ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5755/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.08.2018 sub numărul x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate anularea raportului de evaluare nr. x/15.02.2018, emis de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 7627/20.11.2018, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a CAF.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1336 din 1 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale. Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 ca inadmisibilă. Respinge cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată. Respinge cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.".

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației și anularea raportului de evaluare nr. x/09.07.2018. În motivarea recursului se arată, în esență, că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporționalității sancțiunilor reglementat de dispozițiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, contravine mai multor drepturi și principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și deci trebuie înlăturată de la aplicare, susține recurentul. Potrivit art. 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dispozițiile Cartei se adresează și statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Dat fiind că prin adoptarea Legii 176/2010, România a pus în aplicare Decizia MCV, garanțiile conținute de Cartă se aplică și în privința Legii 176/2010, susține recurentul. În acest context, recurentul arată că se pune problema dacă sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcții alese timp de 3 ani (așa cum această prevedere legală a fost interpretată prin Decizia Curții Constituționale nr. 418/2014) - sancțiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, și deci care nu poate fi aplicată proporțional cu abaterea reținută - respectă o serie de drepturi și principii garantate de Cartă. Astfel, este necesară o asemenea analiză pe tărâmul art. 49 din Cartă, care consacră principiul proporționalității pedepselor. Evaluarea administrativă în materia incompatibilităților și conflictelor de interese din legislația națională corespunde conceptului de "acuzație în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii. Recurentul își întemeiază interpretarea și pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Cartă, potrivit cărora, în măsura în care Carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenție, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de Convenție. Totodată, această prevedere nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă, arată acesta. Pe de altă parte, arată recurentul, aceeași analiză este necesar a fi făcută și pe tărâmul art. 52 alin. (1) din Cartă, care stabilește principiul proporționalității restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților. Sancțiunea complementară conținută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010 limitează dreptul la muncă și libertatea de a-și alege ocupația, garantate de art. 15, alin. (1) din Cartă, precum și dreptul de a fi ales, garantat de art. 39-40 din Cartă. În consecință, trebuie să respecte principiul proporționalității sancțiunii cu fapta. Or, acest lucru devine imposibil în condițiile în care această sancțiune nu poate fi individualizată, potrivit Legii nr. 176/2010. Problema conformității cu Carta se pune și în privința art. 15 alin. (1) care garantează dreptul la muncă și libertatea de a-și alege ocupația. În același timp, imposibilitatea de a contesta sancțiunea disciplinară complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii (ope legis), încalcă dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de art. 47 din Cartă, mai susține recurentul. Totodată, arată acesta că argumentele anterior expuse au fost respinse de instnața de fond (fără a le analiza) ca fiind tardiv formulate (acest aspect se circumscrie motivelor de casare conținute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). La termenul de judecată din data de 20.05.2019 recurentul a formulat o cerere completatoare a contestației inițiale, însă prin încheierea de ședință pronunțată la 21.05.2021 "Curtea a admis excepția tardivității formulării cererii completatoare făcând aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1)din Legea 176/2010 și a respins cererea completatoare, respectiv motivele noi invocate prin aceasta, ca fiind tardiv formulate (...)". Această soluție a instanței de fond este nelegală și echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, mai ales având în vedre faptul că argumentele din completarea contestației vizează aplicarea cu prioritate a dreptului UE, concluzionează recurentul. Apreciază acesta că soluția este una greșită având în vedere că art. 22 alin. (1) din Legea 176/2010 nu conține nicio referire la motivele contestației, care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile sau la imposibilitatea completării motivelor contestației. De asemenea, nici Legea 554/2004 nu conține vreo normă derogatorie în această privință. Pe cale de consecință, având în vedere că Legea 176/2010 (legea specială) nu conține dispoziții referitoare la motivarea contestației, în mod evident aceasta se completează cu dispozițiile art. 204 C. proc. civ. (legea generală), care prevăd că recurentul-reclamant poate să modifice/completeze cererea și să propună noi dovezi până la primul termen de judecată la care este legal citat. Referitor la starea de incompatibilitate derivată din presupusa calitate de comerciant persoană fizică a "A. Întreprindere Individuală", sentința recurată este nelegală, instanța de fond apreciind în mod greșit că raportul contestat are temei legal, deși acesta se întemeiază pe o serie de dispoziții echivoce, neclare și greu de înțeles, imprevizibilitatea acestora pentru recurentul-reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea. Raportul ANI se întemeiază pe dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea 161/2003 care însă nu stabilesc în mod clar o incompatibilitate, ci fac trimitere către alte norme de drept cu ajutorul cărora ar trebui determinată calitatea de comerciant la care se referă, arată recurentul. Conform textului de lege menționat anterior, este în stare de incompatibilitate persoana care deține și exercită simultan funcția de primar și "calitatea de comerciant persoană fizică". Această dispoziție legală a devenit caducă, desuetă, lipsită de efecte juridice, abrogată implicit o dată cu intrarea în vigoarea a Noului C. civ., deoarece acesta a abrogat Codul comercial, care definea actele de comerț și, legat de acestea, comerciantul. În prezent noțiunea de comerciant nu este definită în mod expres de niciun text de lege. În acest mod, norma juridică pe care ANI întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant nu este accesibilă destinatarului și a devenit imprevizibilă pentru acesta, susține recurentul. Raționamentul pe baza căruia a fost emis Raportul de evaluare și motivarea sentinței recurate, care confirmă legalitatea Raportului, încalcă în mod flagrant principiul certitudinii juridice, componentă a principiului legalității, garantat de Constituția României și de CEDO, conform căruia aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. O normă afectată de incertitudine juridică nu poate atrage aplicarea unor sancțiuni atât de grave, cum sunt cele care decurg din constatarea unei incompatibilități și trebuie să fie înlăturată de la aplicare. Mai susține recurentul că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea 161/2003, în sensul că recurentul-reclamant nu a exercitat efectiv calitatea de comerciant persoană fizică. Acest lucru rezultă în mod evident din documentele primite de ANI de la serviciul Fiscal Orășenesc Oravița, documente din care reiese faptul că veniturile realizate de recurentul-reclamant din activități agricole au fost realizate în nume personal (înregistrate pe CNP) si nu prin intermediul Întreprinderii Individuale. De asemenea, prin adresa nr. x/13.07.2017 Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița menționează expres: "în evidențele noastre întreprinderea individuală nu figurează cu niciun fel de document sau declarație depuse în perioada 2012-prezent". Pe cale de consecință recurentul-reclamant A. nu a exercitat în mod efectiv calitatea de comerciant condiție necesară pentru a se putea reține starea de incompatibilitate. Mai mult decât atât, susține recurentul, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008, privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, nu toate Întreprinderile Individuale au calitatea de "comerciant". Conform prevederilor art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008, întreprindere individuală este definită ca fiind "întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică". De asemenea, la lit. a) a aceluiași articol, este definită activitatea economică, după cum urmează: "activitatea economică este activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați ori detenvinabili, în scopul obținerii unui profit." Or, Întreprinderea Individuală A. nu a fost autorizată să desfășoare fapte de comerț, ci doar activități de cultură vegetală și creștere a animalelor, care nu intră în sfera acestor fapte de comerț, concluzionează recurentul. Mai susține acesta că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat în mod eronat, prin aplicare greșită a legii, că actele efectuate de Pârâta Agenția Națională de Integritate - ANI în lucrarea nr. 31654/A/II/27.07.2016, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/09.07.2018, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deși acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010. Recurentul-reclamant a invocat încălcarea garanției procedurale instituite de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010 unde este reglementată procedura de desfășurare a evaluării ANI în privința stării de incompatibilitate, împărțind-o în două etape: înainte și respectiv după informarea persoanei evaluate. Consideră recurentul că textele de lege invocate sunt destul de clare și din interpretarea acestora rezultă că persoana evaluată trebuie informată și invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele ce constituie elementele constitutive ale stării de incompatibilitate, ce se rețin în sarcina acestuia de către ANI, înainte ca Agenția să poată solicita informații care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice. Deci nu doar invitarea persoanei evaluate să depună un punct de vedere este reglementată de textul de lege ci și momentul la care aceasta este invitată, care trebuie să fie anterior solicitării de către ANI de date și informații cu caracter nepublic, susține recurentul. Or, în cadrul lucrării nr. 31654/A/II/27.07.2016, finalizată prin Raportul de evaluare nr. x/09.07.2018, pârâta ANI a transmis adresa prin care îl invita pe recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 09.02.2017. Pârâta ANI a solicitat și recepționat date și informații cu privire la recurentul-reclamant înainte de această dată, după cum urmează: informații primite de la Primăria Comunei Răcășdia, Jud. Caraș-Severin, prin adresa nr. x/05.09.2016; informații primite de la Oficiul Național al Registrului Comerțului prin adresa nr. x/24.11.2016; informații primite de la Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița prin adresa nr. x/29.11.2016. Așadar, informațiile obținute de către intimata-Pârâta ANI referitoare la recurentul-reclamant A. sunt, în mod evident, informații personale/nepublice, care au fost obținute fără informarea și invitarea recurentul-reclamant să formuleze un punct de vedere, motiv pentru care se impune anularea Raportului de evaluare, susține recurentul. În acest context arată recurentul că nu poate fi de acord cu raționamentul instanței de fond. Informațiile solicitate și recepționate de către intimata-pârâtă ANI nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 554/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, așa cum eronat reține instanța de fond. Totodată, sentința recurata este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara, apreciază recurentul. Procedura de evaluare a incompatibilităților prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara și alții. De asemenea, sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului egalității în fața legii și al nediscriminării, având în vedere identitatea problemei de drept care se pune în prezenta cauză cu cea din Cauza Bara, în acea cauză fiind anulat actul administrativ emis cu încălcarea dispozițiilor din dreptul UE privind datele cu caracter personal. Mai mult decât atât, susține recurentul, sentința de fond este dată cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în fața ANI, raportul contestat, fiind întocmit cu nerespectarea garanției dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Chestiuni prealabile La termenul de judecată din data de 21.06.2022, recurentul reclamant A. a depus cerere de suspendare a judecății, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ. până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-40/21, cauză ce are ca obiect trimiterea preliminară de către Curtea de Apel Timișoara, învestită cu o cauză similară în dosarul nr. x/2019. A mai depus recurentul și o cerere privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabilre pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: 1. Având în vedere că interdicția de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenția Națională de Integritate (ANI) în privința unei incompatibilități/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri și fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancțiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestației împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestații instanța de contencios administrativ va verifica și proporționalitatea sancțiunii interdicției de 3 ani cu abaterea săvârșită? 2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ și instanța de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare și din perspectiva respectării principiului proporționalității sancțiunii interdicției de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reține existența unei incompatibilități/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicției de 3 ani și astfel s-ar încălca principiul proporționalității sancțiunilor? Dispozițiile legale referitoare la chestiunile de drept în discuție. La termenul de judecată din data de 29.11.2022, recurentul reclamant A. a depus cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări: 1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, de către Agenția Națională de Integritate - ANI, în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează contestațiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenției și în care Agenția este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoțită de garanții - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, și articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existența unei influențe exterioare asupra activității de judecată a acestor contestații și nu înlătură astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept? 2. Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților persoanelor care ocupă funcții publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare? 3. Principiul proporționalității ca principiu general de drept al Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o fucție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii "ope legis", sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă de 3 ani, fără posibilitatea stabilirii unei snacțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? 4. Dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 și 40 din Cartă, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce privește o persoană ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? De asemenea, a mai depus recurentul reclamant și o cerere privind sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului: 1. Procedura de evaluare a situațiilor de incompatibilitate desfășurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislației naționale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii? 2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situațiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporționalității sancțiunilor și pedepselor? 3. Sancțiunea interdicției de a ocupa funcții publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situații de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporționalității și pedepselor (art. 3, 6 și 7 CEDO)? 4. Imposibilitatea de a contesta sancțiunea interdicției de a ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancțiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerință nejustificată/disproporționată a dreptului de acces la justiție/la o cale de atac efectivă și astfel contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție? II. Considerentele Înaltei Curți Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sentința civilă nr. 1336 din 1 octombrie 2021, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, având ca obiect Raportul de evaluare ANI cu nr. x/09.07.2018, în ceea ce îl privește pe reclamantul A.. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut legalitatea raportului de evaluare în privința existenței stării de incompatibilitate, raportat la faptul că, pentru mandatele din 2012-2016, 2016-2020, A., primar al comunei Rășcădia, județul Carș Severin a deținut și a exercitat simultan cu funcția de primar și calitatea de comerciant persoană fizică - titular al "A. Întreprindere Individuală", încălcând dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003. Analizând cererea de recurs, cererile ulterioare formulate de recurent și apărările intimatei-pârâte, în ordinea priorității acestora, în funcție de efectele pe care le produc modul lor de soluționare, Înalta Curte constată: Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO Recurentul solicită sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului: 1. Procedura de evaluare a situațiilor de incompatibilitate desfășurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislației naționale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii? 2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situațiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporționalității sancțiunilor și pedepselor? 3. Sancțiunea interdicției de a ocupa funcții publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situații de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporționalității și pedepselor (art. 3, 6 și 7 CEDO)? 4. Imposibilitatea de a contesta sancțiunea interdicției de a ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancțiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerință nejustificată/disproporționată a dreptului de acces la justiție/la o cale de atac efectivă și astfel contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție? În susținerea acestei cereri, recurentul arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudențe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum și al degrevării instanței europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenție, ratificat și de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022). Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul incompatibilităților este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - incompatibilitate cât și prin gravitatea sancțiunilor aplicabile. Potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului național (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracțiuni, ci și unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcție de alte două criterii alternative, așa cum a decis Curtea în Cauza Engel ș.a. c. Olandei: natura abaterii și natura și gravitatea sancțiunii. Referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conținutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancțiunea principală a eliberării din funcție, cât și sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcție publică electorală timp de 3 ani. Analizând criteriile naturii penale a sancțiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a incompatibilităților este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin raportare la jurisprudența națională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret. Cu privire la aplicarea principiului proporționalității sancțiunilor și pedepselor în materia incompatibilităților și conformitatea interdicției exercitării de funcții alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi și principii garantate de Convenție (art. 3, 6 și 7), cu trimitere la cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10, punctul 835 și 1026, concluzionează că principiul proporționalității impune, pe de o parte, ca sancțiunea aplicată să corespundă gravității încălcării și, pe de altă parte, ca la determinarea sancțiunii, precum și la stabilirea cuantumului sancțiunii să se țină seama de împrejurările individuale ale speței. Or, aceste aspecte al proporționalității sunt încălcate de sancțiunea interdicției privind ocuparea oricărei funcții alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010. Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicției de a mai ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susține că aceasta contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție și consideră că recurentul A. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunțarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenția sa (respectiv analiza interdicției prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporționalității). O eventuală soluție de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă B. atrage în mod automat aplicarea sancțiunii interdicției de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancțiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicții (sancțiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept. Înalta Curte reține că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii: a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;…" Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO: i) existența unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta; iv) soluționarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere. În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind obligatoriu. Dacă primele condiții sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție iar solicitarea recurentului privește, la nivel de aparență, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reține că ultima condiție nu este îndeplinită. Raportat la motivul de recurs și argumentele ce îl susțin, aplicarea sau nu a principiului proporționalității sancțiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs. În consecință, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curți și motivele recursului formulat de reclamant în termen legal, obligă instanța de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil și în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenței stării de incompatibilitate din perspectiva "dispozițiilor echivoce, neclare și greu de înțeles … care definesc starea de incompatibilitate ce derivă din presupusa calitate de comerciant persoană fizică a "A. Întreprindere Individuală" și a legalității procedurii de desfășurare a evaluării ANI și aplicarea legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu carater personal. Chestiunea naturii abaterii și sancțiunii ori modalitatea aplicării sancțiunii nu au fost contestate de reclamant prin cererea de recurs. Mai mult, în consens cu poziția intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecății este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancțiuni ci doar se constată existența stării de incompatibilitate, sancțiunea fiind aplicată, ulterior, în situația rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituția din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, așa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Numai în cazul reținerii unei abateri și aplicării unei sancțiuni, actul de sancționare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalității de către instanța de judecată, cale pe care pot fi ridicate și pot fi soluționate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii și sancțiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de trei ani. Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curți, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanței de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă. Cu privire la cererea de suspendare a judecății, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ. Această cerere are ca reper sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de către Curtea de Apel Timișoara, (investită cu o cauză similară având ca obiect contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/09.07.2018 emis de către Agenția Națională de Integritate), cu o trimitere preliminară privind următoarele întrebări: 1. Principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani? 2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? 3. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? Trimiterea preliminară formulată de către Curtea de Apel Timișoara a fost înregistrară pe rolul CJUE și face obiectul Cauzei preliminare C-40/21. Recurentul apreciază că soluționarea cauzei preliminare C-40/21, respectiv răspunsul la întrebările formulate, are o deosebită importanță și pentru soluționarea prezentei cauze. Înalta Curte reține că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ. instanța poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară. În cauza C-40/21 instanța europeană este chemată să se pronunțe cu privire la interpretarea art. 49, 15 și 47 Carta drepturilor fundamentale, art. 6 CEDO, respectiv dacă normele invocate se opun unei reglementări naționale privind sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă prestabilită de 3 ani. Având în vedere obiectul întrebării preliminare și particularitățile speței de față, aflată în recurs, pentru argumentele deja expuse anterior, contrar poziției recurentului, Înalta Curte opinează că soluționarea recursului nu depinde de chestiunile ce fac obiectul trimiterii preliminare C-40/21, o eventuală decizie a instanței europene în această cauză nefiind necesară pentru soluționarea căii extraordinare de atac, prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecății recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ. Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Având în vedere că interdicția de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenția Națională de Integritate (ANI) în privința unei incompatibilități/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri și fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancțiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestației împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestații instanța de contencios administrativ va verifica și proporționalitatea sancțiunii interdicției de 3 ani cu abaterea săvârșită? 2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ și instanța de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare și din perspectiva respectării principiului proporționalității sancțiunii interdicției de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reține existența unei incompatibilități/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicției de 3 ani și astfel s-ar încălca principiul proporționalității sancțiunilor? Dispozițiile legale referitoare la chestiunile de drept în discuție. Articolul 25 alin. (2) din Legea 176/2010 are următorul conținut: "(2) Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituiri din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate." Recurentul susține că problema de interpretare a acestui text de lege rezultă din faptul că sancțiunea interdicției de 3 ani, aplicabilă ope legis, îngrădește pentru o perioadă de 3 ani dreptul fundamental de a fi ales, precum și dreptul fundamental la muncă, fiind astfel o sancțiune gravă, pentru care nu există nicio reglementare legală a unui control al proportionalității. Singura ocazie în care ar putea fi efectuat un control al proportionalității sancțiunii cu abaterea săvârșită este în cadrul contestației împotriva raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate (ANI), când instanța analizează împrejurările de fapt și de drept ale presupusului incident de integritate. Potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; iv) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; vii) problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite. Primele trei condiții sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuție suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție este legal investită cu soluționarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunțare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel. Cu privire la condiția iv) - a legăturii cu cauza- Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită. Soluționarea recursului nu depinde de chestiunile a căror lămurire se solicită, respectiv, nici de aplicarea de drept a interdicției de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenția Națională de Integritate în privința stării de incompatibilitate și nici de analiza legalității raportului de evaluare din perspectiva respectării principiului proporționalității acestei sancțiuni, întrucât calea extraordinară de atac este limitată la criticile din cererea de recurs care nu vizează aceste chestiuni. Potrivit art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac care analizează legalitatea hotărârii atacate în cazurile strict reglementate de lege și în limita criticilor formulate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ. Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări: 1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a incompatibilităților și a conflictelor de interese, de către Agenția Națională de Integritate - ANI, în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează contestațiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenției și în care Agenția este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoțită de garanții - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, și articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existența unei influențe exterioare asupra activității de judecată a acestor contestații și nu înlătură astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept? 2. Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților persoanelor care ocupă funcții publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare? 3. Principiul proporționalității ca principiu general de drept al Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o fucție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii "ope legis", sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă de 3 ani, fără posibilitatea stabilirii unei snacțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? 4. Dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 și 40 din Cartă, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce privește o persoană ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? Primordial, Înalta Curte amintește că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii". Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea." Totuși, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții: - dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății; - dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE; - dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar). Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenția (CEDO) precum și întreaga Cartă a drepturilor omului dar și că România le-a încorporat în ordinea juridică internă. De asemenea, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esență, și recomandările Curții europene de justiție (Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora: "Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-au exprimat dorința cu privire la o sesizare a Curții. Întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu - și numai ea - este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții." În privința obiectului și întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se re