ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 666/2022

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, Curtea de Apel București, secția I penală, instanță învestită cu judecarea contestațiilor formulate, printre alții, și de inculpatul A. împotriva încheierii de ședință din data de 19.08.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022.23, prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, printre altele, în baza art. 348 din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (6) din același cod, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv luată față de inculpatul A. și, în baza art. 207 alin. (4) din C. proc. pen., a menținut această măsură față de inculpat, până la o nouă verificare, dar nu mai mult de 30 de zile, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de contestatorul-inculpat A..

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că, prin sesizarea formulată, se cere Curții Constituționale să aplice legea, să impună instanțelor de judecată modalitatea în care trebuie soluționată cauza. S-a mai reținut că nu rezultă nici din susținerea orală, nici din sesizarea scrisă, articolul din Constituție care ar fi în disonanță cu articolul din procedură pentru care se cere a fi sesizată Curtea Constituțională, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, s-a constatat că prin deciziile penale nr. 355/2017 și 134/14.04.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că "instanța trebuie să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la învestirea Curții cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale cu exigențele Constituției, prerogative recunoscute Curții prin dispozițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 47/1992. Obligația de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constitutional ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 și 3 din Legea nr. 47/1992".

Așadar, argumentele prezentate de către contestatorul-inculpat au fost apreciate de către curtea de apel ca excedând condiției de legătură cu soluționarea cauzei, iar simpla indicare a unui temei de drept fără arătarea în clar a măsurii în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la învestirea instanței, încalcă dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs, la data de 01.09.2022, oral în fața Curții de Apel București, și ulterior, în scris la data de 02.09.2022, inculpatul A., prin apărător ales, fără a motiva calea de atac promovată.

La termenul de dezbateri din data de 25 octombrie 2022, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, inculpatul A., prin apărător ales, a arătat că art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., care prevede că "Măsurile preventive încetează de drept: c) de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.", nu respectă cerințele constituționale referitoare la calitatea, previzibilitatea și claritatea legii, fiind contrar dispozițiilor art. 16, art. 21, art. 22 și art. 53 din Constituție.

În concret, apărarea a susținut, în esență, că art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. este neconstituțional în situația în care este interpretat în sensul că măsura arestului preventiv nu încetează de drept în cazul persoanei condamnate definitiv în altă cauză.

Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de inculpatul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (inculpatul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea contestației formulate de inculpatul A. împotriva încheierii de ședință din data de 19.08.2022, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022.23.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, deși dispozițiile prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. sunt în vigoare, textul criticat nefiind declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepției nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acestora în raport cu conținutul propriu-zis in abstracto.

Practic, susținând că unica modalitate de interpretare a textului de lege criticat, conformă rigorilor de constituționalitate, ar fi aceea că măsurile preventive încetează de drept și în cazul persoanei condamnate definitiv într-o altă cauză, inculpatul A. urmărește, în mod esențial, ca în urma unei eventuale pronunțări de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere a excepției astfel invocate, Parlamentul să modifice și să completeze art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. în vigoare, care reglementează cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în cauză este vorba, în primul rând, de o interpretare a legii pe care inculpatul o apreciază neconstituțională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii și care este de competența instanțelor judecătorești, fără ca neconstituționalitatea să rezide în însuși textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituționalitate, iar în al doilea rând, că introducerea unui nou caz de încetare de drept a măsurilor preventive, în sensul dorit de către recurent, ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește în mod evident introducerea unui nou caz de încetare de drept a măsurilor preventive printr-o interpretare proprie a textelor de lege criticate, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, acest drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, Înalta Curte reține faptul că apărătorul ales al inculpatului a menționat, în mod expres, cu ocazia susținerii orale a recursului formulat, la termenul de judecată din data de 25 octombrie 2022, că textul de lege criticat este neconstituțional în interpretarea lui dacă se apreciază că măsura preventivă nu încetează de drept atunci când inculpatul, condamnat definitiv chiar într-o altă cauză, este arestat preventiv.

În concluzie, în cauza de față aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 85 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 85 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 octombrie 2022.