ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2249/2020

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.02.2017, reclamanta A. prin care a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Comisia Superioară de Disciplină din Cadrul UNEJ pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 2/2017 a CSD din cadrul UNEJ.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2512 din data de 21 iunie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CSD din cadrul UNEJ, a admis contestația formulată de reclamanta A., în calitate de executor judecătoresc al BEJ "A.", în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Comisia Superioară de Disciplină din Cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, a anulat hotărârea nr. 2/2017 a CSD din cadrul UNEJ și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2512 din data de 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A., pârâtul Ministerul Justiției și pârâta Comisia Superioara de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Recurenta-reclamantă A., critică sentința atacată pentru nelegalitate și solicită, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de acordarea a cheltuielilor de judecată în cunatum total de 18.650 RON, respectiv 50 RON taxa judiciară de timbru și 18.600 RON onorariu de avocat.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de fond a respins în temeiul art. 452 C. proc. civ. solicitarea de acordarea a cheltuielilor de judecată pe motiv că onorariu de avocat nu este dovedit. Reclamanta arată că a făcut dovada onorariului de avocat depunând în acest sens factura fiscală nr. x/17.11.2015, în copie.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției critică sentința instanței de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CSD din cadrul UNEJ și menținerii hotărârii nr. 2/03.02.2017 a CSD din cadrul UNEJ, ca fiind legală.

Astfel, arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a CSD din cadrul UNEJ. Având în vedere raportul juridic dedus judecății justifică legitimitate procesuală pasivă, titularul acțiunii disciplinare, respectiv Ministerul justiției și executorul judecătoresc.

Totodată, soluția anulării Hotărârii nr. 2/2017 a CSD din cadrul UNEJ este eronată, instanța de fond înlăturând elementele esențiale care au determinat încadrarea faptelor ca abatere disciplinară.

Astfel, în mod netemeinic, instanța a argumentat că neglijența în efectuarea lucrărilor presupune în mod necesar mai multe activități îndeplinite greșit din neglijență, în mod repetat.

Recurenta-pârâtă Comisia Superioara de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești critică sentința instanței de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CSD din cadrul UNEJ și respingerea capătului de cerere al reclamantei privind obligarea CSD la plata cheltuielilor de judecată.

Menționează că CSD din cadrul UNEJ nu are personalitate juridică, nu are buget propriu, comisia fiind doar un organ al UNEJ, astfel cum rezultă din textele legale incidente: art. 48 alin. (5) din legea nr. 188/2000, art. 76 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, art. 55 alin. (3) din statul executorilor judecătorești și al profesiei de executor judecătorescși Regulamentul de funcționare al comisiei Superioare de Disciplină a UNEJ.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., Înalta Curte reține prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 în dosarul x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recusrsului în interesul legii a constatat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere considerente deciziei anterior citate, relevante pentru speța în cauză și va anula recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2512 din data de 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul C. proc. civ. (în principal art. 452 și art. 453), referitoare la dovada cheltuielilor de judecată și acordarea acestora, conform susținerilor recurentei-reclamante.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de reclamantă, legalitatea sentinței sub aspectul cheltuielilor de judecată fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 489 din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A..

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâtul Ministerul Justiției și pârâtă Comisia Superioara de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, pe fondul cererii, și circumscrise cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, urmând a răspunde prin argumente comune.

Prealabil, Înalta Curte arată că deși pârâta Comisia Superioara de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. nu a formulat veritabile critici care să se circumscrie cazului de casare evocat.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Superioara de Disciplină.

Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate, vizând modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă de instanța de fond, cu motivarea că pârâta Comisia Superioara de Disciplină este autoritatea publică emitentă a actului a cărei anulare se solicită, iar faptul că este un organ cu activitate jurisdicțională, nu are relevanță sub aspectul calității procesuale pasive.

Este de necontestat că actul administrativ ce fac obiectul analizei de legalitate în prezenta cauză, și anume Hotărârea nr. 2/03.02.2017 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, au fost emise de intimata-pârâtă Comisia Superioara de Disciplină, însă această împrejurare nu exclude calitatea procesuală pasivă a persoanei juridice în cadrul căreia funcționează instanța de disciplină.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al Profesiei de Executor Judecătoresc:

"Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești este o organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți executorii judecătorești din România numiți de ministrul justiției în condițiile legii, cu organizare, funcționare și conducere autonome".

Art. 9 alin. (1) din același act dispune că:, În cadrul Uniunii, executorii judecătorești din circumscripția fiecărei curți de apel se constituie în cameră a executorilor judecătorești, cu personalitate juridică, denumită în continuare Cameră.".

Comisia Superioara de Disciplină funcționează pe lângă Congresul Uniunii Nasționale a Executorilor Judecătorești, organ de conducere al din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

În același sens, dispozițiile art. 55 alin. (1) din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc prevăd că: "Executorul judecătoresc răspunde pentru modul în care își îndeplinește atribuțiile, disciplinar sau civil, în condițiile legii, regulamentului și ale prezentului statut. (2) Acțiunea disciplinară se judecă de Consiliul de disciplină al Camerei. (3) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei părțile pot face contestație, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii, care judecă în complet de 5 membri. (4) Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu contestație la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc în cauză.".

În ceea ce privește atribuțiile acestor organe de disciplină, ele vizează, în principal, soluționarea plângerilor în materie disciplinară, formulate împotriva executorilor judecătorești, membri ai Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Așadar, pârâta Comisia Superioara de Disciplină este o structură organizatorică aparținând Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, iar activitatea acesteia se desfășoară în numele și în interesul acestei persoane juridice de utilitate publică, iar nu în nume și interes propriu.

Competența de control și supraveghere a respectării prevederilor statutului privind organizarea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc, precum și cele ale codului de etică profesională, revin Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, iar faptul că procedura disciplinară se exercită prin structuri specializate nu afectează aceste competențe legale.

Totodată, nu se poate susține că intimata-pârâtă Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nu are nicio implicare în emiterea actelor administrative contestate în cauză, atât timp cât hotărârile emise în materie disciplinară privesc un executor judecătoresc, membru al Uniunii, iar obiectul cercetării privește încălcarea normelor de exercitare a activității acestuia, reglementate de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești prin Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al Profesiei de Executor Judecătoresc și prin Codul de etică profesională.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază a fi nefondat motivul de recurs vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

În ceea ce privește criticile din recurs referitoare la soluția anulării Hotărârii nr. 2/03.02.2017 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prima instanță a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acțiunii și cu aplicarea corectă a normelor de drept material, neputându-se reține nici incidența acestui text legal.

Așa cum a reținut și instanța de fond, Ministerul Justiției a formulat acțiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc A., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 - neglijență în efectuarea lucrărilor, solicitând aplicarea unei sancțiuni disciplinare proporționale cu gravitatea faptei.

Prin Hotărârea nr. 2/14.06.2016 pronunțată de Consiliul de Disciplină în Dosarul nr. x/2016 a fost respinsă acțiunea disciplinară reținându-se că faptele din acțiunea disciplinară nu sunt de natură să atragă răspunderea disciplinară a acestuia.

Împotriva Hotărârii nr. 2/03.02.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, Ministerul Justiției a formulat contestație, apreciind că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, iar prin Hotărârea nr. 2 din data de 03.02.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a fost admisă contestația și modificată în tot Hotărârea nr. 2/14.06.2016 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul admiterii acțiunii disciplinare formulată de către Ministerul justiției și aplicării executorului judecătoresc A., sancțiunea prevăzută de art. 49 lit. a) din legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, respectiv "mustrare".

Împotriva acestei hotărâri reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, respectiv Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța de fond a reținut că acțiunea disciplinară declanșată împotriva reclamantei s-a întemeiat pe dispozițiile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, invocându-se existența abaterii disciplinare de neglijență în efectuarea lucrărilor, în legătură cu instrumentarea dosarului de executare silită nr. x/2014, arătându-se că executorul judecătoresc nu a verificat dispozitivul încheierii din data de 11.11.2014 a Judecătoriei Sectorului 3 București și a trecut la efectuarea actelor de executare silită.

Totodată, s-a susținut în acțiunea disciplinară, că executorul a efectuat mai multe acte de executare silită fără a avea încuviințarea și învestirea instanței de executare.

Instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii disciplinare deoarece nu s-a dovedit crearea unui prejudiciu debitorului, creditorul putând fi, eventual, prejudiciat, însă acesta nu a formulat nicio sesizare și nicio plângere împotriva reclamantei.

Recurentul Ministerul Justiției a criticat soluția instanței de fond, dar criticile sunt nefondate.

Într-adevăr, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, Ministerul Justiției poate exercita acțiunea disciplinară și că art. 47 lit. e) din același act normativ reglementează ca abatere disciplinară "neglijența în efectuarea lucrărilor".

Chiar dacă un control efectuat de Ministerul Justiției este un "control profesional" și el este cel care fundamentează exercitarea acțiunii disciplinare, instanța de contencios administrativ va putea analiza în ce măsură concluziile acelui control justifică acțiunea disciplinară și, ulterior, soluțiile date de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești și de către Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Faptul că, în urma cercetării prealabile, organele de control au constatat că executorul judecătoresc nu și-ar fi respectat obligațiile ce îi reveneau în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, nu înseamnă că acesta nu va putea dovedi contrariul celor reținute în acțiunea disciplinară și, astfel să se ajungă la respingerea acțiunii disciplinare, dacă nu sunt dovedite condițiile pentru antrenarea răspunderii disciplinare.

În speță, nu s-a dovedit că sunt întrunite condițiile răspunderii disciplinare deoarece, așa cum a reținut și instanța de fond, a fost vorba de o eroare materială, iar nu de una de formă și fond, așa cum susține pârâtul Ministerul Justiției, instanța de judecată admițând cererea de îndreptare a erorii materiale. Nefiind îndeplinită nici condiția elementului obiectiv și nici a celui subiectiv nu poate fi admisă acțiunea disciplinară, așa cum solicită recurentul.

Cu privire la inexistența prejudiciului nu se poate vorbi de o sancțiune disciplinară dacă nu a fost probată existența acestuia, iar recurentul nu a dovedit că ar exista un asemenea prejudiciu.

În privința erorii materiale reținută de instanța de fond și împărtășită de instanța de recurs, criticile recurentului sunt de asemenea nefondate deoarece, în interpretarea dispozițiilor art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, se are în vedere repetabilitatea unei greșeli, ori o singură omisiune cu privire la conținutul unei încheieri de încuviințare a executării silite, aparținând unei instanțe de judecată, nu se circumscrie noțiunii de abateri în sensul reglementat de dispozițiile anterior citate.

Apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, va fi respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2512 din data de 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției și de pârâta Comisia Superioara de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești împotriva sentinței civile nr. 2512 din data de 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2020.