ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1788/2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Comisia Centrală de Arbitraj cu nr. x/24.02.2020, astfel cum aceasta a fost modificată, completată și precizată prin cererea înregistrată la Comisia Centrală de Arbitraj cu nr. x/17.03.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat Comisei ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate că nu erau îndeplinite condițiile pentru încetarea de drept a Contractului x din 17 august 2015 încheiat între reclamantă și pârâtă, motiv pentru care încetarea nu poate produce efecte;

- să constate că au fost și sunt îndeplinite toate condițiile pentru continuarea relațiilor contractuale;

- să oblige pârâta, în principal, în temeiul răspunderii contractuale (art. 1350 C. civ.), iar în subsidiar, în temeiul îmbogățirii tară justă cauză (art. 1345 și urm. C. civ.), la plata sumei de 430.287 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate de reclamantă și înregistrate în platformă, aferente perioadei 01.01.2020 - 30.01.2020, a sumei de 390.456 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate de reclamantă aferente perioadei 31.01.2020 - 29.02.2020, a sumei de 393.822 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate de reclamantă aferente perioadei 01.03.2020 - 09.03.2020 și la plata serviciilor prestate de reclamantă în continuare, de la data de 10.03.2020 până la pronunțarea hotărârii arbitrale sau, după caz, până la preluarea pacienților de către un alt centru de dializă.

Comisia Centrală de arbitraj, prin hotărârea arbitrală nr. 79/30.07.2020, a respins cererea arbitrală.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 125/F din 16 noiembrie 2021, a admis în parte acțiunea în anulare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte hotărârea arbitrală 79/30.07.2020 în ceea ce privește soluția pronunțată pe capătul de cerere formulat de reclamantă în subsidiar, în temeiul art. 1345 și urm. C. civ. și, rejudecând, a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere formulat în subsidiar în temeiul art. 1345 și urm. C. civ., precum și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei anterior menționate, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte (mai puțin cu privire la soluția de admitere a acțiunii în anulare) a sentinței civile nr. 125/F din 16 noiembrie 2021, retrimiterea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținere, s-a arătat că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1178 și 1240 alin. (2) C. civ., respectiv a dispozițiilor H.G. nr. 155/2017 cu trimitere la Ordinul nr. 245/2017 emis de C.N.A.S., precum și ale art. 249 C. proc. civ. Astfel, prevederile invocate de prima instanță (art. 249 C. proc. civ.) sunt dispoziții de drept procesual care se aplică în procesul civil sub aspectul dovedirii pretențiilor, neaplicându-se în privința încheierii valabile a unui contract. Pentru a stabili dacă a existat sau nu un titlu valabil prin raportare la forma acestuia, instanța trebuia să aplice, în primul rând, art. 1178 C. civ. potrivit căruia "Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă". Prin această dispoziție legală se instituie o cerință imperativă a legii în sensul că se stabilește regula potrivit căreia contractul se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al părților, excepția fiind aceea când legea impune o anumită formă specială pentru încheierea valabilă a contractului.

Prin urmare, având în vedere că în privința contractului de închiriere legea nu prevede vreo condiție specială în ceea ce privește forma pentru încheierea sa valabilă (nici scrisă, nici autentică), contractul se consideră încheiat de îndată ce există acordul părților și s-a agreat asupra obiectului locațiunii și prețului chiriei, ambele componente fiind stabilite în cazul prelungirii închirierii până la 13 ianuarie 2020, intervenite între recurentă și locator, B., dată până la care chiria a fost plătită.

Astfel, strict din punct de vedere al dreptului material, contractul este valabil încheiat între părți prin simplul acord de voință, fără a fi necesară o formă specială atunci când legea nu o prevede.

Totodată, recurentei nu îi poate fi imputat faptul că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 13 lit. h) din H.G. nr. 155/2017 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anii 2017 și 2018, întrucât dispoziția legală pretins încălcată nu impune forma scrisă a titlului în baza căruia este deținut spațiul în care se desfășoară activitatea. Un titlu valabil nu implică în mod obligatoriu un document scris, fiind suficient ca dreptul să fie valabil, cu atât mai mult cu cât forma scrisă nu este cerută nici măcar pe plan probatoriu, dovada putând fi făcută prin orice mijloc de probă, ceea ce s-a și realizat, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, s-a susținut că prima instanță a fost în eroare atunci când a reținut că fapta recurentei de a pretinde costurile pentru serviciile prestate este în contradicție cu însăși instituția faptului juridic licit, întrucât aceasta știa sau trebuia să știe că nu mai îndeplinește condițiile impuse de lege pentru decontarea lor de la intimata C.A.S.M.B. Or, recurenta deținea un titlu valabil asupra centrului de dializă, astfel încât toate condițiile prevăzute de lege pentru prestarea acestor servicii erau îndeplinite, cu atât mai mult cu cât recurenta era în relații contractuale cu C.A.S.M.B., deținea o autorizație sanitară de funcționare valabilă pentru spațiul în care își desfășura activitatea.

Recurenta, în mod evident, nu a acționat în interesul său și nici cu intenția de a gratifica, ci al pacienților care erau îndreptățiți la servicii de dializă, dar și în interesul intimatei care era obligată la a asigura și deconta respectivele servicii; în acest context prima instanță trebuia să constate îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză și să facă aplicarea dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ.

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, iar recurenta S.C. A. S.RL. a depus răspuns la întâmpinare, reiterând, în esență, susținerile din memoriul de recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate care, parțial, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Pretențiile recurentei sunt fundamentate pe un contract pentru furnizarea de servicii de dializă în regim ambulatoriu pentru bolnavii incluși în programul național de supleare a funcției renale la bolnavi cu insuficiență renală cronică din 17 august 2015.

În prezenta cale de atac, reclamanta a susținut incidenta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care trebuie însă analizat prin prisma motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare dacă "încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii". În concret, s-a arătat că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 1178 și 1240 din C. civ.

Înalta Curte apreciază însă că textele de lege evocate nu au natura unei norme imperative, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., ci consacră principiul consensualismului, potrivit căruia manifestarea voinței juridice este independentă de forma pe care o îmbracă, precum și de orice alt element exterior (art. 1178), legiuitorul reținând trei forme sau modalități de exprimare a consimțământului - în scris, verbal sau comportamental - stipulând, totodată, regula libertății de alegere a acestora (art. 1240).

Aceste aspecte sunt de natură să circumscrie caracterul dispozitiv și nu imperativ al normelor în discuție.

Așadar, fiind învestită cu o acțiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța arbitrală au caracter imperativ. Or, după cum s-a arătat, normele materiale referitoare la tacita relocațiune, pretins a fi încălcate, nu au caracter imperativ, ci supletiv; ca atare, aceste aserțiuni nu pot fi cenzurate în cadrul controlului judecătoresc, al acțiunii în anulare, acesta fiind limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Pe de altă parte, susținerile prin care recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ. nu sunt veritabile critici de nelegalitate, deoarece autoarea căii de atac aduce în discuție probatoriul, obligațiile părților astfel cum rezultă din contract și demersurile efectuate de acestea în vederea îndeplinirii celor agreate în convenția intervenită în anul 2015. Aceste aspecte excedează controlului de legalitate ce poate fi făcut în acțiunea în anulare, precum și în calea extraordinară a recursului îndreptat împotriva sentinței pronunțate într-un cadru procesual special și derogatoriu, deoarece sunt chestiuni care țin de fondul litigiului, presupunând reevaluarea probelor și a situației de fapt, aspecte asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunțat în mod definitiv.

De asemenea, în ceea ce privește toate celelalte critici vizând relațiile contractuale, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu titlu formal, fără a dezvolta însă argumente care pot fi subsumate acestui motiv de nelegalitate, ipoteza reglementată de acest text de lege nepermițând examinarea temeiniciei sentinței. În realitate, finalitatea urmărită și în recurs este aceea a desființării hotărârii arbitrale sub pretextul netemeiniciei acesteia. Or, așa cum s-a arătat, nici acțiunea în anulare și nici recursul nu au efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

Așadar, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea soluției atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 125/F din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.