ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4835/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 21 octombrie 2019, reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții A. și Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, în temeiul art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările anterioare a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 25/27.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J., prin care a fost respinsă contestația formulată de Ministrul Justiției, în contradictoriu cu executorul judecătoresc A., membru al C.E.J. București.

Prin sentința civilă nr. 1054 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, ca neîntemeiată și a respins contestația formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții A. și Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1054 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Justiției, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a apreciat, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale care reglementează modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită de executorii judecătorești, respectiv a dispozițiilor art. 670 C. proc. civ., ale art. 55 din Regulament și ale art. 39 din Legea nr. 188/2000.

Astfel, modul în care executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în dosarul de executare ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare, cheltuieli în cuantum foarte mare și pentru care la dosare nu se regăseau dovezi cu privire la efectuarea acestora, conturează în opinia recurentului-reclamant indicii temeinice de săvârșire de acesta a abaterii disciplinare - "neglijența în efectuarea lucrărilor", prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care se impune sancționarea disciplinară a executorului judecătoresc, în acest invocând și decizia nr. 4044/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la aspectele reținute de prima instanță privind critica adusă executorului judecătoresc în sensul că nu a menționat în cuprinsul somației cuantumul cheltuielilor de executare, recurentul-reclamant a învederat, în esență, că angajarea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc pentru o abatere disciplinară de natura celei reglementate prin art. 47 lit. e) teza a II-a - "neglijența în efectuarea lucrărilor" este atrasă inclusiv pentru calitatea actelor de executare pe care le emite, acte care trebuie să fie întocmite cu respectarea formei și a conținutului prescris de norma legală.

Astfel, lipsa menționării cuantumului cheltuielilor de executare silită din cuprinsul somației, precum și transmiterea către debitoare a unei adrese de înființare a popririi în care se precizează un cuantum al cheltuielilor de executare silită diferit de cel stabilit în cuprinsul încheierii de cheltuieli, creează o reală îndoială asupra modului de stabilire a cheltuielilor de executare silită, precum și a cuantumului sumei pe care aceasta o are de achitat cu titlu de debit și cheltuieli de executare.

Recurentul-reclamant a arătat că, contrar celor reținute de instanță, potrivit dispozițiilor art. 627 alin. (1) -teza a II-a, în tot cursul executării silite executorul judecătoresc trebuie să respecte dispozițiile legale. Astfel, chiar dacă potrivit art. 783 alin. (1) C. proc. civ.:

"Poprirea se înființează fără somație, în baza încheierii de încuviințare a executării (...)", atât timp cât executorul judecătoresc a procedat la emiterea somației mobiliare din data de 08 noiembrie 2017, acest act de executare trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege.

Or, în data de 08 noiembrie 2017 executorul judecătoresc a emis o somație prin care s-a pus în vedere debitoarei să achite suma de 737,59 RON, care urmează a se actualiza, precum și a cheltuielilor de executare ce se vor stabili până la terminarea executării silite, "sume ce vor fi actualizate", deși, creditorul a precizat în cuprinsul cererii de executare că suma pentru care se solicită executarea silită este de 737,59 RON, iar aceasta nu se va actualiza pe tot parcursul executării silite cu niciun fel de accesoriu al creanței (dobândă contractuală/dobândă legală penalizatoare, rata inflației).

În raport de prevederile art. 627 alin. (2) - teza a II-a din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că pentru a își putea îndeplini obligația care îi incumbă, debitoarei trebuie să i se comunice nu doar debitul principal pe care îl are de achitat, ci și cuantumul cheltuielilor de executare, care, așa cum s-a constatat, în mod greșit, nu a fost precizat de executorul judecătoresc în cuprinsul somației. Chiar în condițiile în care executorul judecătoresc ar fi omis menționarea cuantumului acestora în cuprinsul somației, potrivit disp. art. 57 din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acesta avea posibilitatea să le completeze din oficiu, procedură pe care executorul judecătoresc nu a urmat-o.

Printr-un alt set de critici, referitor la aspectele reținute de prima instanță privind comunicarea cesiunii de creanță, recurentul-reclamant a învederat că din înscrisurile comunicate în copie certificată de executorul judecătoresc rezultă că după intervenirea cesiunii de creanță debitoarea nu a primit o comunicare scrisă a cesiunii de creanță, astfel încât aceasta să îi fie opozabilă. În consecință, raportat la situația de fapt existentă la dosarul execuțional, precum și față de incidența art. 1578 C. civ., s-a constatat că în dosarul de executare instrumentat a fost depus de B. doar contractul de vânzare-cumparare creanțe prin care creditorul C.. a transmis creanța deținută către creditorul cesionar B., nefiind identificată si dovada de comunicare scrisă a cesiunii de creanță, astfel încât cesiunea să îi fie opozabilă debitoarei.

În aceste condiții, recurentul-reclamant a arătat că executorul judecătoresc nu avea niciun temei legal să efectueze actele de executare în numele noului creditor cesionar B. și nici să îi elibereze acestuia sumele rezultate din executare, iar instanța de fond, deși admite raționamentul titularului acțiunii disciplinare, apreciază, cu încălcarea prevederilor art. 645 alin. (2) C. proc. civ., că problema comunicării cesiunii nu are repercusiuni sub aspectul legalității executării silite. Astfel, pentru ca această transmisiune să aibă loc, creditorul cesionar trebuie să își poată dovedi calitatea procesuală, care nu se poate face decât pe baza contractului de cesiune și a notificării acestuia către debitor. Prin urmare problema comunicării acestor acte are importanță sub aspectul legalității executării silite, contrar celor reținute de instanța de fond.

Invocând și Decizia Curții Constituționale nr. 810/2007, recurentul-reclamant a concluzionat că răspunderea disciplinară se poate angaja indiferent de anularea sau nu a actelor de executare de către instanța competentă. Scopul aplicării sancțiunii disciplinare nu este de a anula/modifica actele de executare, ci de a corecta conduita profesională a executorului judecătoresc. Prin urmare, răspunderea disciplinară nu este condiționată de formularea unei contestații la executare silită cu privire la actele executorului judecătoresc, de anularea/modificarea actelor de executare de către instanța judecătorească sau de angajarea răspunderii civile sau penale a executorului judecătoresc. În consecință, recurentul-reclamant a apreciat că nici practica neunitară a instanțelor de încuviințare a executării silite în această materie nu este de natură a înlătura răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Un alt set de critici formulate de recurentul-reclamant vizează aspectele reținute de Curtea de Apel București referitoare la restituirea cu întârziere a sumelor reținute în plus.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 670 alin. (2), (3) și (6) din C. proc. civ. și a învederat, în esență, că prin încheierea din data de 17 noiembrie 2017 au fost stabilite cheltuieli de executare în sumă de 938,62 RON, întrucât încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare este titlu executoriu, suma care putea fi recuperată cu acest titlu de la debitor era exclusiv de 938,62 RON. În măsura în care executorul judecătoresc efectua cheltuieli de executare suplimentare și numai în cazul în care acestea erau dovedite în condițiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ., executorul judecătoresc putea emite o nouă încheiere de suplimentare a cheltuielilor de executare. În consecință, suma de 315,23 RON nefiind cheltuială de executare, nu putea fi reținută de executorul judecătoresc cu acest titlu.

Recurentul-reclamant a reiterat cronologia situației de fapt și a susținut că din înscrisurile aflate la dosarul de executare, rezultă că executorul judecătoresc a procedat la menținerea popririi asupra conturilor și veniturilor periodice ale debitoarei cu încălcarea dispozițiilor art. 794 alin. (1) C. proc. civ. și, mai mult, ca urmare a menținerii acestei măsuri, la data de 29 ianuarie 2018, a fost consemnată o nouă sumă de bani la dispoziția executorului judecătoresc, în valoare de 173 RON, lipsind debitoarea de dreptul de dispoziție asupra acesteia. Raportat la dispozițiile art. 657 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc avea obligația să dispună prin încheiere eliberarea sumelor rezultate din executarea silita în termenul de 5 zile prevăzut de art. 788 raportat la disp. art. 787 alin. (1) C. proc. civ., precum și predarea către debitoare a sumelor consemnate excedentar la dispoziția sa, iar în cazul în care nu deținea contul acesteia, să i-l solicite. Mai mult, suma de 173 RON a fost restituită debitoarei abia la data de 20 februarie 2019, deși aceasta fusese consemnată la dispoziția executorului la data de 29 ianuarie 2018, cu depășirea termenului prevăzut de art. 788 raportat la prevederile art. 787 C. proc. civ., iar suma de 286,76 RON nu i-a fost restituită nici după aproape doi ani de la data la care a fost consemnată la dispoziția sa.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că, contrar celor reținute prin hotărârea recurată, așa cum s-a arătat și în cuprinsul contestației formulate, ceea ce s-a contestat este faptul că la dosarul de executare, comunicat în copie Corpului de Control al Ministrului nu existau documentele fiscale justificative care să ateste operațiunile de încasare a sumelor reprezentând onorariu și cheltuieli de executare si nici cele care probează eliberarea creanței către creditor.

Recurentul-reclamant a apreciat că, în raport de prevederile art. 65

11

și ale art. 65

12

din Hotărârea nr. 19 din 3 septembrie 2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și a profesiei de executor judecătoresc, existența documentelor fiscale justificative la dosarul de executare este o obligație care incumbă executorului judecătoresc. În consecință, chiar în eventualitatea în care executorul judecătoresc ar fi depus ulterior înscrisurile doveditoare la Consiliul de disciplină, acest aspect nu era de natură să îi înlăture răspunderea disciplinară, întrucât executorul judecătoresc a încălcat dispozițiile art. 65

11

și art. 65

12

din Statut, prin însuși faptul că la dosarul de executare la data comunicării acestuia către titularul acțiunii disciplinare nu existau aceste înscrisuri, însă, bineînțeles, depunerea ulterioară a acestora, putea fi avută în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 martie 2021, intimatul-pârât A. a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Astfel, ca urmare a sesizărilor formulate de petiționara D. privind dosarul de executare nr. 4721MI/2017 aflat pe rolul BEJ A., Ministerul Justiției, prin adresa din 17 octombrie 2018, a solicitat declanșarea acțiunii disciplinare împotriva intimatului-pârât A., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, constând în "neglijență în efectuarea lucrărilor".

Prin Hotărârea nr. 40 din 12 martie 2019, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București a respins acțiunea disciplinară promovată de Ministerul Justiției.

Reclamantul a formulat contestație, respinsă prin Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 25 din 27 septembrie 2019, reținându-se că faptele din acțiunea disciplinară nu sunt de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc A..

Împotriva Hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 25 din 27 septembrie 2019, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea acesteia, respinsă prin sentința recurată prin prezentul recurs.

Instanța de fond a evaluat întregul probatoriu administrat în cursul judecății potrivit dispozițiilor legale incidente care prevăd abaterea disciplinară pentru care a fost declanșată acțiunea disciplinară și a examinat concret aspectele reținute în sarcina intimatului-pârât A. ca abatere disciplinară, prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, potrivit cărora "Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: (...) e) (...) și neglijența în efectuarea lucrărilor".

Criticile privind modul în care executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în dosarul de executare ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare, sunt nefondate.

Potrivit art. 670 din C. proc. civ.:

"(1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.

(2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia.

(3) Sunt cheltuieli de executare:

(4) Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privința acestor cheltuieli de executare nu este condiționată de plata unei cauțiuni.

(5) În cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze, acestea, cu excepția onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripție.

(6) Pentru sumele stabilite prin aplicarea alin. (1) - (5), încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc."

Conform dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 188/2000:

"(1)Executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. În cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt următoarele:

a)pentru creanțele în valoare de până la 50.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite;

b)pentru creanțele în valoare de peste 50.000 RON, dar până la 80.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 RON plus un procent de până la 3% din suma care depășește 50.000 RON din valoarea creanței ce face obiectul executării silite;

c)pentru creanțele în valoare de peste 80.000 RON, dar până la 100.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 5.900 RON plus un procent de până la 2% din suma care depășește 80.000 RON din valoarea creanței ce face obiectul executării silite;

d)pentru creanțele în valoare de peste 100.000 RON, onorariul maxim este de 6.300 RON plus un procent de până la 1 % din suma care depășește 100.000 RON din valoarea creanței ce face obiectul executării silite.

(2)Ministrul justiției va stabili onorarii minimale și maximale pentru persoanele cu venituri sub salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, precum și posibilitatea achitării acestora în mai multe tranșe.

(3)Executorii judecătorești nu pot condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plata anticipată a onorariului. (..)"

De asemenea, potrivit art. 55 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000:

"(1) Executorul judecătoresc are dreptul la onorariu pentru activitatea prestată, stabilit în condițiile legii. (...)

(3) La stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea și valoarea actului, precum și răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit. (...)".

Raportând prevederile legale menționate anterior la situația din fapt din prezenta cauză, Înalta Curte reține că Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 25 din 27 septembrie 2019 prin care a fost respinsă contestația formulată de Ministrul Justiției împotriva Hotărârii nr. 40/12.03.2019 adoptată de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, este legală și temeinică, nefiind rezultanta exercitării dreptului de apreciere a autorităților publice emis cu exces de putere, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), i) și n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Așadar, prin sentința recurată în mod legal s-a reținut că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind statutul executorii judecătorești, constând în neglijența în efectuarea lucrărilor.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, cheltuielile de executare silită reglementate de prevederile art. 670 alin. (3) pct. 5 și 7 din C. proc. civ. nu au un caracter limitativ, iar în conținutul acestuia se încadrează orice alte cheltuieli necesare desfășurării executării silite, printre care și cheltuielile efectuate de executorul judecătoresc pentru întocmirea și comunicarea actelor de procedură, ca și pentru publicitatea procedurii de executare silită, fiind de altfel justificate în actele de procedură emise prin indicarea corectă a temeiului de drept al aplicării acestora.

De altfel, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 15/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în ce privește imputarea cheltuielilor de executare creditorului, diferențiază între categoria cheltuielilor de executare și cheltuielile efectuate cu actele de executare întocmite (pct. 54, 61, 64). De asemenea, Înalta Curte face distincția între cheltuielile de executare și onorariul Executorului Judecătoresc, menționându-se la pct. 73 faptul că:

"pe de o parte executarea nu reprezintă un serviciu public gratuit, iar, pe de altă parte, executorul nu este obligat el însuși să suporte și să avanseze cheltuielile executării".

În orice caz, în cauză nu s-ar fi putut oricum reține ca fiind îndeplinită condiția elementului subiectiv în ceea ce privește răspunderea disciplinară a intimatului-pârât A., în condițiile în care deși în aparență norma instituită prin art. 55 al Regulamentului de aplicare a legii nr. 188/2000 nu lasă loc interpretărilor, în practică, chiar la nivelul organelor reprezentative în materie disciplinară ale UNEJ, precum și la nivelul birourilor de executori judecătorești din țară există interpretări diferite ale acestor dispoziții, de natură a crea o practică neunitară. Acest fapt este atestat chiar de intimata-pârâtă Comisia Superioară prin Hotărârea nr. 25 din 27 septembrie 2019, prin care a arătat că "datorită lipsei unei reglementări exprese, fie cu rang de lege fie cu rang administrativ, executorii judecătorești pot avea o practică neunitară în acest domeniu, atât în ceea ce privește actele de executare efectiv contorizate la stabilirea cheltuielilor cât și la cuantumul acestor cheltuieli".

În condițiile în care în interiorul profesiei este recunoscut faptul că există practică neunitară cu privire la stabilirea cheltuielilor de executare, nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția elementului subiectiv în ceea ce privește răspunderea disciplinară a intimatului-pârât A. privind modul în care acesta a înțeles să stabilească prin încheiere cheltuielile de executare.

În acest context, instanța de control judiciar mai reține și că nici practica judiciară invocată de recurentul-reclamant nu este relevantă în cauză, dată fiind situația premisă diferită și faptul că formula folosită de art. 47 lit. e) "neglijența în efectuarea lucrărilor" impune analizarea activităților îndeplinite, respectiv realizate de executorul judecătoresc în mod individual, de la caz la caz, ținând cont de particularitățile situației de fapt deduse judecății în fiecare cauză în parte.

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant referitoare la greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 627 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., raportat la faptul că la data de 08 noiembrie 2017 intimatul-pârât A. a emis o somație prin care s-a pus în vedere debitoarei să achite suma de 737,59 RON, "sume ce vor fi actualizate", precum și a cheltuielilor de executare ce se vor stabili până la terminarea executării silite, "sume ce vor fi actualizate".

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, răspunderea disciplinară de natura celei reglementate prin art. 47 lit. e) teza a II-a nu putea fi reținută în cauză pentru nerespectarea de executorul judecătoresc a formei și a conținutului unui act de executare ce nu era obligatoriu potrivit legii.

Astfel, în speță, executarea silită a obligațiilor de plată a fost realizată prin poprirea conturilor bancare și a sumelor realizate cu titlu de venituri de la Casa Județeană de Pensii Teleorman, fiind comunicate către debitor înștiințările privind înființarea popririi, or, potrivit art. 783 alin. (1) din C. proc. civ.:

"(1) Poprirea se înființează fără somație, în baza încheierii de încuviințare a executării (…)".

În orice caz, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, prevederile art. 627 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. au fost respectate de executorul judecătoresc având în vedere comunicarea către debitor a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, iar eventualele erori materiale și omisiuni ale executorului judecătoresc din cauză puteau fi îndreptate în condițiile art. 656 alin. (2) C. proc. civ., din oficiu sau la cerere, cu respectarea prevederilor legale.

Criticile ce vizează modul în care instanța de fond a analizat aspectul privind comunicarea cesiunii de creanță, sunt de asemenea, nefondate.

Astfel, din perspectiva reținerii în sarcina executorului judecătoresc a abaterii disciplinare invocată de recurentul-reclamant, se are în vedere că legislația în vigoare în perioada de referință nu prevede obligația expresă a executorului judecătoresc ca, ulterior încuviințării executării silite, să solicite creditorului dovada comunicării notificării de cesiune a creanței.

Totodată, întrucât comunicarea cesiunii este o condiție pentru opozabilitatea, iar nu pentru validitatea cesiunii de creanță, problema comunicării cesiunii nu are repercusiuni sub aspectul legalității executării silite, iar contextul existenței unei practici neunitare la nivelul instanțelor de executare în acest sens are relevanță în cauză, din perspectiva analizării condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi reținută răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Este adevărat că, așa cum susține recurentul-reclamant, scopul aplicării sancțiunii discplinare este de a corecta conduita profesională a executorului judecătoresc dar, în condițiile în care la nivelul instanțelor de executare se identifică o practică neunitară, unele solicitând dovada comunicării cu ocazia încuviințării executării silite, iar altele considerând ca nefiind necesară comunicarea cesiunii în vederea încuviințării executării silite, nu i se poate reproșa executorului judecătoresc că nu a procedat în concordanță cu practica agreată de recurentul-reclamant și, cu atât mai puțin, nu se poate reține că ar fi procedat cu neglijență în acest sens.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurentul-reclamant ce vizează aspectele reținute de instanța de fond privind restituirea cu întârziere a sumelor reținute în plus de executorul judecătoresc.

În speță s-a reținut că executorul judecătoresc a restituit în data de 20 februarie 2019 suma de 173 RON către debitoare, conform dovezii existente la dosarul de executare, iar pentru diferența de sumă în cuantum de 286,76 RON pentru care există critica că nu se regăsește dovada virării către debitor, s-a constatat că la dosar există o factură din 22 februarie 2018, în valoare de 315,23 RON, reprezentând fotocopiere dosar de executare, putând fi trasă concluzia că astfel s-a realizat o compensare a sumelor datorate de debitoare.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, concluzia la care a achiesat instanța de fond este în concordanță cu prevederile art. 717 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"instanța sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispozițiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, și îi va pune în vedere părții interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea". Prin urmare, cheltuielile ocazionate de fotocopierea dosarului sunt în sarcina debitorului atunci când formulează contestație la executare, reprezentând o cheltuială de executare, în cauză suma de 315,23 RON fiind achitată de debitoare cu titlul de cheltuieli de executare silită efectuate cu fotocopierea dosarului de executare și transmiterea acestuia la instanță în vederea soluționării cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar constată că nici criticile recurentului-reclamant privind lipsa documentelor fiscale justificative care să ateste operațiunile de încasare a sumelor reprezentând onorariu și cheltuieli de executare și a celor care probează eliberarea creanței către creditor nu se susțin, în condițiile în care, așa cum s-a reținut și prin Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 25 din 27 septembrie 2019, înscrisurile care fac dovada acestor operațiuni au fost depuse la Consiliul de Disciplină.

Prin urmare, faptul că aceste înscrisuri au fost depuse ulterior de executorul judecătoresc nu este de natură să conducă la reținerea în sarcina acestuia a abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției, ca nefondat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant Ministerul Justiției la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, apreciate ca justificate și rezonabile în contextul complexității litigiului de față și a prestației avocatului și dovedite cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1054 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant Ministerul Justiției la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 octombrie 2022.