ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 180/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC I. SRL

a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P., ca prin hotărârea

ce se va pronunța să fie obligată pârâta să soluționeze contestația formulată

împotriva Deciziei de impunere nr. 23 din 23 septembrie 2011.

Prin sentința civilă nr.

364 din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea astfel cum a fost

precizată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că prin Decizia de impunere nr. 23

din 23 septembrie 2011 în sarcina reclamantei au fost stabilite obligații

fiscale suplimentare după cum urmează : 314.973 lei reprezentând impozit pe

profit, la care se adaugă suma de 93.956 lei reprezentând majorări de

întârziere; 5.683.006 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată la care se

adaugă 280.970 lei majorări de întârziere.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a formulat contestație a cărei soluționare a fost suspendată

de organele fiscale prin Decizia nr. 216 din 2 mai 2012 în privința sumei de

5.963.976 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată și majorări de întârziere

aferente.

De asemenea, prin

aceeași decizie, organele fiscale au respins ca nemotivată contestația

formulată de reclamantă în privința sumei de 408.929 lei, reprezentând impozit

pe profit și majorări de întârziere, precum și contestația formulată de aceeași

reclamantă prin administratorul special, organele fiscale apreciind că aceasta

din urmă a fost depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta.

Curtea de Apel a mai

constatat că, deși reclamantei i-a fost acordat un termen pentru a-și preciza

acțiunea, raportat la emiterea Deciziei nr. 216 din 2 mai 2012, aceasta nu a

înțeles să formuleze acțiune în anulare împotriva acesteia, context în care s-a

apreciat că cererea de obligare a pârâtei să soluționeze, pe fond, contestația

formulată împotriva Deciziei nr. 23 din 23 septembrie 2011 nu poate fi primită.

Pentru aceleași

considerente, instanța de fond nu a putut proceda nici la verificarea

legalității și corectitudinii obligațiilor fiscale suplimentare, stabilite în

sarcina reclamantei prin decizia de impunere.

În legătură cu măsura

suspendării soluționării contestației fiscale dispusă de organele fiscale prin

Decizia nr. 216 din 2 mai 2012, instanța de fond a reținut că temeiul acestei

măsuri îl reprezintă prevederile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003,

deoarece la dosarul cauzei, pârâta a depus dovada înregistrării la D.N.A. -

Serviciul Teritorial Oradea, cu adresa din 10 octombrie 2011 a sesizării penale

nr. 120029/2011, privind săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991, astfel că

s-a apreciat că rezultatul cercetărilor penale ar putea avea o înrâurire

hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Împotriva hotărârii

istanței de fond, reclamanta SC I. SRL - prin Fineto Insolvency Sprl - administrator

judiciar a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului recurenta susține că a depus contestație împotriva Deciziei de

impunere la data de 17 noiembrie 2011, fiind înregistrată sub nr. 907947, iar

Decizia nr. 216 a organului competent cu soluționarea contestațiilor a fost

emisă la data de 2 mai 2012 (primită în data de 3 mai 2012), dată la care s-a

înregistrat și cauza de față.

Instanța de fond a

reținut că față de Decizia nr. 216/2012, nu poate proceda la verificarea legalității

și corectitudinii obligațiilor fiscale suplimentare în lipsa soluționării

procedurii prealabile, care în acest moment potrivit deciziei anterior

menționate este suspendată.

Având în vedere data

emiterii Deciziei nr. 216 din 02 mai 2012, recurenta consideră că instanța

trebuia să soluționeze contestația pe fondul cauzei.

Recurenta invocă

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului care statuează

dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod

public și în termen rezonabil, de către o instanța independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa.

Se mai susține că se

poate dispune suspendarea soluționării cauzei pe procedură prealabilă, astfel

cum a decis organul de control prin Decizia nr. 216 din 02 mai 2012, doar în

condițiile suspendării efectelor deciziei contestate.

În susținerea recursului,

recurenta prezintă situația de fapt și invocă texte de lege incidente pricinii precum

și aspecte legate de fondul cauzei.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 218 alin.

(2) din O.G. nr. 92/2003: „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot

fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura

de soluționare a contestației potrivit art. 212 la instanța judecătorească de

contencios administrare competentă în condițiile legii”.

Deci instanța nu

poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra

substanței măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative,

prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul cauzei.

Înalta Curte constată

că instanța de fond, în mod corect a apreciat că acțiunea reclamantei nu poate

fi primită.

Având în vedere că au

fost constatate unele fapte ce pot intra sub incidența Legii nr. 241/2005,

privind combaterea evaziunii fiscale, procesul verbal de inspecție a fost

înaintat la D.N.A. cu sesizarea penală nr. 120.029 din 03 octombrie 2011.

Între stabilirea obligațiilor

bugetare datorate, constatate prin decizia de impunere, întocmită de organele

de control, contestate de petentă și stabilirea caracterului infracțional al

faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde

soluționarea cauzei.

Prin urmare, organele

jurisdicționale nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza

soluționarea laturii penale.

Prioritatea de soluționare

o au organele penale care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptei

ce atrage plata la bugetul statului a obligațiilor datorate și constatate în

virtutea faptei infracționale.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

Având în vedere că

instanța de control judiciar va menține sentința recurată, criticile formulate pe

fondul cauzei nu vor fi analizate.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC I. SRL prin Fineto Insolvency Sprl - administrator

judiciar împotriva sentinței civile nr. 364/CA/ PI din 30 octombrie 2102 a

Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.