ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6465/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, B., C., Inspecția Judiciară, ca, în urma cercetării disciplinare asupra activității pârâților persoane fizice, să se constate abaterile disciplinare ale acestora și să se emită o Decizie de sancționare și de rezolvare a dosarului nr. x/2016, care să fie transmisă reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 1392 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția nulității cererii ca neîntemeiată, s-a respins contestația privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, B., C., Inspecția Judiciară, formulat împotriva rezoluțiilor de clasare, ca neîntemeiate, și s-au respins capetele de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul CSM, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 1392 din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și anularea deciziei penale nr. 1409/A/2017 pronunțată de Curte ade Apel București, secția I-a penală, emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească în mod just cuantumul daunelor materiale și morale solicitate de aceasta în dosarul penal nr. x/2016 și punerea imediată în aplicare de către societatea de asigurare, întrucât acest proces a început de peste 8 ani.

În esență, în contextul reluării pe larg a susținerilor din fața instanței de fond, recurenta-reclamantă a arătat că nu a avut cunoștință de ședinta la care s-a judecat dosarul penal nr. x/2016, prezentând temeiurile de drept privind acordarea de despăgubiri pentru daunele suferite urmare a accidentului rutier în care aceasta și sotul său au fost implicați, precum și faptul că prin motivarea deciziei din apel ar fi trebuit eventual să se adauge și la motivarea sentinței pronunțate în fond de Judecătoria Buftea, având în vedere că trecuseră 6 ani de la pronunțarea acesteia.

A criticat modul de soluționare a plângerilor formulate de aceasta adresate Inspecției Judiciare, precum și faptul că CSM nu a soluționat nefavorabil sesizările reclamantei, în opinia sa, direcționând în mod greșit plângerile către Inspecția Judiciară.

Astfel, a arătat că a înțeles să se adreseseze Consiliului Superior al Magistraturii ca for al garantului independenței justiției, plângerile sale privind tergiversarea motivării deciziei nr. 1409/20.10.2017, la mai mult de 80 zile de la pronunțare, motivele care stau la baza reparării daunelor materiale și morale de către societatea la care incupatul era asigurat, superficialitatea în abordarea dosarului nr. x/2016, grave erori privind hotărârile pe care Inspecția Judiciară le ia în numele legii, răspunsurile primite de aceasta neavând legătură cu problemele semnalate, hotătârârile pripite pentru închiderea dosarelor incomode care fac obiectul plângerilor sale, făcând trimitere și la întâmpinare formulată de CSM în dosarul de fond.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

4.1 Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului privind capătul de cerere vizând activitatea Inspecției Judiciare în legătură cu emiterea rezoluțiilor de clasare, în raport de data înregistrării contestației pe rolul instanței de judecată, 8 iunie 2018, de dispozițiile Legii nr. 317/2004, în forma în vigoare la acea dată, și de dispozițiile procesului-verbal al ședinței din data de 9 octombrie 2017 a judecătorilor secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

4.2 Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea de critici concrete cu privire la hotărârea recurată, pe fond, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

Prin precizările depuse de recurenta-reclamantă în dosarul de recurs la data de 20 august 2019, s-a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei penale nr. 1409/A/20.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală în dosarul nr. x/2016.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, cererea de preschimbare a termenului de judecată fiind respinsă.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

1.1 Recursul împotriva sentinței nr. 1392 din 10 aprilie 2019, în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate împotriva rezoluțiilor de clasare emise de Inspecția Judiciară

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, Înalta Curte reține că aceasta este fondată, urmând să respingă recursul ca atare.

Astfel, principiul legalității căilor de atac este consacrat în art. 129 din Constituția României, potrivit căruia căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pot fi exercitate în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, nefiind permisă altor mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesuale, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

În speță, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând examinarea legalității unor rezoluții de clasare a sesizărilor disciplinare pe care le-a formulat privind nemulțumirea sa față de modul de instrumentare și soluționare a dosarului penal nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I-a Penală.

Prin rezoluția emisă în data de 31.01.2018, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în dosarul nr. x/2017, a dispus clasarea sesizării întrucât, în urma verificărilor prealabile efectuate, a apreciat că nu sunt indicii cu privire la comiterea vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 de natură să atragă răspunderea disciplinară a judecătorilor.

Având în vedere că, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară sub 1590/IJ/770/DIJ/2018, nu s-au invocat aspecte noi referitoare la alte fapte sau conduite concrete ale magistraților, care să stea la baza unor noi verificări prealabile, în temeiul art. 17 alin. (2) și alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, reclamanta reiterând aceleași aspecte care au făcut obiectul sesizării anterioare, privind soluția dispusă prin decizia penală nr. 1409/A/2017 în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală, s-a dispus atașarea dosarului nr. x/2018 la dosarul înregistrat sub nr. x/2017, arhivarea lucrării și comunicarea unui răspuns petiționarei.

Totodată, prin rezoluția emisă în data de 04.06.2018 cu privire la sesizarea înregistrată la data de 17.04.2018 sub nr. x/2018, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării întrucât, în urma verificărilor prealabile efectuate, a apreciat că nu sunt indicii cu privire la comiterea vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 de natură să atragă răspunderea disciplinară a judecătorilor din cadrul Curții de Apel București, învestiți cu soluționarea cauzei indicate de petiționară.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, rezoluția de clasare dispusă în urma efectuării verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară din oficiu sau la sesizarea persoanei interesate și în cadrul căreia se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, era definitivă.

Înalta Curte mai reține că, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

În considerentele deciziei sus-citate, instanța constituțională a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Astfel, instanța de recurs constată că în cazul rezoluției de clasare a sesizării s-a declarat neconstituționalitatea sintagmei "rezoluția de clasare este definitivă", reținându-se că partea este lipsită de accesul la o instanță judecătorească, însă textul de lege nu a fost modificat și pus în acord cu cele statuate de instanța de control constituțional.

În lipsa unei reglementări care să pună legea în acord cu decizia Curții Constituționale, Înalta Curte reține că devine aplicabil principiul prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică cea mai asemănătoare, în speță, a regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării, conform art. 47 alin. (5) - (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Or, potrivit art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data sesizării: rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Conform alin. (7) al art. 47 din aceeași lege: Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă. (definitivă, potrivit corelării cu Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a C. proc. civ.).

În realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte s-a pronunțat în același sens în ședința din 9 octombrie 2017 a Plenului secției de contencios administrativ și fiscal, fiind adoptată soluția de unificare a practicii judiciare, în sensul că: "în ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării (..) în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Având în vedere cele de mai sus redate, în condițiile în care recurenta a formulat recurs împotriva unei sentințe care în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 317/2004 în forma în vigoare la momentul sesizării instanței (8 iunie 2018), este definitivă, se constată că recursul formulat este inadmisibil.

1.2 Recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței nr. 1392 din 10 aprilie 2019, privind soluția de respingere a capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte reține că aceasta este fondată, urmând să constate nulitatea recursului.

Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.

Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 483 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat.

Or, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu poate echivala cu motivarea recursului.

Înalta Curte constată că în declarația amplă, scrisă, de recurs, înregistrată la dosar, recurenta prezintă situația de fapt, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în unul din motivele limitativ și expres prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ. chiar dacă această normă a fost invocată expres de recurentă.

Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, ele reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente.

În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

Înalta Curte constată că, raportat la obiectul acțiunii, recurenta-reclamantă susține că a înțeles să se adreseseze Consiliului Superior al Magistraturii ca for al garantului independenței justiției, cu plângerile sale privind tergiversarea motivării deciziei nr. 1409/20.10.2017, la mai mult de 80 zile de la pronunțare, motivele care stau la baza reparării daunelor materiale și morale de către societatea la care incupatul era asigurat, superficialitatea în abordarea dosarului nr. x/2016, grave erori privind hotărârile pe care Inspecția Judiciară le ia în numele legii, răspunsurile primite de aceasta neavând legătură cu problemele semnalate, hotătârârile pripite pentru închiderea dosarelor incomode care fac obiectul plângerilor sale, combătând unele aspecte invocate prin întâmpinarea formulată de CSM în dosarul de fond.

Or, judecătorul fondului a expus argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, explicând concluzia la care a ajuns, respectiv că nu se poate reține refuzul nejustificat de soluționare a cererilor adresate sau nesoluționarea în termen a acestora, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii acționând în limitele prevăzute de lege, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât.

Așadar, tocmai aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurenta-reclamanta prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute,

Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa.

În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nul recursul declarat.

Înalta Curte reține că potrivit art. 99 alin. (1) C. proc. civ. " (…) Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența."

Totodată, art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015, cu modificările și completările ulterioare, prevede că "În caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității."

Față de aceste dispoziții legale și având în vedere că sentința penală a cărei revizuire se solicită prin precizările depuse de recurenta-reclamantă la dosarul de recurs la data de 20 august 2019, aflate la filele x, este pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte va disjunge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 1409/20.10.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I-a Penală și să dispună formarea unui nou dosar, cu termen de judecată 2 decembrie 2020.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 457 alin. (1) și art. 489 C. proc. civ., instanța de control judiciar urmează să admită excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară și să respingă recursul declarat împotriva sentinței nr. 1392 din 10 aprilie 2019, în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate împotriva rezoluțiilor de clasare emise de Inspecția Judiciară, ca inadmisibil, să admită excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii și să constate nul recursul declarat împotriva aceleiași sentințe privind soluția de respingere a capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și să disjungă cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 1409/20.10.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I-a Penală, cu formarea unui nou dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1392 din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate împotriva rezoluțiilor de clasare emise de Inspecția Judiciară, ca inadmisibil.

Admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii.

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva aceleiași sentințe privind soluția de respingere a capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Disjungerea cererii de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 1409/20.10.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I-a Penală și formarea unui nou dosar.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.