ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3729/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09.03.2018, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/15.02.2018 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 5233 din data de 07.09.2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de integritate, în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.10.2018.

Prin sentința civilă nr. 2067 din data de 24.06.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 și a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. A respins cererea de suspendare a judecății cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ., ca nefondată. A respins cererea de sesizare a CJUE cu întrebare preliminară, potrivit art. 267 TFUE. A respins, ca inadmisibile, excepția de nelegalitate a Protocolului de colaborare încheiat de ANI cu Oficiul Național al Registrului Comerțului și excepția de nelegalitate a Protocolului de colaborare încheiat de ANI cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu terții intervenienți forțați introduși în proces Oficiul Național al Registrului Comerțului și Agenția Națională de Administrare Fiscală - ANAF. A respins acțiunea în anularea Raportului de evaluare nr. x/15.02.2018 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2067 din data de 24.06.2019 și încheierii de ședință din data de 18.03.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs se arată că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dreptului intern, a CEDO și a CDFUE, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, în componența sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată.

Hotărârea este nemotivată, fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată și implicit cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Motivarea hotărârilor reprezintă un element primordial de transparență a justiției, iar dreptul de a beneficia de o hotărâre motivată este una dintre garanțiile asigurate de art. 6 paragraful 1 al CEDO.

Potrivit jurisprudenței CEDO judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluțiile pronunțate (cu titlu de exemplu: cauzele Hiro Bălani c. Spaniei, Vandehurk c. Olandei, Ruiz Torija c. Spaniei, Highins c. Franței, Helle c. Finlandei sau Boldea c. României).

Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze și să dispună motivat asupra tuturor aspectelor invocate. Doar în acest fel părțile pot să aibă siguranța că au fost ascultate și că judecătorul a examinat în concret problemele deduse judecății (cauza Tatishvili c. Rusiei).

În acest sens, motivarea unei hotărâri judecătorești este strâns legată de preocupările privitoare la asigurarea desfășurării unui proces echitabil, aceasta permițând respectarea dreptului la apărare. Motivarea este indispensabilă însăși actului de justiție și constituie o pavăză împotriva arbitrariului (cauza Txquet c. Belgiei).

Examinarea în concret a problemelor deduse judecății înseamnă analiza efectuată personal de către completul de judecată legal învestit, care trebuie să analizeze singur toate aspectele deduse judecății pe baza argumentelor și probele administrate în fiecare cauză în parte.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că, sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008, din care rezultă cu claritate faptul că nu toate PFA au calitatea de comerciant.

Din prevederile art. 2 lit. i) al O.U.G. nr. 44/2008, persoana fizică autorizată este definită ca fiind "persoana fizică autorizată să desfășoare orice formă de activitate economică permisă de lege, folosind în principal forța sa de muncă".

De asemenea, la lit. a) a aceluiași articol, este definită activitatea economică:

"activitatea economică este activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii unui profit."

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se arată că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor din legislația Uniunii Europene privind principiul proporționalității sancțiunilor reglementat de dispozițiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 încalcă mai multe dispoziții din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, având în vedere că potrivit acestor dispoziții:

"Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului."

Această prevedere legală are drept consecință, în privința recurentului-reclamant, faptul că se expune unor sancțiuni grave și anume încetarea funcției publice și interdicția de a mai ocupa orice funcție publică aleasă, timp de 3 ani, în cazul în care contestația sa împotriva Raportului de evaluare ANI este respinsă.

Prin cea de-a patra critică, recurentul-reclamantă arată că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de normele cuprinse în legislația națională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a Deciziei sus-amintite, în speță Legea 176/2010.

Față de aceste considerente solicită să se constate că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăsește în competențele Uniunii Europene post-Lisabona.

Având în vedere că Decizia MCV este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice și legislația națională de implementare a Deciziei MCV, în speță Legea 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice și trebuie înlăturată de la aplicare.

Prin înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfășurată în privința recurentului-reclamant, inclusiv Raportul contestat, rămâne fără temei legal, drept pentru care Raportul contestat trebuie anulat, ca fiind nelegal (nu are temei legal).

Caducitatea Deciziei 2006/928/CE și a legislației naționale de implementare, Legea 176/2010

La 13 decembrie 2006 Comisia Europeană a adoptat Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare șt de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (denumită în continuare și "Decizia MCV"), după data aderării la Uniunea Europeană (denumită în continuare și "UE" sau "Uniunea").

Obiectivele de referință pe care România trebuie să le atingă, incluse în Anexa la Decizia MCV, prevăd, la punctul 2:

"înființarea, conform celor prevăzute, a unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive."

Punctul 2 din Decizia 2006/928/CE a fost transpus în legislația română prin Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate. Această lege a fost declarată neconstituțională în mare parte prin Decizia CCR 415/2010. În scopul punerii în acord a legii cu Constituția, a fost adoptată ulterior Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Așadar, Legea nr. 176/2010 este legislație națională de implementare a Deciziei MCV și se pune problema în ce măsură Decizia MCV se mai încadrează în limitele competențelor Uniunii, după reașezarea acestora prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1.12.2009.

Dacă Decizia MCV este caducă după 1.12.2009, atunci legislația națională de implementare a Deciziei, în speță Legea nr. 176/2010, este la rândul ei caducă, fiind lipsită de efecte juridice, și atunci și procedura de evaluare a intimatei-reclamante B., desfășurată în baza acestei legi, este lovită de nulitate.

În continuare, recurentul-reclamant arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale, deoarece cererea completatoare a contestației inițiale a fost respinsă ca tardiv formulată la termenul de judecată din data de 18.03.2019 (fără a fi analizată), iar acest aspect se circumscrie motivelor de casare conținute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin încheierile de ședință pronunțate la 18.03.2019 "Curtea a admis în parte excepția de tardivitate a completării acțiunii exclusiv în ceea ce privește punctele 3 și 4 din cererea completatoare. Cu privire la punctele 1 și 2 ale cererii, a apreciat că este o precizare a criticilor de nelegalitate invocate inițial (...)".

Această soluție a instanței de fond este nelegală și echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, mai ales având în vedre faptul că punctele 3 și 4 din completarea contestației vizează aplicarea cu prioritate a dreptului UE.

Recurentul-reclamant apreciază că această soluție este una greșită, având în vedere că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu conține nicio referire la motivele contestației, care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile sau la imposibilitatea completării motivelor contestației. De asemenea, nici Legea nr. 554/2004 nu conține vreo normă derogatorie în această privință.

Referitor la starea de incompatibilitate derivată din presupusa calitate de comerciant persoană fizică a PFA A., sentința recurată este nelegală, având în vedere că instanța de fond a apreciat în mod greșit că raportul contestat are temei legal, deși acesta se întemeiază pe o serie de dispoziții echivoce, neclare și greu de înțeles, imprevizibilitatea acestora pentru recurentul-reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (acest aspect se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.).

Așa cum s-a arătat și în fața instanței de fond, în cuprinsul raportului de evaluare contestat, pârâta ANI face trimitere la o serie de acte normative și dispoziții legale, pentru a-și întemeia afirmațiile privind presupusa stare de incompatibilitate.

Însă, se poate constata că din aceste dispoziții legale nu reiese faptul că PFA are calitatea de comerciant, cum nu reiese nici în ce constă această activitate și nici ce fapte anume intră în sfera unui comerciant.

Raportul ANI se întemeiază pe o dispoziție legală (art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003) care nu stabilește în mod clar o incompatibilitate, ci face trimitere către alte norme de drept prin care trebuie determinată calitatea de comerciant la care se referă.

Conform textului de lege menționat anterior, este în stare de incompatibilitate persoana care deține simultan funcția de primar și "calitatea de comerciant persoană fizică".

Această dispoziție legală a devenit caducă, desuetă, lipsită de efecte juridice, abrogată implicit odată cu intrarea în vigoarea a Noului C. civ., deoarece acesta a abrogat Codul comercial, care definea actele de comerț și, legat de acestea, comerciantul.

În prezent noțiunea de comerciant nu este definită în mod expres de niciun text de lege și în acest mod, norma juridică pe care ANI întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant nu este accesibilă destinatarului și a devenit imprevizibilă pentru acesta.

Recurentul-reclamant arată că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat în mod eronat, prin aplicare greșită a legii, că actele efectuate de pârâta Agenția Națională de Integritate în lucrarea nr. 7328/S/11/23.02.2016, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/15.02.2018, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deși acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13, alin. (2) din Legea 176/2010 (acest aspect se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În cuprinsul Sentinței recurate, instanța reține că "sancțiunea nulității actelor întocmite de inspectorul de integritate nu privește utilizarea oricăror alte informații fie ele și cu caracter nepublic ci întocmirea Raportului de evaluare în baza acestor informații, fără respectarea dreptului la apărare a persoanei evaluate, prin oferirea posibilității acesteia de a prezenta un punct de vedere cu privire la concluziile finale (...)".

Ceea ce a invocat recurentul-reclamant este încălcarea garanției procedurale instituite de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, unde este reglementată procedura de desfășurare a evaluării ANI în privința stării de incompatibilitate, împărțind-o în două etape: înainte și respectiv după informarea persoanei evaluate.

Deci nu doar invitarea persoanei evaluate să depună un punct de vedere este reglementată de textul de lege ci și momentul la care aceasta este invitată, care trebuie să fie anterior solicitării de către ANI de date și informații cu caracter nepublic.

În acest sens, până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

Cu privire la sancțiunea ce se aplică nerespectării de către ANI în decursul procedurii de evaluare a condițiilor instituite de articolele legale evocate anterior, alin. (2) al aceluiași articol, 13, prevede și sancțiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmește acte pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată și informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

Prin ultima critică, recurentul-reclamant arată că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea 161/2003 în sensul că recurentul-reclamant nu a exercitat efectiv calitatea de comerciant persoană fizică Art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea 161/2003 (în forma în vigoare la momentul săvârșirii presupuselor fapte) reținut de ANI ca temei al Raportului de evaluare prevede următoarele:

"Funcția de primar (...) este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică".

Cu toate acestea, printr-o interpretare teleologică rezultă în mod evident că legiuitorul a urmărit încă de la momentul edictării acestei norme înlăturarea tuturor factorilor care ar putea determina corupția or acest lucru ar putea fi generat doar de exercitarea concomitentă a două funcții incompatibile, iar nu de simpla deținere a acestora.

În același sens, Înalta Curte de Casația și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2167/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014 a reținut următoarele:

"Simpla deținere, pur formală, a două funcții incompatibile nu permite stabilirea stării de incompatibilitate. Numai exercitarea simultană a calității de ales local, precum și a celei de comerciant persoană fizică conduce la starea de incompatibilitate, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, respectiv acela de înlăturare a condițiilor care pot determina corupția".

Pentru a elimina orice dubiu cu privire la această interpretate, prin Legea nr. 87/2017, acest articol a fost modificat, în prezent având următorul conținut:

"Funcția de primar (...) este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcții sau calități; g) calitatea de comerciant persoană fizică". Practic prin această modificare legiuitorul a eliminat echivocul, forma actuală a textului nu mai prezintă dificultăți de interpelare.

În acest context, a arătat în fata instanței de fond că recurentul-reclamant nu se încadrează în accepțiunea termenului "exercitare", condiție necesară pentru a se putea reține starea de incompatibilitate, aspect ce rezultă din documentele primite de ANI de la ONRC (menționate în Raportul de evaluare), prin care se atestă faptul că recurentul-reclamant, referitor la PFA A., a depus doar două cereri: cererea de înmatriculare a PFA la data de 23.05.2014 și cerere de radiere la data de 26.11.2015, PFA A. nu a avut nicio altă activitate înregistrată la ONRC.

Tot în sprijinul dovedirii faptului că recurentul-reclamant a exercitat calitatea de comerciant persoană fizică, intimata-pârâtă ANI a susținut, pe baza informațiilor transmise de către Serviciul Fiscal Orășenesc Rupea, că în perioada 2014-2015 recurentul a realizat venituri din activități agricole. Intimata-pârâtă ANI a omis să precizeze că veniturile realizate din activități agricole au fost realizate în nume personal (înregistrate pe CNP), iar nu prin intermediul PFA A..

Referitor la acest aspect, instanța de fond a reținut, în mod eronat, în cuprinsul sentinței recurate faptul că "emiterea adeverințelor pe persoană fizică, în funcție de CNP, iar nu pe PFA nu reprezintă nicio relevanță, veniturile persoanei fizice autorizate fiind veniturile reclamantului'.

Din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă că recurentul-reclamant A. a obținut venituri din activități agricole și în anul 2013, adică înainte de înființarea PFA, or acest lucru nu a generat o situație de incompatibilitate.

Altfel spus, dacă PFA A. nu ar fi existat, nu ar fi existat incompatibilitate, deși recurentul-reclamant ar fi obținut venituri din activități agricole în continuare.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare nr. x din 15.02.2018 prin care Agenția Națională de Integritate a identificat elemente de încălcare a regimului juridic al incompatibilităților, prin faptul că în perioada 28.05.2014 - 27.11.2015, reclamantul a exercitat și deținut simultan atât funcția de primar al Comunei Homorod, jud. Brașov, cât și calitatea de comerciant persoană fizică în cadrul PFA A. și ca atare, nu a respectat prevederile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea formulată de reclamant, menținând Raportul de evaluare contestat.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Cu privire la criticile recurentului-reclamant prin care se susține că sentința primei instanțe este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008, din care rezultă faptul că nu toate PFA au calitatea de comerciant, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant nu combate situația de fapt reținută de instanța de fond, ci apărarea acestuia se concentrează în jurul interpretării dispoziției legale incidente, cu referire expresă la sensul cuvintelor "comerciant" și "profesionist" aflate în norma juridică în cauză.

Or, Înalta Curte în deplin acord cu instanța de fond reține ca fiind corectă interpretarea dată de instanța de primă jurisdicție textului legal incident, nefiind vorba de o încălcare a normei materiale în cauză.

Este evident că interpretarea dată de lege cu privire la norma specifică aplicabilă este numai atributul instanței de judecată, iar în cazul de față instanța de primă jurisdicție a făcut o aplicare și interpretare corectă a dispoziției legale incidente.

Astfel, situația de fapt a cauzei necontestată de părți este aceea că în perioada în perioada 28.05.2014 - 27.11.2015, reclamantul a exercitat și deținut simultan atât funcția de primar al Comunei Homorod, jud. Brașov, cât și calitatea de comerciant persoană fizică în cadrul PFA A..

Ceea ce se contestă de către recurentul-reclamant și ceea ce instanța de control judiciar va analiza este faptul încadrării reclamantului în prevederea legală specială indicată în raportul contestat, cu privire la calitatea de comerciant necesară pentru a fi în prezența unei stări de incompatibilitate.

Este evident că scopul legii speciale este acela de a sancționa acele persoane care, prin activitatea desfășurată, au avut activități incompatibile cu funcția de demnitate publică deținută, întrucât legiuitorul a urmărit transpunerea în legislația internă a principiului transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, respectiv transparență în modul de administrare și utilizare a bunurilor publice, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, fără a se aduce atingere vreunui drept sau libertăți fundamentale.

În conformitate cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică.

Analizând sensul noțiunii de comerciant, Înalta Curte reține că prin intrarea în vigoare a noului C. civ. au fost eliminate la nivel terminologic noțiunile de comerciant, acte și fapte de comerț, acestea fiind înlocuite cu noțiunile de profesionist, activități de producție, comerț.

Astfel, prin art. 6 din Legea nr. 71/2011, legiuitorul a prevăzut că în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a C. civ. referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat faptul că la nivelul Înaltei Curți a existat anterior acestui an o practică cu privire la faptul că simpla deținere a calităților prevăzute de lege în norma incriminată este suficientă pentru reținerea stării de incompatibilitate, însă această practică a fost deja ajustată în raport cu scopul legii și cu analizarea efectivă a existenței calității de profesionist, exigență care impune cercetarea acestei calități, nefiind suficientă simpla deținere, pentru a asigura o aplicare a legii conform spiritului ei.

Înalta Curte apreciază că simpla deținere, pur formală, a două funcții incompatibile nu poate determina stabilirea unei stări de incompatibilitate, ci numai exercitarea simultană a calității de ales local, cu aceea de profesionist persoană fizică conduce la starea de incompatibilitate, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, respectiv de înlăturare a condițiilor care pot determina corupția.

Ceea ce prezintă importanță în analizarea exercitării efective a activității de profesionist, de comerț a recurentului-reclamant este dacă persoana fizică autorizată a înregistrat venituri în timpul funcționării sale pe perioada supusă verificării de către autoritatea intimată.

Văzând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte reține că, în toată perioada cercetată de pârâtă, recurentul-reclamant a înregistrat venituri din această activitate, relevante fiind informațiile comunicate de Serviciul Fiscal Orășenesc Rupea, cu privire la veniturile reclamantului realizate din activități agricole și cele comunicare de APIA, cu privire la acordarea unui sprijin financiar reclamantului pentru campaniile 2014 și 2015, în cuantum de 3.801.736,15 RON.

Aceste aspecte au fost reținute și de prima instanță care, în mod corect a constatat că, veniturile din activități agricole comunicare de Serviciul Orășenesc Rupea au fost determinate în baza declarațiilor privind veniturile din activități agricole impuse pe norme de venit întocmite chiar de reclamant în perioada de referință, cu privire la care recurentul-reclamant nu a contestat realitatea semnăturii.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că nu prezintă relevanță faptul că veniturile au fost încasate pe persoană fizică, iar nu pe PFA, atât timp cât situația veniturilor a fost analizată de inspectorul de integritate în analiza condiției prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, a dovedirii scopului activității economice derulate de reclamant, acela de a obține profit, astfel că emiterea adeverințelor pe persoană fizică, în funcție de CNP, iar nu pe numele PFA, nu pot induce la altă concluzie decât aceea că veniturile persoanei fizice autorizate sunt de fapt veniturile reclamantului.

Prima instanță a reținut în mod corect că recurentul-reclamant, persoană fizică autorizată, a deținut calitatea de comerciant în același timp cât a deținut și calitatea de primar al Comunei Homorod, jud. Brașov, iar deținerea acestei calități este dublată de exercitarea efectivă a activității economice și obținerea de venituri, prin intermediul formei de organizare prevăzută de dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008 potrivit cărora "orice activitate economică desfășurată permanent, ocazional sau temporar în România de persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale trebuie să fie înregistrate și autorizate, în condițiile prezentei ordonanței de urgență", iar recurentul a fost înregistrat la ONRV ca persoană fizică autorizată încă din data de 28.05.2014, radierea dispunându-se la data de 27.11.2015.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține și faptul că, astfel cum s-a arătat în considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 336/2017 (pct. 27), accesul liber al persoanei la o activitate economică, liberă inițiativă și exercitarea acestora sunt garantate sub condiția respectării cadrului normativ incident.

Dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, prin cazul de incompatibilitate pe care îl reglementează, conțin o condiție specială, ce nu permite exercitarea simultan, de către aceeași persoană, a unei funcții sau demnități publice și a unei activități economice în calitate de comerciant persoană fizică. Opțiunea aparține în exclusivitate destinatarului normei, care poate exercita ori activitate economică în calitate de comerciant persoană fizică, în condițiile legislației în materie, ori funcția sau demnitatea publică, supunându-se regimului juridic reglementat în acest sens.

În ceea ce privesc criticile recurentului-reclamant potrivit cărora dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 încalcă mai multe dispoziții din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cum ar fi principiul priorității dispozițiilor din legislația Uniunii Europene și principiul proporționalității sancțiunilor reglementată de dispozițiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și cele referitoare la lipsa de efecte juridice, după data de 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE și a legislației naționale de implementare ce a avut ca rezultat Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că aceste capete de cerere nu au fost analizate pe fond de către prima instanță, ci au fost respinse ca tardiv formulate.

Referitor la acest aspect recurentul-reclamant consideră că în mod greșit s-a respins, ca tardiv formulată cererea completatoare și că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu conțin nicio referitore la motivele contestației care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile sau la imposibilitatea completării motivelor contestației.

Analizând această critică, Înalta Curte împărtășește concluzia exprimată de prima instanță, în sensul că respectarea termenului imperativ de 15 zile stabilit de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 impune ca atât momentul sesizării instanței cât și indicarea motivelor de nulitate/anulare să se încadreze în acest termen, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca noi cauze de nulitate/anulare.

Fiind în prezența unui termen procedural special, derogatoriu față de cel reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu caracter peremptoriu și absolut, a cărui nerespectare afectează eficacitatea actului și atrage decăderea, exigențele respectării lui determină incompatibilitatea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu normele procedurale de drept comun stabilite de art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., așa cum în mod corect a apreciat prima instanță în aplicarea corelată a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 176/2010 cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de acest caracter de ordine publică a termenului stipulat de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, apare ca fiind neconcludentă susținerea recurentului în sensul că, la soluționarea excepției tardivității cu privire la modificarea cererii, prima instanță trebuia să țină seama de faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 încalcă principiul priorității dispozițiilor din legislația Uniunii Europene, precum și principiul proporționalității dispozițiilor Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE.

Prin urmare, Înalta Curte constată că încheierea de ședință din data de 18.03.2019, prin care instanța de fond a respins, în parte, ca tardivă cererea de completare a acțiunii, în ceea ce privește punctele 3 și 4, nu poate fi reformată în calea de atac a recursului, iar motivele invocate sunt nefondate.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2067 din 24 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iulie 2020.