ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3435/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Guvernul României, anularea ordinului nr. 3652/C/14.10.2016 și obligarea pârâților să emită un ordin de ministru sau, după caz, să înainteze Parlamentului spre adoptare un proiect de lege sau o lege de aprobare a unei ordonanțe simple sau de urgență, prin care sa fie reglementate următoarele aspecte: compensațiile financiare la care executorul judecătoresc suspendat sau încetat din funcție are dreptul pentru activitatea depusă în dosarele execuționale aflate în lucru sau suspendate; stabilirea modului de constituire și funcționare a asociațiilor reprezentative profesional ale executorilor judecătorești, cu un minim de 3 executori judecătorești asociați; abrogarea dispozițiilor privind Casa de asigurări a executoriilor judecătorești din Legea nr. 188/2000 sau, în subsidiar, stabilirea caracterului neobligatoriu al asigurării profesionale de răspundere civilă la această Casă, dar cu obligația de a avea o asigurare de răspundere profesională încheiată cu o societate de asigurări autorizată să presteze aceste activități pe teritoriul României, stabilind și cuantumul sumei asigurate; stabilirea, ca organ reprezentativ la nivel național, a unei confederații a executorilor judecătorești, cu membri egali în drepturi a asociaților/camerelor executorilor judecătorești cu minim de 3 membri.

Prin sentința nr. 788 din data de 23 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității parțiale a cererii de sesizare a Curții Constituționale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, a admis cererea reclamantului și a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) lit. c), art. 49 alin. (1) lit. c) teza a II-a, art. 26 și art. 45 raportat la art. 35 din Legea nr. 188/2000, față de prevederile art. 1 alin. (3), art. 16, art. 20, art. 21, art. 26, art. 29, art. 40, art. 41, art. 44, art. 45, art. 46, art. 47, art. 53, art. 135, art. 136 din Constituția României republicată, a admis excepția inadmisibilității, invocată de Guvernul României prin întâmpinare, și a respins ca inadmisibil al doilea capăt al cererii de chemare în judecată și a respins ca nefondat primul capăt al cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Guvernul României.

Împotriva sentinței nr. 788 din data de 23 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea capătului 2 de cerere.

Intimații-pârâții Ministerul Justiției și Guvernul României au depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței nr. 788 din data de 23 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac cate poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, recurentul-pârât nu a formulat veritabile critici la adresa sentinței pronunțate de prima instanță, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii.

Lecturând argumentele dezvoltate de prima instanță, Înalta Curte constată că aceasta a reținut foarte clar că "Ordinul Ministrului Justiției nr. 3652/C/14.10.2016 prin care reclamantul a fost suspendat de drept din funcția de executor judecătoresc, urmare neachitării, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit sancțiunea disciplinară a amenzii... a fost emis în mod legal și temeinic.". Temeiul legal al emiterii ordinului contestat îl constituie dispozițiile art. 49 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, potrivit cărora "neachitarea amenzii în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit sancțiunea disciplinară atrage suspendarea de drept din funcție a executorului judecătoresc până la achitarea sumei".

Totodată, prima instanță a reținut că "reclamantul nu a invocat motive de nelegalitate a acestui act administrativ individual, ci a susținut neconstituționalitatea dispozițiilor legale care prevăd sancțiunea suspendării din funcție, aspect care va fi analizat și soluționat nu de către instanța de contencios administrativ, ci de către Curtea Constituțională a României, ce a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant în cauză. ".

Ceea ce critică reclamantul este lipsa de previziune a Legii nr. 188/2000 cu referire la nereglementarea compensației pe care executorul trebuie să o primească în cazul suspendării și încetării din funcție, pentru dosarele instrumentate și al căror onorariu și cheltuieli de executare nu au fost recuperate în totalitate, afectarea gravă a dreptului de proprietate prin încălcarea primului protocol la Convenție, lipsa de proporționalitate între fapta săvârșită și sancțiunea aplicată.

Referitor la capătul de cerere vizând solicitarea reclamantului de obligarea a pârâților să emită un ordin de ministru sau să înainteze Parlamentului spre adoptare un proiect de lege sau o lege de aprobare a unei ordonanțe simple sau de urgență, prin care să fie reglementate mai multe aspecte, care, în opinia reclamantului, nu sunt sau sunt defectuos reglementate în Legea nr. 188/2000, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibil al doilea capăt de cerere, reținând că "Ținând cont de particularitățile actelor legislative, precum și a celor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce privește conținutul acestora, cât și procedura de adoptare, precum și de faptul că dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente, Curtea apreciază obligarea pârâților de a adopta un act cu aplicabilitate generală, așa cum se solicită prin al doilea capăt de cerere, excede competenței instanțelor judecătorești, care nu se pot substitui autorității executive sau legislative.".

Critica reclamantului vizează aceleași aspecte anterior antamate, respectiv lipsa de previziune a legii, afectarea dreptului de proprietate și a dreptului la muncă și necesitatea ca statele să fie obligate să-și revizuiască legislația în acord cu prevederile Convenției.

Or, motivarea recursului este practic, o reluarea parțială a aspectelor învederate în cererea de chemare în judecată, ceea ce nu poate echivala sub nicio formă cu indicarea motivelor de nelegalitate a sentinței recurate.

Prin motivele de recurs dezvoltate de recurent nu se critică niciun argument astfel cum a fost reținut de către prima instanță cu privire la aspectele care au condus în mod concret la admiterea excepției inadmisibilității și respingerea ca inadmisibil al celui de al doilea capăt de cerere și respingerea ca nefondat a primului capăt al cererii de chemare în judecată, astfel că lipsește dezvoltarea în mod real în conținutul căii de atac exercitate a unor motive de casare/nelegalitate, cu consecința nemotivării recursului, ceea ce atrage nulitatea sa.

Obligația de motivare presupune indicarea, în concret, a normei de drept material aplicabile în speță și a modului în care aceasta a fost încălcată sau greșit aplicată la situația de fapt reținută de prima instanță, or, așa cum s-a arătat mai sus, recurentul nu a indicat niciun element de natură a contura incidența acestui motiv de casare.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a formula nicio critică (de nelegalitate) sentinței atacate, dimpotrivă, se reiau aspectele învederate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectiv dispozițiile legale care nu sunt sau sunt reglementate defectuos de Legea nr. 188/2000.

În consecință, reținând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate într-unul din cazurile de casare reglementate de dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 788 din data de 23 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2021.

GGC - BR