ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2836/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.08.2019 sub nr. x/2019, completată prin cererea adițională din data de 16.01.2020 reclamantul Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâții A., Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea De Apel București, solicitând ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 13/05.07.2019, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J. în Dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu executorul judecătoresc A.,

- anularea Hotărârii nr. 35/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești.

- admiterea acțiunii disciplinare promovată de ministrul justiției, în sensul aplicării unei sancțiuni care să fie proporțională cu deficiențele constate și cu gravitatea faptelor săvârșite în privința executorului judecătoresc A..

Prin sentința civilă nr. 1207 din 16 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Superioare de Disciplină a UNEJ; s-a respins contestația formulată de reclamantul Ministerul Justiției în contradictoriu cu pârâții A., Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe Lângă Curtea de Apel București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1207 din 16 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Justiției a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată, invocând aplicarea gresită a prevederilor care reglementează modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită de către executorii judecătorești, respectiv art. 670 C. proc. civ., art. 55 din Regulament și art. 39 din Legea nr. 188/2000, făcând trimitere la Decizia nr. 4044/30.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâții A., Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea De Apel București, solicitând ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună: anularea Hotărârii nr. 13/05.07.2019, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J. în Dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu executorul judecătoresc A.; anularea Hotărârii nr. 35/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești; admiterea acțiunii disciplinare promovată de ministrul justiției, în sensul aplicării unei sancțiuni care să fie proporțională cu deficiențele constate și cu gravitatea faptelor săvârșite în privința executorului judecătoresc A..

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul exercitând calea de atac a recursului.

Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.

Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, cu referire directă la cazurile precvăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

În concluzie, argumentele primei instanțe ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-reclamant prin calea de atac declarată.

În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reține că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului.

În esență, curtea de apel a reținut că "toate constatările echipei de control, în urma operațiunii de control desfășurate la biroul executorului judecătoresc A., în legătură cu modul de determinare și justificarea corespunzătoare a cheltuielilor de executare sunt corecte, reclamantul realizând o corectă interpretare a dispozițiilor art. 670 C. proc. civ., art. 55 din Regulament și art. 39 din legea nr. 188/2000.

Cu toate acestea, Curtea va reține că obiectul prezentei acțiuni este reprezentat de anularea unor hotărâri ale Consiliului de disciplină, respectiv a Comisiei Superioare emise în procedura de atragere a răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc, în temeiul art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, potrivit căruia:

"Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: (...)

e)întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor;(..)"

Fiind pe tărâmul răspunderii disciplinare, se constată că nu este suficientă constatarea unei interpretări și aplicări eronate a legii de către executorului judecătoresc, ci trebuie evaluate inclusiv împrejurările în care fapta a fost săvârșită, pentru a se putea concluziona dacă într-adevăr acesta a manifestat neglijență în efectuarea lucrărilor.

Făcând referire la art. 247 Codul muncii, Curtea va observa că:

"Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici."

Curtea va observa că pentru ca o faptă sa poată fi considerata abatere disciplinara, două condiții esențiale trebuie îndeplinite: existența vinovăției persoanei care săvârșește abaterea, respectiv fapta să-i fie imputabilă; iar această faptă să fie în strânsă legătură cu îndeplinirea atribuțiilor profesionale.

Va reține instanța că, în privința abaterii apreciată de reclamant ca fiind săvârșită de pârâtul A. lipsește elementul esențial al vinovăției.

Din acest punct de vedere, Curtea va observa că o eroare de comunicare sau o neînțelegere nu poate constitui motiv de sancțiune disciplinara.

În speță, se reține că în legătură cu modalitatea de stabilire a onorariului executorului, respectiv cu cheltuielile care fac parte din acest onorariu, nu există îndrumări clare din partea organizației profesionale a executorilor judecătorești, dat fiind că deși în aparență norma instituită prin art. 55 al Regulamentului de aplicare a legii nr. 188/2000 nu lasă loc interpretărilor, în practică chiar la nivelul organelor reprezentative în materie disciplinară ale UNEJ, precum și la nivelul birourilor de executori judecătorești din țară există interpretări diferite ale acestor dispoziții, de natură a crea o practică neunitară.

Acest lucru este atestat de chiar pârâta Comisia Superioară prin Hotărârea nr. 13/05.07.2019, prin care a arătat că "datorită lipsei unei reglementări exprese, fie cu rang de lege fie cu rang administrativ, executorii judecătorești pot avea o practică neunitară în acest domeniu, atât în ceea ce privește actele de executare efectiv contorizate la stabilirea cheltuielilor cât și la cuantumul acestor cheltuieli".

Curtea va observa însă că potrivit dispozițiilor art. 7 din Statutul UNEJ:

"Uniunea asigură cadrul corespunzător pentru perfecționarea nivelului profesional și a calității actelor întocmite de executorii judecătorești, prin:

a)informarea sistematică a executorilor judecătorești cu privire la practica judiciară națională în materia executării silite și doctrina de specialitate în această materie, existentă atât la nivel național, cât și la nivelul prevederilor regulamentelor europene; (..)

e)organizarea controlului profesional, financiar și administrativ;

f)unificarea practicii execuționale."

Reține așadar instanța că deși pârâta Comisia Superioară de Disciplină recunoaște prin hotărâre pronunțată că în cadrul birourilor executorilor judecătorești există o practică neunitară cu privire la modul de stabilire a onorariilor și de înregistrare a cheltuielilor de executare, cu toate acestea, prin raportare la prevederile legale menționate, revine UNEJ obligația de a asigura cadrul corespunzător pentru perfecționarea nivelului profesional și a calității actelor întocmite de executori, inclusiv prin "unificarea practicii execuționale".

În lipsa unei astfel de reglementări administrative, în condițiile în care în interiorul profesiei este recunoscut faptul că există practică neunitară cu privire la stabilirea cheltuielilor de executare, nu se poate reține în cauză vinovăția pârâtului A. în ceea ce privește modul în care acesta a înțeles să stabilească prin încheiere cheltuielile de executare, respectiv să determine acele cheltuieli care fac parte din onorariu și trebuie incluse în acesta.

În lipsa vinovăției, Curtea va aprecia că în mod corect pârâții Consiliul de Disciplină și, mai apoi Comisia Superioară au apreciat că nu poate fi atrasă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc A., prin raportare la dispozițiile art. 43 lit. e) teza II/a din legea nr. 188/2000."

Or, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând modul în care au fost interpretate ori aplicate greșit prevederile de drept substanțial, reluând doar situația de fapt, enunțând dispozițiile legale a căror interpretare greșită a invocat-o, aspecte expuse și în fața primei instanțe și care a fost analizată de aceasta în mod corespunzător, în raport de dispozițiile legale incidente.

Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de respingere a cererii reclamantului nu au fost contestate, pe calea recursului, de acesta.

Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa.

În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., având în vedere că exercitarea în mod formal de către reclamant a prezentei căi de atac a ocazionat pentru intimatul-pârât A. cheltuieli cu asistența juridică de specialitate, urmează să acorde acestuia contravaloarea acestor cheltuieli conform dovezilor depuse la dosar.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 489 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de reclamant și va obliga recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1207 din 16 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.