ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3294/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București (CEJCAB), anularea adresei Ministerului Justiției nr. x din 12.12.2016, adresei CEJCAB nr. x/14.12.2016, adresei Ministerului Justiției nr. 72983/612/E din 28.10.2016 și adresei CEJCAB nr. x/17.10.2016 prin care pârâtele au refuzat să exercite acțiunea în răspundere disciplinară față de executorul judecătoresc B..

A solicitat, în principal, atragerea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc B. și aplicarea sancțiunii disciplinare a excluderii din profesie, conform art. 49 din Legea nr. 188/2000, în raport cu gravitatea deosebită a faptelor, a caracterului lor intenționat, sistematic și repetitiv, de natură să aducă atingere serioasă principiilor fundamentale ale procesului, drepturilor elementare și intereselor legitime ale părților în proces, probității profesionale cât și prestigiului profesiei de executor judecătoresc, precum și funcționalității, securității și încrederii în sistemul de justiție.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâților să procedeze la exercitarea acțiunii în răspundere disciplinară a executorului judecătoresc B. și la cercetarea faptelor acestuia în cadrul Consiliului de Disciplină al CEJCAB privind atragerea răspunderii sale disciplinare sau luarea oricăror alte măsuri de îndreptare sau prevenție efective în raport cu dosarele execuționale menționate.

Prin întâmpinările formulate în fața instanței de fond, pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București au invocat excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 2006 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității.

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, și, pe cale de consecință, a obligat pârâții să procedeze la exercitarea acțiunii disciplinare și la sesizarea Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești cu privire la domnul executor judecătoresc B..

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că - în raport cu dispozițiile legale incidente, cu conținutul cererii de chemare în judecată, precum și cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - excepția de inadmisibilitate a acțiunii în contencios administrativ este neîntemeiată, în realitate fiind vorba de un act administrativ asimilat, în forma refuzului nejustificat, constând în manifestarea cu exces de putere de către o autoritate publică a voinței de a nu soluționa cererea unei persoane, astfel cum este definit termenul în conținutul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a arătat că refuzul pârâților este nejustificat, fiind rodul depășirii marjei de apreciere asupra posibilității lor de a sesiza Consiliul de disciplină, față de faptele concrete sesizate de către reclamantă, de actele pe care s-a fundamentat această sesizare și prin raportare la modul sumar în care, în ședința Colegiului Director din data de 06.10.2016, a fost analizată această petiție. având în vedere modul în care a fost soluționată solicitarea reclamantei de sesizare a Consiliului de disciplină, modul lapidar de motivare și analiză, coroborat cu multitudinea de aspecte neverificate, conduce la ideea unui refuz nejustificat al acestei autorități de a sesiza Consiliul de disciplină, singura autoritate competentă în a se pronunța, în cadrul unei proceduri disciplinare, asupra existenței abaterilor, prin neanalizarea tuturor faptelor din punct de vedere al calificării lor ca fiind indicii de natură a conduce la formularea acțiunii disciplinare, pârâtul a dat dovadă de exces de putere, manifestându-și un drept de apreciere cu încălcarea dreptului reclamantei de a primi o soluționare la solicitarea sa de verificare a tuturor aspectelor de nelegalitate săvârșite de d-l executor judecătoresc de către organismul competent.

Instanța de fond a mai arătat că adresa Ministerului Justiției nr. 72983/612/E din 28.10.2016, prin care s-a comunicat reclamantei că, urmare a verificărilor efectuate, s-a constatat nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 47 din Legea nr. 188/2000, cu modificările și completările ulterioare, de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc, cuprinde rezultatul unor verificări efectuate de Corpul de Control al Ministrului Justiției, conchizându-se că majoritatea covârșitoare a actelor de executare au fost efectuate în anul 2013, față de care s-a prescris dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare, cu excepția unor acte de executare cu privire la două popriri redactate în perioada 2014-2016, iar legalitatea actelor de executare este supusă controlului instanțelor judecătorești pe calea contestației la executare.

A apreciat judecătorul fondului că refuzul este nejustificat, pe de o parte, pentru că, nesupunând analizei Comisiei de disciplină dacă exercitarea acțiunii disciplinare este prescrisă, pârâtul nu a arătat concret modul în care s-ar fi împlinit termenul de prescripție al răspunderii disciplinare, apreciind cu caracter general că pentru "majoritatea covârșitoare" a actelor acțiunea ar fi prescrisă, neindicând un termen de prescripție, prevăzut de lege, momentul de început și de împlinire a unui asemenea termen, nu analizează în nici un fel aspectul disciplinar al repetării unor cereri de executare silită și înființării unor popriri, despre care acceptă ideea că nu ar fi prescrise însă nu arată motivul pentru care nu constituie temei pentru sesizarea Comisiei de disciplină.

De asemenea, a concluzionat cu caracter general că exercitarea controlului de legalitate asupra actelor de executare silită se face de către instanță pe calea contestației la executare, însă reclamanta nu a sesizat pârâtele pentru a constata nelegalitatea unor acte de executare, ci pentru verificarea unor fapte cu caracter disciplinar care se desprind tocmai din încheierea unor asemenea acte, indiferent dacă s-a exercitat sau nu o contestație la executare sau ar fi fost anulate sau nu actele de instanța de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cererea sa de recurs, recurentul pârât Ministerul Justiției a susținut, în esență, că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, instanța de fond în mod greșit respingând excepția inadmisibilității, reținând existența unui act administrativ asimilat, în forma refuzului nejustificat, apreciind că adresele contestate sunt forma explicită de manifestare a refuzului pârâților de a exercita acțiunea disciplinară, nu doar răspunsul la petiția formulată de reclamantă.

A susținut că cele două adrese ale Ministerului Justiției sunt acte de control și nu au caracteristicile unui act administrativ, întrucât nu dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, ci cuprind doar anumite constatări ale organelor de control, fiind acte premergătoare emiterii unui act administrativ.

Astfel, răspunsurile formulate de Corpul de Control al Ministrului în urma verificărilor efectuate în cadrul controlului administrativ al activității executorilor judecătorești în baza Legii nr. 188/200 nu sunt și nu pot fi asimilate unor acte administrative care să poată face obiectul unor acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În susținerea celor arătate a invocat recurentul decizia nr. 341/2008 a instanței supreme, susținând că, similar situației magistraților, răspunderea disciplinară a executorilor judecătorești este reglementată printr-o procedură specială, prevăzută de Legea nr. 188/2000 și OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, astfel că adresa prin care s-a comunicat reclamantei că, în urma verificărilor, nu se impune exercitarea acțiunii disciplinare, nu are caracterul unui act administrativ și nu poate face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ.

Nu se poate susține că ar fi vorba de un refuz nejustificat, atât timp cât aspectele sesizate de reclamantă au făcut obiectul unor verificări efectuate de Corpul de Control al Ministrului, în urma acestor verificări comunicându-i-se faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Trecând peste excepția inadmisibilității, instanța de fond în mod greșit a obligat pârâții la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc B., încălcând astfel normele de drept care dau acest atribut nu instanței judecătorești, ci ministrului justiției sau colegiului director al camerei.

A invocat recurentul prevderile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, precizând că dreptul atribuit de lege de a exercita acțiunea disciplinară cuprinde în conținutul său și posibilitatea oferită de legiuitor titularului dreptului de a aprecia asupra existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor fapte care ar putea constitui abateri disciplinare și, pe cale de consecință, asupra necesității și oportunității exercitării acțiunii disciplinare.

Instanța de fond a reținut că refuzul pârâților este nejustificat, fiind rodul depășirii marjei de apreciere asupra posibilității avute de aceștia de a sesiza Consiliul de disciplină, în raport cu faptele concrete sesizate de reclamantă.

Or, în cuprinsul adresei nr. x/28.10.2016 s-a menționat că majoritatea actelor de executare au fost efectuate în cursul anului 2013 și că în privința acestora nu mai este posibilă exercitarea acțiunii disciplinare raportat la dispozițiile art. 60 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, fiind citat acest text de lege.

Prin urmare, cu privire la actele de executare efectuate în anul 2013, în mod corect acestea nu au mai fost analizate, atât timp cât acțiunea disciplinară nu mai putea fi exercitată, iar în privința actelor de executare efectuate în perioada 2014-2016 acestea au fost analizate, constatându-se că acestea nu au produs consecințe prin conținutul lor ori din cauza necomunicării către destinatar, motiv pentru care s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

A invocat recurentul jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acord cu care, atunci când organul administrativ, în virtutea puterii sale de apreciere, optează pentru o anumită soluție, raportarea se face la lege.

Or, în speță, decizia de a nu se exercita acțiunea disciplinară a fost justificată din punct de vedere legal, nefiind vorba de un refuz nejustificat care ar fi rodul depășirii marjei de apreciere asupra posibilității avute de pârâți de a sesiza Consiliul de disciplină, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

În plus, potrivit art. 67 alin. (2) din OMJ nr. 210/2001, în cazul exercitării acțiunii disciplinare, cercetarea prealabilă este obligatorie și se efectuează de inspectori de specialitate din Ministerul Justiției sau de colegiul director al Camerei executorilor judecătorești.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

În apărare, intimata reclamantă a arătat în esență, că a sesizat recurenții cu 10 fapte de abatere disciplinară foarte grave săvârșite de executorul judecătoresc B., însă aceștia nu au luat măsurile legale în vederea exercitării acțiunii disciplinare, putându-se observa modalitatea părtinitoare cu care au fost analizate faptele indicate.

A arătat detaliat faptele sesizate și a susținut că, prin acest refuz, practic executorul judecătoresc este exonerat de orice răspundere profesională, în timp ce intimata este prejudiciată.

A precizat că refuzul recurenților de a exercita acțiunea disciplinară contravine prevederilor art. 4, 28, 48 și 62 din Legea nr. 188/2000.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele și soluția instanței de recurs

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, urmând a răspunde prin considerente unice motivelor comune de recurs, care vor fi analizate grupat, având în vedere următoarele:

O primă critică comună învederată prin cererile de recurs formulate de pârâtul Ministerului Justiției și de pârâta Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București prin Președintele Colegiului Director vizează modul greșit de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 554/2001 a contenciosului administrativ, referitoare la actul administrativ asimilat și la excesul de putere.

Această critică este fondată.

Astfel, din probatoriul administrat în fața instanței de fond a rezultat că intimata reclamantă a adresat recurentului Ministerul Justiției o petiție prin care a solicitat acestuia să exercite acțiunea în răspundere disciplinară față de executorul judecătoresc B. pentru cel puțin 10 fapte de abateri disciplinare și de la legislația profesională, care în opinia sa erau - fiecare în parte - suficiente pentru angajarea răspunderii disciplinare.

Recurenta pârâtă Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București căreia i-a fost transmisă petiția mai sus menționată, spre competentă soluționare, a transmis ministerului de resort că, după analiza petiției în ședința Colegiului Director din data de 06.10.2016, nu s-au constatat aspecte ale unei abateri disciplinare.

Ulterior, prin adresa recurentului Ministerul Justiției din 28.10.2016, i s-a comunicat intimatei reclamante că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 47 din Legea nr. 188/2000 care să poată fi reținută în sarcina executorului judecătoresc în discuție.

Intimata reclamantă a revenit cu cereri la ambii recurenții solicitând revenirea asupra refuzului de a demara acțiunea disciplinară și sesizarea Consiliului de Disciplină al CEJCAB.

Aceste solicitări au fost clasate, potrivit legii, intimatei transmițându-i-se răspunsuri în acest sens.

Adresele de răspuns la petiții nu reprezintă acte administrative propriu-zise sau asimilate în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) sau alin. (2) din Legea nr. 554/204, pentru că nu dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice și nici nu reprezintă un refuz de soluționare a petiției (ci modalitatea de rezolvare a acesteia), neputând face deci obiectul principal al acțiunii în contencios administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 8 din lege.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității invocată de recurenții pârâți.

Chiar dacă aceste adrese de răspuns - care reprezintă soluționarea însăși a petiției intimatei reclamante, iar nu refuzul de a o soluționa - reflectă opțiunea recurenților de a nu exercita acțiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc, ele nu devin acte administrative asimilate, judecătorul fondului punând în mod eronat semnul egalității între refuzul de soluționare a unei cereri, la care se referă art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ și soluționarea nefavorabilă pentru petent a acesteia.

Pe de altă parte, solicitările subsidiare ale intimatei reclamante adresate instanței de judecată privind atragerea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc B. și aplicarea sancțiunii disciplinare a excluderii din profesie sunt inadmisibile, întrucât competența în acest sens revine pârâților, potrivit legii speciale, instanța de contencios administrativ putând efectua doar controlul de legalitate al unei eventuale hotărâri a Consiliului de disciplină emise în procedura disciplinară.

A doua critică invocată de ambii recurenți se referă la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 188/2000 privind activitatea executorilor judecătorești și ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.

Și această critică este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 28 din Legea nr. 188/2000, "Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești are următoarele atribuții principale: a) rezolvă plângerile părților împotriva executorilor judecătorești și executorilor judecătorești stagiari, luând măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoștința Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; (...)."

Totodată, în conformitate cu art. 48 alin. (1) din același act normativ, "Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani. (...). (6) Procedura judecării abaterilor disciplinare se stabilește prin regulamentul de aplicare a prezentei legi."

Or, potrivit art. 67 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, "(1) Titularul acțiunii disciplinare este ministrul justiției sau colegiul director al Camerei executorilor judecătorești. (2) În cazul exercitării acțiunii disciplinare, cercetarea prealabilă este obligatorie și se efectuează de inspectori de specialitate din Ministerul Justiției sau de colegiul director al Camerei executorilor judecătorești.

De asemenea, în conformitate cu art. 70 din ordinul mai sus menționat, "Dacă se constată că executorul judecătoresc cercetat a săvârșit una dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 44 din lege, ministrul justiției sau colegiul director sesizează Consiliul de disciplină."

În acest context legal, Înalta Curte nu împărtășește considerentele instanței de fond în ceea ce privește excesul de putere și caracterul nejustificat al refuzului recurenților pârâți de a exercita acțiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc vizat.

Astfel, este adevărat că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Niciuna dintre aceste situații nu este însă incidentă în cauză.

Astfel, așa cum am expus mai sus, la dosar au fost depuse adresele de răspuns la petiția intimatei reclamante, formulate în exercitarea atribuției prevăzute de art. 28 lit. a) din Legea nr. 188/2000.

De asemenea, Înalta Curte constată că - deși a făcut referire expresă la prevederile art. 28 și art. 48 din Legea nr. 188/2000 - instanța de fond a făcut o greșită interpretare a acestora, considerând fără temei că analiza celor două entități a fost una "superficială" și că, în cauză, se impune exercitarea acțiunii disciplinare.

Or, din actele dosarului reiese că adresa de înaintare de la Ministerul Justiției și petiția intimatei reclamante au fost înregistrate la Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București sub nr. x/31.08.2016, petiția fiind analizată în ședința din 15.09.2016, când Colegiul director al CEJCAB a apreciat necesară audierea executorului judecătoresc B. pentru furnizarea de lămuriri în legătura cu activitatea depusă în dosarele execuționale în discuție, în acest scop stabilindu-se o nouă ședință la data de 06.10.2016.

În această din urmă ședință, după ascultarea executorului judecătoresc, verificarea actelor de executare emise și pretinselor încălcări ale legii sesizate prin petiție, Colegiul director a reținut că activitatea îndeplinită în respectivele dosare de executare silită nu se circumscrie niciunei fapte care să poată fi calificată ca abatere disciplinară.

Constatările rezultate din verificările efectuate asupra activității desfășurate de executorul judecătoresc vizat în dosarele de executare menționate în petiție, împreună cu copia certificată a dosarelor de executare, nota de relații întocmită de executorul judecătoresc și cu punctul de vedere al Colegiului director al CEJCAB, au fost înaintate ministrului justiției, în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 188/2000 și ale art. 106 din Regulamentul de punere în aplicare a legii.

Or, nici ministrul justiției, având la dispoziție întreaga documentație, nu a apreciat că se impune exercitarea acțiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc.

Prin urmare, contrar susținerilor intimatei reclamante referitoare la încălcarea art. 4, art. 28 și art. 48 din Legea nr. 188/2000 și însușite întocmai de instanța de fond, Înalta Curte constată că nu se verifică în speță o astfel de încălcare și nici incidența unui exces de putere în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ, neexistând indicii că cele două autorități publice recurente pârâte și-ar fi exercitat dreptul de apreciere prin încălcarea limitelor competențelor legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 8 Obiectul acțiunii judiciare din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Totodată, art. 18 stipulează cu privire la soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, astfel: "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă."

În speță, Înalta Curte constată că petiția intimatei reclamante a fost efectiv analizată în ședința Colegiului Director din data de 06.10.2016 și că, în raport cu prevederile legale mai sus menționate, în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, aceasta putea să cenzureze doar eventualul refuz al autorității de a soluționa petiția, iar nu să impună soluționarea acesteia într-un anumit sens, astfel cum a solicitat intimata reclamantă nemulțumită de rezultatul cercetării prealabile.

Cu toate acestea, fără vreun temei legal, imixtionând în atribuțiile conferite de lege ministrului justiției și, respectiv, Colegiului director al Camerei Executorilor Judecătorești, judecătorul fondului a procedat la o apreciere calitativă a verificărilor și soluției date de recurenții pârâți petiției formulate de intimată și a considerat că neexercitarea acțiunii disciplinare de către cei îndrituiți constituie un refuz nejustificat, dispunând direct obligarea acestora să exercite acțiunea disciplinară și să sesizeze consiliul de disciplină.

Or, așa cum Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa, este greșit a considera că instanța de judecată poate hotărî în locul autorității publice competente oportunitatea măsurilor lăsate la aprecierea acesteia, întrucât o astfel de interpretare conduce implicit la eludarea întregii proceduri disciplinare și, mai ales, la o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 188/2000, referitoare la controlul profesional care se exercită de Ministerul Justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere, Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale nu sunt incidente în prezenta cauză, este pusă în discuție modalitatea de soluționare a unei sesizări privind pretinse abateri disciplinare, pentru a căror cercetare și sancționare legea și regulamentul prevăd competențe și, respectiv, proceduri distincte.

În sfârșit, în ceea ce privește susținerea intimatei reclamante în sensul că modul în care s-a soluționat petiția sa ar asigura protejarea executorului judecătoresc împotriva oricărei răspunderi, trebuie reamintite mijloacele procedurale judiciare specifice executării silite pe care partea din dosarul execuțional le are la îndemână, precum și prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, care dispun "Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale."

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale și regulamentare la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă.

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 2006 din 26 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.