ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2497/2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 23 iunie 2020, sub nr. x/2020, A. a formulat cerere de emitere a unei ordonanțe de plată prin care a solicitat obligarea debitoarei B. la plata sumei de 248.614 RON reprezentând cuantumul taxei pe valoare adăugată pe care aceasta i-o datorează pentru perioada în care a fost avocat colaborator al acesteia, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu 18 noiembrie 2019 și până la momentul plății a debitului principal.

B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale generale a instanțelor judecătorești, iar în subsidiar excepția necompetenței materiale procesuale a secției a IV-a Civile.

Prin sentința civilă nr. 1101 din 7 august 2020, Tribunalul București - secției a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București sub nr. x/2020.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei anterioare datei de 25 iunie 2017 și a solicitat respingerea acțiunii pentru restul sumelor.

Prin sentința arbitrală nr. 9 din 16 aprilie 2021, Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București, cu opinia majoritară, a admis excepția prescripției extinctive invocată de pârâtă în raport cu sumele facturate de reclamant anterior datei de 14 noiembrie 2016, a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 112.752,45 RON egală cu cuantumul taxei pe valoare adăugată aferentă facturilor emise de către reclamant către pârâtă după data de 14 noiembrie 2016; a obligat pârâta la plata de dobânzi penalizatoare calculate la suma de mai sus, cu începere de la 14 noiembrie 2019 până la data plății integrale a debitului principal; a obligat pârâta la plata sumei de 10.861,81 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

B. a formulat acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 9 din 16 aprilie 2021, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021.

Prin încheierea din camera din consiliu din 27 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a trimis dosarul în vederea repartizării unui complet din cadrul Secțiilor a V-a sau a VI-a civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021.

A. a formulat, la rândul său, acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 9 din 16 aprilie 2021, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr. x/2021.

Prin încheierea nr. 25F din 2 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în anulare în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Curții de Apel București, specializate în litigii cu profesioniștii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2021.

Prin încheierea nr. 13 din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția conexității și a conexat dosarul nr. x/2021 la dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 116 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate acțiunile în anulare promovate de A. și de B. împotriva sentinței arbitrale nr. 9 din 16 aprilie 2021 pronunțate de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București în dosarul arbitral nr. x/2020.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs principal A. și B., iar aceasta din urmă a formulat și recurs incident.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. a invocat, în esență, următoarele:

Autorul căii de atac arată că înțelege să critice sentința curții de apel în ceea ce privește modalitatea de stabilire a momentului de la care curge termenul de prescripție extinctivă și susține că în speță sunt aplicabile norme fiscale, de natură imperativă. Consideră că este greșită statuarea curții de apel în sensul că, în lipsa înregistrării recurentului ca plătitor de taxă pe valoare adăugată (TVA), acesta era obligat să emită facturi și cu componentă de TVA încă din momentul emiterii facturii pentru onorariul avocațial.

Recurentul susține că normele în temeiul cărora s-a născut obligația sa de plată a TVA au o natură duală, civilă și fiscală, astfel cum și raportul dintre părți are temei contractual și fiscal. Apreciază că normele în temeiul cărora este îndreptățit la suma reprezentând TVA sunt imperative și se aplică fără a fi negociate, chiar din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 316 alin. (10) Codul fiscal și art. 88 din Normele metodologice. Precizează că termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor rezultând din facturile de corecție curge de la data emiterii acestora, și nu de la data facturii inițiale, deoarece aceste sume nu reprezintă o componentă a onorariului convenit cu beneficiarul serviciilor, ci un impozit datorat statului. Arată că regimul TVA este obligatoriu atât pentru plătitor, cât și pentru beneficiarul serviciilor și se stabilește conform prevederilor art. 280, art. 281, art. 286, art. 287, art. 316 Codul fiscal și art. 88 din Normele metodologice.

În opinia autorului căii de atac, curtea de apel a reținut în mod greșit, în temeiul art. 2517 raportat la art. 2526 C. civ., că pretențiile acestuia derivând din TVA nefacturat anterior datei de 14 noiembrie 2016 erau prescrise, deși recuentul s-a înregistrat ca plătitor de TVA de abia în anul 2019. Aceeași parte arată că facturile de corecție au fost emise conform art. 330 alin. (3) Codul fiscal, în urma controlului fiscal, și că au fost comunicate societății de avocatură la 14 noiembrie 2019. Menționează că inspectorii fiscali au apreciat că își poate recupera în totalitate TVA, motiv pentru care a emis facturile de corecție pentru suma de 248.613 RON, și susține că această indicație demonstrează că TVA devenea exigibilă la momentul emiterii facturilor de corecție. Indică Decizia nr. 6/2014 a Comisiei fiscale centrale. Precizează că procesul-verbal de control a fost comunicat și societății de avocat, iar aceasta nu l-a contestat, efectele sale fiind opozabile erga omnes, inclusiv obligația recurentului de a se înregistra ca plătitor de TVA și de a își recupera aceste sume de la beneficiarul serviciilor. Menționează că beneficiarul serviciilor nu ar fi fost prejudiciat deoarece își putea deduce integral TVA-ul, conform art. 301 alin. (2) Codul fiscal. Face trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de TVA.

În susbidiar, solicită ca, în cazul respingerii petitului principal, recurenta B. să fie obligată la plata sumei de 23.406,27 RON, reprezentând totalul dobânzilor legale penalizatoare, pentru fiecare prestație succesivă datorată ulterior datei de 14 noiembrie 2016 și până la 14 noiembrie 2019. Invocă dispozițiile art. 1535 C. civ. și ale art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

Recurentul a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenta B. a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că noțiunile de "ordine publică" și "încălcare a bunelor moravuri" au fost greșit aplicate în sensul că instanța învestită cu acțiunea în anulare nu a ținut cont de conduita fiscală a recurentului A., conduită prin care acesta a încălcat ordinea publică, bunele moravuri și normele imperative ale legii. Deși curtea de apel a analizat aceste noțiuni, susține recurenta, instanța a menținut optica tribunalului arbitral de disociere a planului fiscal de cel civil și a ignorat prevederile art. 36 din Normele metodologice ale Codul fiscal, potrivit cărora în raporturile dintre părțile prestațiilor care dau naștere la obligația de plată a TVA către stat, contravaloarea acestei taxe se suportă conform convenției părților.

Recurenta apreciază că instanța învestită cu acțiunea în anulare nu ar fi trebuit să se limiteze la aplicarea art. 1272 C. civ. referitor la interpretarea convențiilor și ar fi trebuit să țină cont și de conduita recurentului, raportat și la art. 265 Codul fiscal și art. 3.7 din contractul de colaborare. Aceeași parte susține că prevederile contractuale sunt extrem de clare în sensul că valoarea TVA se suportă de avocatul colaborator din onorariul brut primit de la societate și că nu era necesară interpretarea lor de către instanță. Mai susține că recurentul nu a emis o factură "cu TVA", care să fi justificat achitarea unei sume suplimentare.

Autoarea căii de atac critică modalitatea de soluționare a acțiunii în anulare din perspectiva rezultatului operațiunii de interpretare a contractului de colaborare, în urma căreia atât tribunalul arbitral, cât și curtea de apel au validat conduita fiscală nelegală a recurentului.

Recurenta mai arată că a solicitat anularea sentinței arbitrale și pentru că această hotărâre instituie în sarcina sa o obligație de plată, în lipsa unui act adițional în formă scrisă la contractul de colaborare, depus la barou. Invocă dispozițiile art. 216 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat și art. 1174 alin. (3), art. 1242 și art. 1243 C. civ.. Apreciază că, în lipsa acestui act scris, nu se poate reține existența unei convenții între părți cu privire la plata TVA, în sensul art. 35 din Normele metodologice la Codul fiscal și Deciziei Comisie fiscale centrale nr. 6/2014, forma scrisă fiind cerută ad validitatem.

Se mai susține că susținerile referitoare la lipsa actului adițional scris au fost respinse cu o motivare generică și că în mod greșit a fost respins motivul de anulare privitor la pronunțarea hotărârii arbitrale în echitate. Apreciază că tribunalul arbitral s-a bazat pe aprecieri subiective pe care curtea de apel le-a reiterat.

Recurenta a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat, recurenta B. a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Autoarea căii de atac arată că în mod greșit curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare împotriva sentinței arbitrale formulată de A. prin soluționarea pe fond a motivului de anulare privitor la greșita soluționare de către tribunalul arbitral a excepției prescripției extinctive. Consideră că un asemenea motiv nu se încadrează în cele menționate de art. 608 C. proc. civ. și că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare ar fi trebuit să se pronunțe asupra apărării recurentei din întâmpinare prin care aceasta a invocat imposibilitatea efectuării controlului judiciar asupra modului în care tribunalul arbitral a soluționat excepția prescripției extinctive.

Recurenta menționează că recursul incident formulat vizează considerentele sentinței recurate și înlocuirea acestora cu mențiunea că normele care reglementează prescripția extinctivă nu sunt de ordine publică sub regimul C. civ. din 2011 și că susținerile referitoare la modalitatea de soluționare a excepției de către tribunalul arbitral nu puteau fi primite. Analizând acest motiv de anulare pe fond, curtea de apel a încălcat și normele de drept material întrucât a apreciat asupra caracterului de ordine publică a textelor care reglementează prescripția extinctivă.

Recurenta a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurentul A. a depus întâmpinări față de recursul principal și față de recursul incident, formulate de B., prin care a solicitat respingerea căilor de atac formulate.

Prin întâmpinare, recurenta B. a invocat excepția nulității recursului formulat de A. și, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte reține inexistența motivelor de nelegalitate întrucât din cererea de recurs nu se desprind critici care să poată fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul invocă încălcarea art. 280, art. 281, art. 286, art. 287, art. 316, art. 330 Codul fiscal și art. 88 din Normele metodologice la Codul fiscal și art. 2517 raportat la art. 2526 C. civ., fără însă a demonstra în ce sens curtea de apel a aplicat greșit sau a încălcat normele materiale. Textele de lege indicate se referă la momentul de la care este datorată taxa pe valoare adăugată (TVA) și la înregistrarea contribuabilului ca plătitor de TVA, la situațiile în care se pot emite facturi de corecție și la modul de calcul al termenului de prescripție extinctivă.

Acțiunea în anulare formulată de recurent a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 lit. h) C. proc. civ., potrivit cărora sentința arbitrală va fi anulată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii, demers judiciar în cadrul căruia recurentul a contestat, în esență, modul în care tribunalul arbitral a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

La rândul său, recursul împotriva unei sentințe pronunțate în soluționarea unei acțiuni în anulare cunoaște un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuție situația de fapt, și, pe de altă parte, urmărește modul în care curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs sunt reluate argumentele din acțiunea în anulare, autorul căii de atac solicitând instanței să reanalizeze dacă termenul de prescripție extinctivă era sau nu împlinit pentru sumele facturate de recurent anterior datei de 14 noiembrie 2016 și, în mod accesoriu, să oblige partea adversă la plata dobânzii legale penalizatoare. Indicarea, cu caracter formal, a prevederilor din Codul fiscal și din C. civ. nu este suficientă, în lipsa dezvoltării unor motive concrete pentru care raționamentul și soluția curții de apel sunt contrare legii.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurentul nu și-a respectat obligația impusă de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

În ceea ce privește recursul principal declarat de recurenta B., instanța supremă notează că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Astfel cum s-a statuat mai sus, rolul instanței care analizează recursul formulat împotriva sentinței prin care a fost respinsă acțiunea în anulare este de a verifica în ce măsură curtea de apel a identificat și a aplicat corect norma de drept material atunci când, la rândul său, a examinat dacă tribunalul arbitral a încălcat ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii.

Înalta Curte constată că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a reținut în mod corect că normele fiscale ce impun părților o anumită conduită sunt norme de ordine publică și a mai reținut că raportul juridic dedus judecății are o componentă fiscală și una civilă.

Este, de asemenea, corectă statuarea instanței în sensul că tribunalul arbitral s-a considerat învestit cu analiza raporturilor juridice de drept privat, civil, apreciind că latura fiscală a fost definitiv soluționată prin procesul-verbal de inspecție fiscală prin care s-a stabilit obligația recurentului A. de a plăti TVA aferent onorariului încasat pe perioada cât a fost avocat colaborator al recurentei.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține că ignorarea de către curtea de apel a conduitei fiscale a recurentului constituie o încălcare a ordinii publice și a bunelor moravuri întrucât în prezentul litigiu instanța trebuia să analizeze dacă prevederile contractului de colaborare au fost corect interpretate în scopul de a stabili care dintre părțile contractului, avocatul colaborator sau societatea de avocatură, era obligată să suporte contravaloarea TVA în raporturile dintre ele.

Este indubitabil că obligația de plată a TVA, în cuantumul stabilit de Codul fiscal, în raport cu bugetul de stat, revine recurentului A., acesta fiind și persoana obligată de a se înregistra ca plătitor de TVA și de a emite facturi cu componentă de TVA.

Din considerentele sentinței atacate nu rezultă că ar fi fost încălcate prevederile Normelor metodologice de aplicare a titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal, statuarea curții de apel fiind în concordanță cu interpretarea dată acestui text de lege, în sensul că, în anumite situații, taxa pe valoare adăugată se determină potrivit voinței părților. În realitate, recurenta este nemulțumită de faptul că interpetarea dată de tribunal celor agreate de părți prin convenție nu corespunde cu viziunea sa asupra chestiunii litigioase.

Nu vor fi primite nici criticile privind greșita aplicare a art. 1272 C. civ. ("Conținutul contractului") deoarece tribunalul arbitral a stabilit, ca un aspect de fapt asupra căruia nu se mai poate reveni în acest stadiu procesual, că din convenția părților nu rezultă în mod expres care din părți va suporta contravaloarea taxei pe valoare adăugată, motiv pentru care a fost necesar ca instanța să interpreteze voința părților.

Vor fi înlăturate și criticile prin care se arată că dispozițiile art. 1272 raportat la art. 1242 și art. 1243 C. civ. au fost greșit aplicate în sensul că s-a constatat că nu era obligatorie încheierea unui act adițional în formă scrisă la contractul de colaborare deoarece, în mod judicios, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a apreciat că tribunalul arbitral a reținut în mod corect că pentru interpretarea convenției nu era necesară încheierea acestui act adițional. Susținerea recurentei în sensul că nu poate fi obligată la plata contravalorii TVA în lipsa actului adițional nu este suficientă pentru a justifica reformarea hotărârii atacate întrucât analiza instanței de recurs se concentrează asupra modului în care a fost interpretată convenția inițială a părților, și nu se extinde asupra modalității în care părțile ar fi putut reglementa raporturile dintre ele ulterior momentului de la care recurentul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de TVA.

Nu pot fi reținute nici criticile prin care se arată că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare nu ar fi răspuns argumentelor invocate în acțiunea în anulare deoarece faptul că raționamentul curții de apel nu concordă cu opinia părții nu echivalează cu o motivare străină sau cu lipsa acesteia.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la greșita soluționare a motivului de anulare privitor la judecata în echitate a tribunalului arbitral întrucât curtea de apel a stabilit în mod clar că tribunalul a avut în vedere normele legale și principiile generale de drept pentru a identifica voința neexprimată a părților. Soluția curții de apel este corectă, instanța arbitrală referindu-se în mod expres la prevederile art. 1266 și art. 1272 C. civ., reguli cu valoare generală din materia interpretării convențiilor. Instanța supremă nu va analiza referirile recurentei la sentința arbitrală deoarece nelegalitatea acestei hotărâri a fost deja examinată cu ocazia soluționării acțiunii în anulare.

Analizând recursul incident declarat de recurenta B., față de dispozițiile art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., potrivit cărora recursul incident rămâne fără efect dacă recursul principal este respins pentru motive care nu implică cercetarea fondului și având în vedere soluția de anulare a recursului principal declarat de A., instanța supremă urmează a respinge ca rămas fără efect recursul incident.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta B., iar în temeiul art. 491 raportat la art. 472 și la art. 496 alin. (1) teza a III-a din același cod, va respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta B., împotriva sentinței civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta B. împotriva sentinței civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta B. împotriva sentinței civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2022.