale celor două fonduri de vânătoare, dar și cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 103/1996, în vigoare la data emiterii actului administrativ normativ.

Din cuprinsul referatului de aprobare a ordinului atacat rezultă că s-a procedat la stabilirea limitelor fondurilor de vânătoare în cooperare cu gestionarii celor două fonduri de vânătoare, care și-au însușit noile limite, trasate cu acordul lor.

Aprecierea pur subiectivă și arbitrară a judecătorului fondului, potrivit căreia consimțământul intimatei-reclamante în cedarea unei suprafețe de 700 ha din fondul de vânătoare pe care îl gestionează către fondul de vânătoare nr. 25 Săcal nu ar fi fost unul "veritabil" nu poate sta la baza lipsirii de efecte juridice a acordului dintre părți.

De altfel, judecătorul fondului nu a indicat motivele pentru care acest acord nu ar avea valoare juridică, limitându-se doar la a menționa că reclamanta s-ar fi adresat organelor competente imediat ce a sesizat neconcordanța între descrierea limitelor și schițe. Or, aceasta nu poate constitui un motiv de nulitate a actului juridic încheiat, câtă vreme consimțământul a fost liber exprimat la vremea respectivă de către președintele Asociației reclamante, care administrează fondul de vânătoare nr. 29 C..

Pe baza acordului părților au fost întocmite schițele celor două fonduri și a fost emis ordinul atacat, părțile derogând de la principiul continuității prevăzut de art. 46 din Legea nr. 103/1996.

Organul central nu a făcut altceva decât să ia în considerare înțelegerea părților, emițând actul normativ conform descrierii acceptate de președinții asociațiilor care gestionează fondurile de vânătoare învecinate.

Nesocotind acordul părților în stabilirea limitelor celor două fonduri, instanța a încălcat dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ.

Prin adresa nr. x/20.12.2018 a Ministerului Educației și Cercetării Științifice s-a comunicat care sunt coordonatele punctelor de pe linia comună a celor două fonduri, fiind anexată schița din care rezultă această limită teritorială actuală. Recurenta precizează că limita de nord a fondului cinegetic nr. 25 Săcal este conformă schiței fondului, a descrierii și a suprafețelor cuprinse în această fișă. Limita de nord nu corespunde cu limita administrativă dintre județe și nici nu este obligatorie o asemenea suprapunere, neexistând niciun text legal care să interzică pătrunderea în alt județ a unui fond de vânătoare. Limitele fondurilor se stabilesc nu în funcție de limitele județelor, ci în funcție de anumite repere naturale: drumuri, cursuri de apă, culmi, etc.

Nu are relevanță împrejurarea că în perioada 1980 - 2002 fondul de vânătoare Săcal nu a deținut suprafețe în județul Bistrița-Năsăud, câtă vreme reprezentanții celor două fonduri au căzut de acord ca fondul de vânătoare gestionat de recurentă să pătrundă în județul limitrof, derogând în acest fel de la principiul continuității.

Și prin nota de constatare nr. x din 16.09.2015 a Comisariatului pentru Regim Silvic și Cinegetic Brașov se confirmă că limita teritorială a fondului gestionat de recurentă este cea cuprinsă în Ordinul nr. 193/2002, stabilită cu acordul gestionarilor învecinați.

Judecătorul fondului a arătat că nu există o justificare rezonabilă ca terenurile aparținând locuitorilor comunei Monor să fie incluse într-un fond de vânătoare din alt județ, însă o atare justificare nu era necesară în condițiile în care limitele celor două fonduri s-au stabilit pe baza înțelegerii părților. În cauză nu poate fi incidentă jurisprudența Chassagnjou contra Franței, hotărârea CEDO din această cauză vizând o cu totul altă ipoteză decât cea din cauza de față, respectiv apartenența forțată a reclamanților la o asociație de vânătoare. CEDO a analizat ingerința în dreptul de proprietate al proprietarilor de terenuri care au fost obligați să devină membrii unor asociații de vânătoare sau să suporte prezența pe terenurile lor a vânătorilor, în vreme ce în cauza de față vânătorii din comuna Monor nu sunt nemulțumiți de faptul că se vânează pe terenurile lor, ci de faptul că aceste terenuri sunt arondate altui fond de vânătoare.

4.1 Prin întâmpinare la recurs, intimata-reclamantă A. și Pescarilor Sportivi "Călimanii" B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, arată că această chestiune trebuie tranșată plecând de la stabilirea caracterului actului administrativ atacat. Ordinul nr. 193/2002 este, raportat la întinderea efectelor juridice pe care le produce, un act normativ, care stabilește cadrul general al delimitării fondului cinegetic al României.

Actelor administrative cu caracter normativ nu li se aplică dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c), ci cele ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că aceste acte pot fi atacate oricând. Rezultă că acțiunea a fost formulată în termen la data de 25.07.2016, iar critica de nelegalitate a încheierii se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a sentinței, criticile recurentei sunt, de asemenea, nefondate. Instanța a stabilit că delimitarea celor două fonduri de vânătoare prin actul normativ atacat încalcă prevederile art. 46 din Legea nr. 103/1996, care impune respectarea principiului continuității în reactualizarea delimitării fondurilor de vânătoare. Ordinul a avut ca scop "reactualizarea delimitării fondului cinegetic" cu date concrete în baza unui studiu modern, iar nu o rearondare a fondurilor de vânătoare, fără vreun criteriu sau temei de fapt și de drept.

Singurul argument adus de ministerul pârât și susținut cu vehemență de recurenta-intervenientă pentru deposedarea reclamantei de cele 700 ha (care au făcut parte până la emiterea ordinului din fondul de vânătoare nr. 29 C.) este acela al acordului pe care asociația reclamantă, prin președintele său, l-ar fi exprimat cu privire la limita sudică a fondului de vânătoare.

Ministerul Apelor și Pădurilor a depus înscrisuri referitoare la acest acord, din care rezultă că reprezentantul asociației reclamante și-a dat acordul cu privire la o delimitare potrivit căreia nu numai fondul 25 Săcal intră pe raza administrativă a județului Bistrița-Năsăud, ci și fondul 29 C. intră pe raza administrativă a județului Mureș. Or, delimitarea fondurilor expusă prin ordinul atacat adoptă numai intrarea fondului 25 Săcal pe raza administrativă a județului Bistrița-Năsăud, nu și intrarea fondului 29 C. pe raza administrativă a județului Mureș.

De altfel, dezacordul reclamantei în ceea ce privește modificarea schițelor și limitelor celor două fonduri a fost unul expres exprimat înainte de adoptarea Ordinului nr. 193/2002. Însăși recurenta a recunoscut în mod constant că limita reală dintre cele două fonduri este cea corespunzătoare schițelor de delimitare din 1980, 1997 și 2001, aspect care rezultă din procesul-verbal nr. x/3.07.2002 întocmit în prezența reprezentantului ITRSC Bistrița.

Limitele pretinse de recurentă nu au fost niciodată acceptate de către intimata-reclamantă.

Pe de altă parte, nicio dispoziție a Legii nr. 103/1996 nu permite rearondarea fondurilor de vânătoare, chiar și în condițiile existenței acordului gestionarului fondului vecin.

Jurisprudența CEDO invocată de reclamantă și însușită de curtea de apel este relevantă în cauză având în vedere că 12 membrii vânători ai asociației de vânătoare reclamante sunt cetățeni ai comunei Monor, rearondată prin ordinul atacat la fondul de vânătoare nr. 25 Săcal.

Și în cauza de față este evidentă încălcarea prerogativelor dreptului de proprietate, acestor membrii ai asociației limitându-li-se dreptul de dispoziție asupra terenurilor proprii.

Dispozițiile art. 46 din Legea nr. 103/1996 nu pot fi înlăturate de la aplicare de așa-zisul acord al părților asupra limitelor fondurilor de vânătoare, acord care, de altfel, nu a existat.

4.2 Intimatul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor nu a formulat întâmpinare față de cererea de recurs, dar a depus înscrisuri, în privința cărora s-a constatat de către instanța de recurs că nu pot fi calificate ca înscrisuri noi, acestea regăsindu-se administrate și în dosarul de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile recurentei referitoare la încheierea și sentința recurate, prin prisma motivului de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenienta A. și Pescarilor Sportivi "E." este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Cât privește încheierea interlocutorie din 21 iunie 2017, aceasta a fost recurată pentru soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Prin încheierea menționată, instanța de fond a respins excepția invocată de intervenienta A., cu următoarea motivare: Ordinul nr. 193 din 30.04.2002 privind reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, inclusiv anexele, este act administrativ normativ, iar potrivit art. 11 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, actul administrativ normativ poate fi atacat oricând.

Deși invocă aplicabilitatea art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, recurenta nu critică calificarea actului administrativ atacat ca fiind unul normativ. Dimpotrivă, în criticile sale subsecvente referitoare la soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta se referă la Ordinul nr. 193/2002 ca fiind act administrativ normativ.

Ca atare, Înalta Curte, pe de o parte, constată lipsa oricăror argumente contrare calificării date actului atacat de către instanța de fond, iar pe de altă parte, constată că această calificare a ordinului ca act normativ este corectă.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit în practica sa anterioară (a se vedea decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013), distincția între actele administrative individuale și cele normative se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele administrative individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul actului. Înalta Curte a precizat că încadrarea actului administrativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate nu se poate realiza prin "decuparea" unor dispoziții din acel act (spre ex., o anexă la actul normativ), afectând în acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conținutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre cele două categorii de acte.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 193/2002, publicat în Monitorul oficial nr. 317 din 14 mai 2002, care aprobă reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României în fonduri cinegetice, ca urmare a lucrării de revizuire a rearondării teritoriului României în fonduri cinegetice, potrivit anexelor nr. 1 - 5 la ordin, este act normativ ce conține reguli generale, cu aplicabilitate erga omnes, astfel că raportat la dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 acțiunea în contencios administrativ poate fi formulată oricând, în sensul neopunerii vreunui termen de decădere, cum este cel prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol de lege, aplicabil actelor administrative individuale.

Desigur, plângerea prealabilă rămâne o condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune, însă și aceasta, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, poate fi adresată oricând.

În cauză, reclamanta a adresat o plângere prealabilă la 21 ianuarie 2016 Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, iar în termen de 6 luni de la răspunsul ministerului, emis la 11 februarie 2016, a formulat acțiunea în contencios administrativ ce face obiectul prezentei cauze.

Drept urmare, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect respinsă. Susținerea acestei excepții pe argumentul adresării de către reclamantă a unei alte plângeri prealabile anterior, în anul 2013, va fi înlăturată ca nefondată.

În primul rând, corespondența purtată de către reclamantă în anul 2013 cu autoritatea ministerială este forțat calificată de către recurentă ca reprezentând plângere prealabilă, câtă vreme reclamanta - titulară a adresei înregistrată sub nr. x/29.08.2013 - nu a intitulat-o ca atare.

În al doilea rând, din dispozițiile art. 7 alin. (1

1

) coroborate cu cele ale art. 11 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu rezultă, așa cum susține recurenta, că o plângere prealabilă neurmată în termen de 6 luni de formularea acțiunii în contencios administrativ ar atrage decăderea/prescripția din dreptul de a formula la o dată ulterioară, cu urmarea procedurii plângerii prealabile, o acțiune în anularea actului administrativ normativ.

Pe cale de consecință, recursul declarat împotriva încheierii din 21 iunie 2017 va fi respins ca nefondat, judecătorul fondului dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor Legii nr. 554/2004 în materie de prescripție a dreptului la acțiune.

II.2. Cât privește legalitatea sentinței recurate, titulara căii de atac se referă la neaplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., în sensul de a da efect juridic acordului intervenit anterior emiterii ordinului atacat între asociațiile de vânătoare litigante asupra limitelor fondurilor de vânătoare pe care le gestionează, acord pe care ordinul l-a materializat.

De asemenea, recurenta invocă greșita aplicare a art. 46 din Legea nr. 103/1996, în forma în vigoare la data emiterii ordinului, respectiv cu ignorarea acordului gestionarilor fondurilor de vânătoare vecine.

Luând în considerare că Ordinul nr. 193/2002 este act administrativ normativ și că emiterea lui se înscrie în sfera raporturilor de drept public, Înalta Curte constată că nu exista niciun temei pentru ca instanța de fond să ia în considerare și să dea efecte juridice pretinsului acord intervenit între cele două asociații de vânătoare, cu privire la limita dintre fondurile de vânătoare vecine pe care acestea le gestionează.

Singurul criteriu prevăzut de Legea nr. 103/1996 pentru operațiunea de reactualizare a delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, este principiul continuității, prevăzut de art. 46 din lege (devenit art. 47 în actuala formă a Legii nr. 196/1996).

Aplicarea acestui principiu, așa cum a reținut instanța de fond, presupune respectarea limitelor fondurilor de vânătoare vecine din perioada anterioară (1980 - 2002).

Or, probatoriul administrat în cauză (în special, documentația administrativă care a stat la baza emiterii ordinului nr. 193/2002 prezentată de către ministerul intimat, din care fac parte schițele și descrierile fondurilor de vânătoare nr. 29 C. și nr. 25 Săcal) atestă că limita istorică dintre aceste fonduri, la sud pentru primul fond și, respectiv, la nord pentru cel de-al doilea a fost cea indicată de instanța de fond în dispozitivul hotărârii.

Pe cale de consecință, instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 103/1996, care reglementează principiul continuității. Legea nu cuprinde dispoziții care să se refere la rearondarea unor suprafețe din fondurile de vânătoare în condițiile în care ar exista acordul gestionarilor acestor fonduri. Principiul continuității este singurul relevant în soluționarea litigiului, dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului părților negăsindu-și aplicarea în cauza de față.

Din aceste motive, Înalta Curte constată caracterul nefondat al căii de atac îndreptate împotriva sentinței și, pe cale de consecință, apreciază a nu mai fi necesare nici expunerea unor considerații suplimentare asupra pretinsului acord pe care reclamanta l-ar fi exprimat pentru cedarea suprafeței de 700 ha din fondul de vânătoare 29 F. (situată pe raza administrativă din jud. Bistrița-Năsăud), acord negat de către reclamantă și nici antamarea aplicabilității în cauză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Chassagnou contra Franței.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 452 C. proc. civ., va respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-interveniente la plata cheltuielilor de judecată, constatând că intimata nu a prezentat dovezi ale efectuării unor astfel de cheltuieli în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de intervenienta A. și Pescarilor Sportivi "E." împotriva încheierii din 21 iunie 2017 și a sentinței civile nr. 46 din 1 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei-reclamante A. și Pescarilor Sportivi "Călimanii" B. privind obligarea recurentei-interveniente A. și Pescarilor Sportivi "E." la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2021.

GGC - MM