ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4402/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 19.11.2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, a formulat contestație împotriva:

- Hotărârii f.n. pronunțată la data de 17.06.2020 în dosarul nr. x/2019 de către Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București prin care a fost admisă în parte acțiunea disciplinară nr. 2452/09.12.2019 promovată de Colegiul Director al CEJ-CA București împotriva reclamantei, pentru săvârșirea de abateri disciplinare prevăzute la art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, solicitând modificarea hotărârii contestate și pe cale de consecință, stabilirea unei sancțiuni mai ușoare decât cea dispusă de intimată, o sancțiune pecuniară;

- Hotărârii nr. 19/02.10.2020 pronunțată în dosar x/2020 de către Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ prin care a fost admisă contestația formulată de Colegiul Director al CEJ București și modificată Hotărârea f.n. din 17.06.2020 pronunțată de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând admiterea contestației formulate împotriva Hotărârii f.n. din 17.06.2020 și modificarea hotărârii contestate în sensul stabilirii unei sancțiuni mai blânde, pecuniare, decât cea dispusă de intimată, respectiv excluderea din profesie, precum și respingerea contestației formulate de Colegiul Director.

Prin sentința civilă nr. 794 din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, și a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată în interesul pârâților de intervenienta B. S.R.L..

Împotriva acestei hotărâri, precum și împotriva încheierilor de ședință din 14 aprilie 2021, 26 mai 2021, 3 noiembrie 2021, 26 ianuarie 2022, 16 februarie 2022 și 23 martie 2022, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și a încheierilor atacate și, în rejudecare, desființarea Hotărârii f.n. pronunțată la data de 17.06.2020 în dosarul nr. x/2019 de Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ și a Hotărârii nr. 19/02.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București și stabilirea unei sancțiuni mai blânde decât cea a excluderii din profesia de executor judecătoresc, de natură pecuniară conform art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000; în secundar, admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se arată, în esență, următoarele:

În primul rând, solicită să fie înlăturate înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor de către B., respectiv: încheierea din 24.11.2022 și sentința nr. 160669/08.12.2023 din dosarul nr. x/2022.

Apoi, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă încălcarea dreptului la apărare, a prevederilor art. 6, art. 8 C. proc. civ., art. 6 CEDO, raportat la art. 220 și art. 222 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare termen pentru lipsă de apărare pentru motive medicale, la termenul din 14.04.2021 și a admis doar probele solicitate de pârâți, respingându-le pe cele ale reclamantei.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate, recurenta mai invocă faptul că prima instanță nu a realizat o reală și legală cercetare judecătorească, respingând proba cu expertiza contabilă, încălcând prevederile art. 22 alin. (2) și alin. (7) din C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că, respingând probele propuse de reclamantă, instanța s-a rezumat doar la preluarea poziției pârâților.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta formulează mai multe critici esențiale, astfel:

- Respingerea probei cu expertiza contabilă și a celorlalte probe propuse încalcă dreptul la un proces echitabil.

- Greșit a fost respinsă proba cu înscrisuri privind legalitatea constituirii/componenței comisiilor de disciplină la data cercetării disciplinare și emiterii hotărârilor contestate.

- Prima instanță a reținut eronat că au fost invocate motive care nu au fost expuse în cursul cercetării disciplinare, față de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20.03.2023, privind posibilitatea de invocare a motivelor noi de nelegalitate, direct în fața instanțelor de judecată.

- În mod neîntemeiat instanța de fond nu a analizat prescripția răspunderii disciplinare, apreciind că a fost invocată prin concluziile depuse la dosar după reținerea cauzei în pronunțare. Consideră că susținerea incidenței prescripției a avut caracterul unei apărări pe fondul cauzei și privește critica modului de apreciere și analiză al pârâtelor.

- Au fost greșit interpretate prevederile art. 46, art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000 cu art. 76 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, în sensul că nu s-a atras sancțiunea disciplinară pentru apropierea bunurilor pe care le-a executat, fiind aplicabil principiul "specialia generalibus derogant", norma de excepție fiind de strictă interpretare.

- Au fost încălcate prevederile legale referitoare la lipsa calității de reprezentant al avocatului intervenientei, considerând că nu este suficientă împuternicirea avocațială iar depunerea la dosar a actului adițional la contractul de asistență juridică nu îndeplinește condițiile art. 122 alin. (3) și (4) din Statutul profesiei de avocat, acesta nefiind valabil fără contract. Se mai susține că intervenienta acționează numai în interesul său nu și în interesul altor persoane juridice și numai cu privire la dosarele care au făcut obiectul cercetării disciplinare.

Cu privire la fondul cauzei, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta susține, în esență, următoarele:

- Camera executorilor judecătorești nu are competența de a judeca abaterile disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c) și e) Legea nr. 188/2000, ci Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătorești, conform art. 66 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.

- Nu s-a atras sancțiunea disciplinară pentru aproprierea bunurilor executate.

- A fost încălcat dreptul său la apărare.

- Actele de sancționare sunt lovite de nulitate absolută întrucât nu au fost însoțite de rapoartele/procesele-verbale olografe/redactate electronic de organismele de control disciplinar și nu sunt semnate de fiecare membru al comisiei fiind emise fără a se întocmi prealabil procesul-verbal de consemnare după caz a audierii funcționarului public.

- Raportul de control consemnează neîntemeiat aspecte de fapt nereale, fiind neconcludent și inform, fapt pentru care nu poate constitui probă relevantă și temeinică în susținerea actelor administrative de sancționare disciplinară.

- Sancțiunea disciplinară de excludere din profesie a fost aplicată cu încălcarea principiului proporționalității raportat la situația de fapt și de drept.

În plus, invocă Decizia CCR nr. 225/2017 într-o cauză privind sancțiunea nedemnității avocatului, susținând că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesional" este neconstituțională. Arată că nu a săvârșit cu intenție presupusele fapte, nu a produs nici un prejudiciu material sau moral și nu a mai fost sancționată disciplinar, sancțiunea excluderii din profesie fiind excesivă și neîntemeiată.

Recurenta mai susține că pentru abaterile disciplinare de la art. 47 lit. c) și e) nu este prevăzută sancțiunea excluderii din profesie.

În drept, recurenta invocă prevederile art. 20 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 28 alin. (1) din aceeași lege, raportat la art. 483 și următoarele C. proc. civ., prevederile art. 488 pct. 5,6,8 C. proc. civ.

Ulterior declarării recursului, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești cu privire la sintagma "aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri" raportat la art. 49 lit. e) sancțiunea disciplinară cu "excluderea din profesie" cu dispozițiile art. 57 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și a profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 a UNEJ – privind reabilitarea ca urmare a sancționării disciplinare, dispoziții care nu prevăd un termen de radiere a sancțiunii disciplinare cu excludere din profesie.

Intimatele-pârâte Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București și intervenienta accesorie B. S.R.L. au depus întâmpinare, solicitând în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Intimata UNEJ a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât Hotărârea nr. 19/02.10.2020 a fost emisă de Comisia Superioară de Disciplină și nu această intimată iar acțiunea disciplinară a fost exercitată de titularul de drept, Colegiul director al Camerei.

Recurenta a invocat, prin răspunsul la întâmpinare, tardivitatea formulării întâmpinărilor depuse de B. și UNEJ.

Excepția tardivității întâmpinărilor depuse de B. și UNEJ a fost respinsă, ca fiind lipsită de interes, în ședința publică din 27.03.2024.

La aceeași dată, excepția lipsei calității procesuale pasive a UNEJ a fost calificată ca apărare de fond, întrucât aceasta nu vizează cadrul procesual în recurs ci chestiuni aferente fondului cauzei.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost soluționată în dosarul asociat x/2020

Aspectul neconstituționalității prevederilor art. 45 lit. c) Legea nr. 188/2000, cu care Curtea Constituțională a fost sesizată în dosarul asociat, nu impune suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dispoziții care lasă la latitudinea instanței luarea unei astfel de măsuri judiciare, întrucât, executorul judecătoresc nu a fost sancționat doar pentru această abatere disciplinară, impunându-se în cauză soluționarea definitivă a procesului, sub toate aspectele, într-un termen optim și rezonabil, având în vedere faptul că litigiul disciplinar a debutat în urmă cu 5 ani (începând cu anul 2019).

În plus, în situația admiterii excepției de neconstituționalitate, partea are la îndemână remediul judiciar prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, cererea de suspendare a judecății va fi respinsă.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin motivele de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare, reținând și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

O acțiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc A. a fost inițiată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2019.

Prin Hotărârea Consiliul de Disciplină al CEJ de pe lângă Curtea de apel București, din data de 17.06.2020, aceasta a fost sancționată, în temeiul art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, pentru săvârșirea unor abateri disciplinare, respectiv, pentru fapte care aduc atingere onoarei și probității profesionale, precum și neglijență în efectuarea lucrărilor.

Sancțiunea inițială, suspendarea din profesie pentru 6 luni, conform art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000, a fost modificată, ulterior, cu excluderea din profesie, conform art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000, prin Hotărârea nr. 19/02.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ.

În abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. c) Legea nr. 188/2000 a fost încadrată fapta de a încasa necuvenit sume rezultate din executarea silită, prejudiciind drepturile creditorilor, care nu au avut cunoștință despre măsurile dispuse de executor, deoarece nu s-au emis încheierile de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită și nu s-au comunicat creditorilor alte înscrisuri care să ateste recuperarea sumelor cuvenite acestora cu titlu de creanță și accesorii.

S-a considerat că această faptă aduce atingere onoarei, probității profesionale și bunelor moravuri.

Faptele reținute în sarcina executorului judecătoresc A., ca fiind gravă neglijență în efectuarea lucrărilor, abatere disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) Legea nr. 188/2000 sunt:

- neemiterea încheierilor de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită;

- emiterea unui proces-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare silită în loc de încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare silită;

- neaducerea la cunoștința părților a măsurilor dispuse în activitatea de executare silită prin omisiunea de a comunica actele de executare emise în dosarele de executare verificate.

Acțiunea executorului judecătoresc de anulare a actelor de sancționare disciplinară a fost respinsă de prima instanță, care a stabilit, primordial, că cercetarea judecătorească se circumscrie exclusiv motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte va analiza grupat criticile recurentei cu concomitenta încadrare corectă a acestora în cele trei motive de nelegalitate invocate prin recurs, astfel:

1.1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este nefondat.

În cadrul acestui motiv, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica limitării cercetării judecătorești la motivele de nelegalitate ale actelor administrative invocate prin cererea de chemare în judecată, întrucât de modul de soluționare a acesteia depinde analiza totală sau parțială a motivelor de nelegalitate invocate în cererea de recurs.

Contrar susținerii recurentei, prima instanță nu a încălcat normele de procedură ce reglementează obiectul și întinderea cercetării judecătorești, aceasta fiind limitată de principiul disponibilității la cererea de chemare în judecată, prin care nu au fost invocate alte motive de nelegalitate ale actelor administrative, cu excepția celor privind sancțiunea aplicată, reclamanta formulând în concret o sigură solicitare: aplicarea unei sancțiuni pecuniare în locul sancțiunii excluderii din profesie.

Este adevărat că în contencios administrativ, reclamantul poate invoca în fața instanței noi motive de nelegalitate, față de cele invocate în procedura administrativă, conform art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ însă, toate aceste motive trebuie invocate în termenele și condițiile prevăzute de C. proc. civ., dispozițiile acestui cod completând legea contenciosului administrativ, așa cum prevede art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, orice motiv de nelegalitate care ar fi condus la anularea actelor de sancționare disciplinară trebuia invocat prin cererea de chemare în judecată sau, cel târziu, în termenul prevăzut de lege pentru depunerea acesteia. Dispozițiile procedurale, inclusiv art. 204 din C. proc. civ., care reglementează dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată și principiul disponibilității, afirmat de art. 9 din C. proc. civ., stabilesc limitele investirii instanței.

Recurenta a invocat în recurs Decizia nr. 20 din 20 martie 2023 a ÎCCJ - Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea și aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care a stabilit că motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluționare a contestației și a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestația administrativă.

Rațiunea acestei decizii este că procedura administrativ-jurisdicțională nu poate fi considerată a întruni garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. În acest context, se impune ca aceste garanții, inclusiv plenitudinea de competență, să fie asigurate de instanța de contencios administrativ învestită să cenzureze aspectele de nelegalitate ale deciziei de soluționare a contestației.

Această decizie nu este aplicabilă în cauză, întrucât aici s-a pus problema limitelor investirii instanței nu prin raportare la motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă, ci la cele invocate în fața instanței cu nerespectarea termenelor și condițiilor prevăzute de C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, prima instanță a acționat legal prin neluarea în considerare a cererilor sau criticilor suplimentare formulate prin note scrise sau concluzii orale, respectiv concluziile depuse la dosar după reținerea cauzei în pronunțare. În consecință, criticile din recurs care vizează aceste cereri depășesc limitele căii de atac și nu vor fi analizate de Înalta Curte, obiectul și cauza unei acțiuni neputând fi schimbate în recurs, conform art. 494 cu raportare la art. 478 C. proc. civ.

În același context, cu privire la solicitarea recurentei de a nu fi avute în vedere hotărârile din dosarul x/2022, depuse de pârât după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, Înalta Curte constată că aceste înscrisuri nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii iar, în recurs, relevanța acestora nu a fost determinată.

Sub același motiv de casare, recurenta susține încălcarea dreptului la apărare din două perspective, ce vor fi analizate distinct:

a) Atacând încheierea din 14.04.2021, recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare (pentru angajare avocat dar și pentru imposibilitatea prezentării reclamantei din motive medicale) și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâților, formulată de B., în condiții procedurale nelegale.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că pretinsa vătămare a dreptului la apărare a fost acoperită la următorul termen de judecată, din data de 26.05.2021, când, tot în lipsa părților, prima instanță a observat cererea precizatoare, care a ajuns la dosar după termenul din data de 14.04.2021 (și prin care reclamanta a înțeles să cheme în judecată și alte părți), dispunând comunicarea cererii pârâților. Astfel, judecătorul a respectat normele de procedură, luând în considerare cererea reclamantei de îndată ce a luat cunoștință de aceasta, situație în care nu mai subzistă nicio vătămare.

De asemenea, în ceea ce privește cererea de amânare a cauzei formulată de către reclamantă pentru termenul din 26.05.2021, Curtea a reținut că nu se mai impune analizarea acesteia, dat fiind că s-a dispus comunicarea cererii completatoare, ceea ce a condus oricum la amânarea cauzei. Nicio încălcare a normelor de procedură nu se identifică în această situație, dreptul la apărare fiind asigurat.

Ulterior, prin încheierea din 03.11.2021, reclamanta și-a exprimat nelămurirea cu privire la încuviințarea în principiu a cererii de intervenție accesorie la termenul de judecată din data de 14.04.2021, în condițiile în care părțile au lipsit iar reclamanta formulase cerere de amânare a cauzei cu o zi înaintea ședinței de judecată, în vederea angajării unui avocat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta nu aduce nicio critică concretă cu privire la nelegalitatea admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorie, împrejurare în care nu se poate susține nicio vătămare a vreunui drept sau interes legitim al reclamantei.

Având în vedere că prin recurs se urmărește apărarea drepturilor efective ale părților implicate în proces, asigurându-se că acestea nu sunt doar teoretice sau iluzorii, oferindu-le posibilitatea de a obține o soluție justă și echitabilă, instanța de recurs nu identifică nicio vătămare concretă a dreptului la apărare, care să atragă sancțiunea nulității acestor încheieri din această perspectivă.

b) O altă perspectivă a încălcării dreptului la apărare este dată de susținerea nelegalei respingeri a probelor solicitate, respectiv a înscrisurilor menite să dovedească nelegalitatea constituirii comisiilor de disciplină și a expertizei contabile.

Înalta Curte amintește că dreptul la un proces echitabil, afirmat de art. 6 CEDO dar și de art. 6 C. proc. civ., implică dreptul la apărare, reglementat distinct prin art. 13 C. proc. civ., ca fiind un drept complex ce include dreptul de a propune probe.

Totodată, potrivit art. 258 C. proc. civ., probele (propuse conform art. 254 C. proc. civ.) se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la 255 alin. (1) C. proc. civ., respectiv: să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

În cauză, instanța a considerat că probele respective nu erau relevante sau necesare pentru a rezolva cazul, conform cererii de chemare în judecată, deci, nu puteau conduce la soluționarea procesului.

Fără a mai relua aspectele deja antamate, nici nelegala constituire a comisiilor de disciplină, nici aspectele de fapt ale abaterilor reținute nu au fost invocate/criticate prin cererea de chemare în judecată, astfel că probele propuse nu sunt necesare soluționării cauzei.

În plus de acestea, în privința încălcării art. 22 C. proc. civ., instanța de recurs subliniază că în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., nu și motivele de netemeinicie.

Stabilind că starea de fapt nu poate face obiect de analiză în recurs, suplimentar argumentului că probele solicitate de reclamantă nu erau relevante și necesare soluționării litigiului, așa cum a fost dedus judecății prin cererea de chemare în judecata, art. 254 alin. (6) C. proc. civ. interzice invocarea în recurs a obligației instanței de a administra probe, motiv pentru care, criticile din recurs cu privire la încălcarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nu pot fi avute în vedere.

Tot în litera acestui motiv de casare se încadrează și critica privind soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului intervenientei B., prin încheierea din 16.02.2022.

În dezacord cu susținerile recurentei, Înalta Curte constată că persoana juridică poate fi reprezentată de avocat în fața instanței iar dovada mandatarului dat acestuia se realizează, față de terții contractului de asistență juridică, prin împuternicirea avocațială, conform art. 84 alin. (1), art. 85 alin. C. proc. civ. și art. 126 Statutul profesiei de avocat.

În cauză a fost depusă împuternicea avocațială, dovada legală a mandatului avocatului.

Este adevărat că această împuternicire este eliberată în baza unui contract de asistență juridică din anul 2016 dar, ceea ce este relevant în cauză este că intenția părților de reprezentare în acest litigiu este clar exprimată prin actul adițional depus la dosarul de fond la fila x vol. XIII.

Actul adițional a modificat și completat clauzele contractului inițial și, deși nu este un contract independent, acesta are forță juridică și produce efecte, devenind parte integrantă a contractului încheiat între părțile implicate.

Depunerea în copie a contractului de asistență juridică este legală, în conformitate cu prevederile art. 150 C. proc. civ., iar originalul actului a fost prezentat în instanță, fără obiecțiuni din partea reclamantei.

Decizia nr. 9/2018 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia, reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatului acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, ipoteza acestei dezlegări de drept neregăsindu-se în cauză. Avocatul împuternicit de intervenientă este reprezentantul acestei persoane juridice nu reprezintă interesele altor persoane juridice, cu mențiunea că, în cauză, este vorba despre o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților, calitate procesuală care este justificată de propriul interes al creditorului B., chiar dacă acest interes se manifestă doar în anumite dosare de executare.

Prin urmare, criticile sub acest aspect sunt nefondate.

1.2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este nefondat.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea nu cuprinde considerentele proprii ale judecătorului, fiind preluate susținerile pârâților, în condițiile în care au fost respinse probele reclamantei.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Or, în cauza de față, aceste cerințe au fost întrunite, întrucât instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată.

Soluționând în limitele investirii, se desprind cu claritate raționamentele logico/juridice, care răspund aspectelor esențiale ale cauzei și care au condus la respingerea acțiunii.

Primul raționament se referă la aspectele procedurale, respectiv că: dreptul la apărare nu a fost încălcat în procedura disciplinară întrucât executorul judecătoresc a avut acces la dosar, a putut solicita probe și a fost asistat de avocați iar cererea de amânare a fost respinsă corect, deoarece nu a fost justificată temeinic; principiul "non bis in idem" nu este încălcat, deoarece răspunderea disciplinară și cea penală sunt autonome; prescripția răspunderii disciplinare nu a fost invocată în timp util și nu poate fi avută în vedere.

Al doilea se referă la contestarea sancțiunii aplicate, reclamanta solicitând o sancțiune mai ușoară, fără să conteste argumentat abaterile disciplinare reținute.

Sub acest aspect, s-au reținut abaterile disciplinare așa cum au fost descrise în actele de sancționare și faptul că gestionarea dosarelor pe parcursul mai multor ani denotă o atitudine neconformă și persistentă, dar și faptul că restituirea sumelor nu înlătură răspunderea disciplinară a executorului.

Sub aspectul individualizării sancțiunii, instanța a reținut, în esență, că sancțiunea a fost aplicată în mod corect în raport cu gravitatea abaterilor iar neaplicarea graduală a sancțiunii, nu constituie un motiv de anulare a hotărârilor contestate.

Raportat la aceste judecăți, prezentate succint, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de fond nu ar fi analizat aspectele deduse judecății.

Înalta Curte amintește în acest context de Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, în considerentele căreia s-a reținut că "instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B, și adaugă faptul că instanța de fond poate îmbrățișa argumentat opinia juridică a unei părți, cu înlăturarea motivată a opiniei adverse, fără ca acest lucru să fie considerat o lipsă de motivare conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

1.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" este nefondat.

Mai întâi, instanța de recurs observă că recurenta reia critici cu privire la aspecte excedentare cererii de chemare în judecată și, pentru considerentele deja expuse, acestea vor fi înlăturate.

Dintre toate criticile subsumate acestui motiv de casare și redate sintetic la punctul I.1. din prezentele considerente, vor fi analizate cele referitoare la proporționalitatea sancțiunii aplicate prin raportare la abaterile disciplinare reținute.

Cu privire la prescripția răspunderii disciplinare, Înalta Curte subliniază că aceasta este un aspect de nelegalitate al actelor administrative care trebuia invocat prin cererea de chemare în judecată și că invocarea prescripției după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, prin concluziile depuse ulterior acestui moment, a fost corect sancționată de prima instanță cu neluarea în seamă. Chiar dacă prescripția este o apărare de fond, aceasta nu înseamnă că poate fi invocată oricând și mai ales, după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei. Nicio nelegalitate procedurală sau de aplicare a normelor de drept material nu se identifică în această situație.

Apoi, prima instanță a reținut corect că nu s-a încălcat dreptul la apărare în procedura disciplinară, deoarece executorul judecătoresc a fost citat de Comisia de Disciplină la termenul stabilit în această procedură, având posibilitatea de a depune acte doveditoare în apărare, de a cunoaște toate actele dosarului, de a solicita probe în apărare și de a fi asistat sau reprezentat de un avocat, de la data citării și până la termenul stabilit pentru judecarea acțiunii disciplinare. Respingerea cererii de amânare în această procedură, pentru termenul din 21.11.2019 nu constituie un motiv de nulitate a actelor de sancționare câtă vreme, aceasta a fost respinsă corect, în lipsa oricărui înscris care să justifice împrejurările care ar fi împiedicat executorul cercetat sau apărătorul ales să se prezinte, iar dreptul la apărare al părții putea fi asigurat prin celelalte mijloace, expuse anterior, de care executorul judecătoresc nu a uzat.

Pe de altă parte, pentru a fi luată în considerare de către instanță, trebuie să se demonstreze că încălcarea dreptului la apărare în procedura disciplinară a avut un impact semnificativ asupra deciziei de sancționare și că recurenta-reclamantă a fost prejudiciată în mod real de această încălcare. Totodată, încălcarea trebuie să fie relevantă cu impact direct asupra aspectelor esențiale ale cazului. Nu în ultimul rând, reclamația privind încălcarea dreptului la apărare trebuie făcută în conformitate cu procedura legală, reclamanta trebuind să respecte termenele și condițiile pentru a invoca aceste aspecte în fața instanței.

Cum aceste condiții nu sunt îndeplinite, nu se poate reține vreun efect determinant al pretinsei încălcări a dreptului la apărare din procedura disciplinară administrativă asupra legalității actelor de sancționare.

Referitor la invocarea unor cauze de nulitate absolută a actelor administrative atacate, Înalta Curte subliniază faptul că, în contencios administrativ, voința legiuitorului este ca nelegalitatea actului administrativ individual să poată fi invocată doar pe o perioadă determinată, indiferent de motivul de nulitate și de natura juridică a nulității, fie ea relativă sau absolută. Așadar, natura juridică a nulității nu este relevantă, putând fi analizate doar dacă motivele de nulitate au fost invocate în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Deoarece recurenta-reclamantă nu a invocat nicio cauză de nulitate absolută prin cererea de chemare în judecată iar instanța de fond nu le-a analizat, criticile din recurs sunt inadmisibile și vor fi înlăturate.

Cu privire la susținerea recurentei-reclamante că faptele reținute nu constituie abaterile reținute în sarcina sa, Înalta Curte constată, urmare propriei analize, că:

Fapta de a încasa sume rezultate din executarea silită, fără întocmirea încheierilor de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită și fără a se comunica creditorilor alte înscrisuri care să ateste recuperarea sumelor cuvenite acestora cu titlu de creanță și accesorii este de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale și bunelor moravuri, abatere disciplinară prevăzută de art. 47 lit. c) Legea nr. 188/2000, deoarece implică o lipsă de transparență și corectitudine în gestionarea fondurilor și în comunicarea cu părțile implicate. Astfel de fapte pot compromite încrederea în executorul judecătoresc și în sistemul de justiție, afectând atât creditorii, cât și debitorii.

Fapta de a nu emite încheieri de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită, de a emite procese-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare silită în loc de încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare silită și de a nu aduce la cunoștința părților măsurile dispuse în activitatea de executare silită, prin omisiunea de a comunica actele de executare emise în dosarele de executare verificate, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) Legea nr. 188/2000, în forma gravei neglijențe. Această conduită demonstrează o lipsă de diligență și profesionalism din partea executorului judecătoresc, afectând grav încrederea părților implicate în procedura de executare silită prin aceea că neemiterea încheierilor de eliberare a sumelor împiedică creditorii să aibă o evidență clară și oficială a sumelor recuperate, afectând transparența și corectitudinea procesului de executare silită.

De asemenea, emiterea de procese-verbale în loc de încheieri, creează confuzie și poate duce la interpretări eronate ale cheltuielilor de executare, afectând drepturile creditorilor și debitorilor iar omiterea comunicării actelor de executare împiedică părțile să fie informate corect și la timp despre măsurile dispuse, afectând dreptul la apărare și posibilitatea de a contesta actele de executare.

Prin urmare, aceste fapte constituie o gravă neglijență în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, afectând integritatea și eficiența procedurii de executare silită.

Cu privire la incidența deciziei nr. 1649/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-S.C.A.F. prin care s-a anulat în parte art. 103 alin. (2) al Ordinului Ministerului Justiției nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, în susținerea punctului de vedere exprimat în recurs potrivit căruia organul colegial profesional de cercetare disciplinară nu poate dispune asupra legalității actelor de executare, lămurind această problemă de drept, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 60-62 Legea 188/2000 și art. 100 OMJ nr. 210/2001 sunt relevante din perspectiva distincției pe care legiuitorul a făcut-o între actele executorilor judecătorești care sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente și activitatea executorilor judecătorești, care este supusă controlului profesional, în condițiile Legii 188/2000.

"Art. 60

(1)Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente.

(2) Activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, în condițiile prezentei legi.

ART. 61

Cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de C. proc. civ.

ART. 62

(1) Controlul profesional se exercită de Ministerul Justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere, și va avea în vedere:

a) organizarea și funcționarea camerelor executorilor judecătorești și a birourilor executorilor judecătorești;

b) calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești;

c) comportarea executorilor judecătorești în raporturile de serviciu, cu autoritățile publice și cu persoanele fizice și juridice.

(2) Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești poate delega Colegiului director al Camerei executorilor judecătorești exercitarea controlului prevăzut la alin. (1) lit. b) și c) în circumscripția sa."

"Art. 100. OMJ nr. 210/2001

(1) Actele executorilor judecătorești sunt supuse controlului instanțelor judecătorești, potrivit art. 57 alin. (1) și art. 58 din lege.

(2) Controlul profesional al activității executorilor judecătorești se exercită de ministrul justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere."

Din aceste dispoziții rezultă că, dacă instanțele judecătorești au competența de a verifica legalitatea și corectitudinea actelor emise de executorii judecătorești în cadrul procedurilor de executare silită, controlul profesional, exercitat de organele de conducere ale profesiei, cum este Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești, vizează respectarea normelor deontologice și profesionale de către executorii judecătorești, asigurându-se că aceștia își desfășoară activitatea în conformitate cu standardele profesionale și etice.

Dacă instanța de executare constată nelegalitatea actului de executare, aceasta situație poate fi considerată o dovadă a unei grave neglijențe sau a unei conduite neconforme cu standardele profesionale, ceea ce poate atrage sancțiuni disciplinare din partea organelor de conducere ale profesiei. În această situație, nu este vorba de o dublă verificare și sancționare a acelorași fapte întrucât scopurile și obiectivele sunt diferite și nu se exclud. Astfel, instanța de executare poate constata nelegalitatea unui act de executare silită și poate dispune anularea acestuia, ca măsură de control judiciar care vizează legalitatea actului respectiv, pe când, organele profesionale pot aplica sancțiuni disciplinare executorului judecătoresc pentru abateri de la normele deontologice și profesionale.

În concluzie, constatarea nelegalității unui act de executare silită de către instanță nu exclude posibilitatea aplicării unei sancțiuni disciplinare, deoarece fiecare sancțiune are un rol distinct în asigurarea legalității și integrității profesionale.

Pe de altă parte, anularea parțială a articolului 103 alin. (2) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 210/2001, care aprobă Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 referitoare la executorii judecătorești, în legătură cu sintagma "legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești" este nerelevantă în contextul cauzei, deoarece faptele sunt încadrate pe baza textelor legale rămase în vigoare.

De asemenea, în urma analizei actelor dosarului, Înalta Curte constată că există un număr semnificativ de hotărâri care atestă nelegalitatea lucrărilor executorului judecătoresc. Aceste hotărâri nu pot fi contrazise și, din perspectiva normelor deontologice și profesionale, întăresc conduita executorului de abatere disciplinară. Chiar dacă aceste hotărâri privesc alte dosare execuționale comparativ cu cele ce au făcut obiectul cercetării disciplinare, sunt relevante din perspectiva circumstanțelor de luat în considerare.

Mai mult, recurenta arată că a îndreptat erorile materiale cu privire la actele de executare întocmite și susține că a înlăturat efectele vătămătoare pentru părți a faptelor comise ceea ce reprezintă încă o recunoaștere a legalității actelor de sancționare sub aspect factual.

Concluzionând, faptele reținute în sarcina executorului judecătoresc nu au fost contestate prin cererea de chemare în judecată, fiind recunoscute ca atare, acestea constituind abateri disciplinare conform art. 46 lit. c) și e) Legea nr. 188/2000.

Cu privire la sancțiunea aplicată, Înalta Curte constată că abaterile disciplinare prevăzute la art. 47 lit. c) și e) Legea nr. 188/2000 pot fi sancționate cu excluderea din profesie, conform art. 49, care prevede că: "Sancțiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor și constau în: a) mustrare; b) avertisment; c) amendă de la 500 RON la 3.000 RON, care se face venit la bugetul Camerei executorilor judecătorești în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv...d) suspendarea din funcție pe o durată de la o lună la 6 luni; e) excluderea din profesie."

În mod greșit invocă recurenta prevederile art. 54 și 56 din Statutul emis în 2010, susținând eronat că pentru abaterile reținute nu este prevăzută sancțiunea excluderii din profesie. Art. 54 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc din 03.09.2010, reglementează obligațiile membrilor Uniunii. Art. 56 instituie anumite sancțiuni pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 54 lit. d), f), c)-e și q, respectiv, "c) să acționeze pentru realizarea scopului Uniunii; d) să respecte dispozițiile legale privind evidența financiar- contabilă a încasărilor din executare silită în cadrul biroului, prevăzute în cap. V

1

; e) să păstreze față de terți confidențialitatea dezbaterilor, opiniilor și voturilor exprimate în cadrul organelor de conducere; f) să își perfecționeze continuu pregătirea profesională, participând la programe de pregătire profesională organizate de Centrul Național de Pregătire Profesională a Executorilor Judecătorești; q) să înainteze organelor de control ale Uniunii, în termenul stabilit, o copie «conform cu originalul» de pe dosarul de executare silită solicitat, ori, după caz, să-l prezinte acestora, în original, spre consultare."

Aceste dispoziții nu înlătură și nu pot înlătura de la aplicare prevederile de rang superior ale Legii nr. 188/2000. Faptele săvârșite sunt încadrate în abaterile disciplinare reglementate și sancționate de această lege, apărarea recurentei-reclamante fiind vădit nefondată.

Cu privire la proporționalitatea sancțiunii aplicate, trebuie reținut că aceasta se referă la existența unui echilibru corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșirii acesteia și sancțiunea disciplinară aplicată.

În aplicarea principiului proporționalității sancțiunii disciplinare trebuie luați în considerare mai mulți factori, printre care gravitatea, circumstanțele și impactul săvârșirii faptelor, dar și comportamentul general al persoanei în cauză.

În cauză, după cum s-a antamat deja, abaterile disciplinare comise sunt grave prin impactul produs asupra încrederii în executorul judecătoresc și în sistemul de justiție, cu afectarea drepturilor creditorilor și debitorilor, fiind numeroase și întinse pe o perioadă îndelungată de timp.

Circumstanțele săvârșirii faptelor relevă un mod caracteristic de desfășurare a activității, contrar normelor profesiei și niciun context sau împrejurare nu justifică această practică profesională, cu efecte negative asupra beneficiarilor serviciului prestat de executorul judecătoresc, ceea ce conferă o gravitate severă faptelor săvârșite.

Lipsa de transparență și corectitudine a procesului de executare silită în gestionarea fondurilor și în comunicarea cu părțile implicate, lipsa de diligență și profesionalism din partea executorului judecătoresc afectează grav încrederea părților implicate în procedura de executare silită iar înlăturarea efectelor negative prin corectarea actelor de executare și conformarea cu dispozițiile legale constatate a fi încălcate, fiind circumstanțe ulterioare sancționării disciplinare, nu poate diminua gravitatea efectelor deja produse.

Aceste considerente resping, ca vădit nefondate, susținerile recurentei privind atragerea sancțiunii pentru apropierea bunurilor, lipsa intenției și a prejudiciului moral sau material.

Deși excluderea din profesie este cea mai gravă sancțiune disciplinară, aceasta poate fi aplicată în cazurile în care abaterile disciplinare sunt extrem de serioase și afectează în mod semnificativ credibilitatea profesiei. Or, multitudinea faptelor de gravitate serioasă și comportamentul persistent de abatere disciplinară pe o perioadă lungă de timp pot justifica excluderea din profesie chiar dacă aceste fapte sunt sancționate pentru prima dată, întrucât această sancțiune justifică protecția integrității și standardelor profesionale ale unui executor judecătoresc.

Prin raportare la aceste considerente, în mod judicios s-a apreciat de prima instanță că abaterile reținute sunt suficiente pentru a atrage excluderea din profesie. O astfel de sancțiune se impune și dacă s-ar lua în considerare doar numeroasele acte de neglijență, constatate și încadrate la abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 554/2004.

În final, poate fi menționat și comportamentul neprofesional și neetic al unui cunoscător de drept care susține, în repetate rânduri, păreri juridice vădit nefondate. Acest tip de comportament afectează credibilitatea sa profesională, îndepărtând executorul judecătoresc de rolul de apărător corect și obiectiv al adevărului și al justiției.

Este important ca toți profesioniștii din domeniul juridic să acționeze cu responsabilitate, asigurându-se că argumentele și pozițiile pe care le susțin sunt bine fundamentate legal.

Pentru toate aceste considerente, sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute. Motivele din memoriul de recurs, invocate și prezentate de recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârilor atacate.

II. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctele anterioare, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierilor de ședință din 14 aprilie 2021, 26 mai 2021, 3 noiembrie 2021, 26 ianuarie 2022, 16 februarie 2022 și 23 martie 2022 și a sentinței civile nr. 794 din 20 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății recursului, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierilor de ședință din 14 aprilie 2021, 26 mai 2021, 3 noiembrie 2021, 26 ianuarie 2022, 16 februarie 2022 și 23 martie 2022 și a sentinței civile nr. 794 din 20 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.