ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 561/2022

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 5 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea inculpatei A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii de ratificare a tratatului de la Lisabona, ca inadmisibilă, reținându-se că, la acest moment, nu are o veritabilă legătură cu cauza din perspectiva acestei condiții de admisibilitate.

Împotriva acestei încheieri, în termen, inculpata A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/2008, precum și a Tratatului care face corp comun cu aceasta, în ceea ce privește art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 325 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 2, art. 11, art. 20, art. 23 alin. (12) și art. 147 alin. (4) din Constituția României.

În motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a arătat că, la termenul de judecată din data de 30.06.2022, Ministerul Public a invocat neaplicabilitatea Deciziei CCR nr. 297/2018 în lumina Deciziei CCR nr. 358/2022, solicitând sesizarea CJUE cu două întrebări preliminare în interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE, a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și ai luptei împotriva corupției (mai departe "Decizia MCV), precum și a art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE (CDFUE).

S-a menționat că problema de fond a apărut odată cu interpretată dată prin Hotărârea din 21.12.2021 pronunțată de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19 DNA - Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociația «Forumul Judecătorilor din România», C-811/19FQ și alții și C-840/19NC (mai departe "Hotărârea CJUE din 21.12.2021"), în sensul neaplicabilițății deciziilor Curții Constituționale a României în anumite circumstanțe, astfel:

Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928;

Articolul 2 și articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia deciziile curții constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența curții constituționale menționate în special față de puterile legislativă și executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb, aceste dispoziții din Tratatul UE și decizia menționată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

S-a susținut că sesizarea Curții Constituționale a României vizează tocmai aplicabilitatea Constituției în interpretarea deciziilor instanței de contencios constituțional, respectiv obligativitatea erga omnes a acestora, iar nu circumstanțiată, așa cum se prevede în Hotărârea CJUE din 21.12.2021, precum și în solicitarea de trimitere preliminară formulată de Ministerul Public în cauză.

S-a precizat că inculpata A. înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate prin raportare la Hotărârea CJUE din 21.12.2021, chiar dacă instanța de fond a procedat la constatarea inadmisibilității trimiterii preliminare solicitate de Ministerul Public, dorind să își conserve drepturile prin sesizarea Curții Constituționale a României, având în vedere că instanța ar putea în final să înlăture de la aplicare Decizia CCR nr. 297/2018 și/sau Decizia CCR nr. 358/2022, în temeiul dreptului Uniunii Europene, respectiv a articolelor cu privire la care înțelege să invoce excepția, reiterându-se poziția inculpatei, în sensul că deciziile instanței de contencios constituțional prin care se declară neconstituționalitatea unui text de lege nu pot fi înlăturate de la aplicare de către instanțele judecătorești de drept comun.

Având în vedere practica CJUE de a pune în discuție, în propria interpretare, obligativitatea respectării deciziilor Curții Constituționale a României, relativizându-le și transformând Constituția într-o lege cu forță juridică inferioară dreptului Uniunii, precum și practica instanțelor naționale de a încălca Constituția României, respectiv supremația Constituției României, s-a apreciat că este imperios a fi analizată de către instanța de contencios constituțional această excepție pentru a-i fi respectat inculpatei dreptul fundamental sub raportul art. 1 alin. (5), și art. 23 alin. (12) din Constituție, care consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, alături de dispozițiile infraconstituționale și de jurisprudența consecventă a Curții Constituționale a României.

Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Analizând condițiile referitoare la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și anume:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Se observă, așadar, că instanța de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 instituie obligația instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituțional al acesteia. Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analiza pertinenței excepției, în sensul constatării unei legături cu soluționarea cauzei, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Verificând realizarea condițiilor enumerate anterior, se constată că excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, având ca obiect cauza penală privind, între alții, pe inculpata A., trimisă în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/2008, precum și a Tratatului care face corp comun cu aceasta, în ceea ce privește art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că această cerință vizează incidența prevederii legale a cărei neconstituționalitate a fost invocată asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Fiind un incident apărut în cursul soluționării unei cauze, este necesar ca invocarea excepției de neconstituționalitate să fie justificată prin existența unui interes și să aibă relevanță în raport cu procesul în care a intervenit. Stabilirea interesului autorului excepției se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și efectul pe care decizia Curții Constituționale l-ar putea produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Altfel spus, cerința relevanței reprezintă expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanța reprezintă situația în care excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Pe de altă parte, în cadrul examenului de admisibilitate, instanța analizează, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanțele judecătorești au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când se urmărește o completare sau o modificare a actului normativ.

Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curții Constituționale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).

Din perspectiva considerentelor expuse, Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, criticându-se o interpretare pe care instanța ar putea să o dea Hotărârii CJUE din 21.12.2021, în scopul evitării posibilității ca instanța să înlăture de la aplicare Decizia CCR nr. 297/2018 și/sau Decizia CCR nr. 358/2022, în temeiul dreptului Uniunii Europene, finalitatea urmărită fiind, așadar, ca deciziile instanței de contencios constituțional prin care se declară neconstituționalitatea unui text de lege să nu poată fi înlăturate de la aplicare de către instanțele judecătorești de drept comun.

Or, pentru a fi admisibilă sesizarea, este necesar să fie criticat un text de lege în vigoare, eventual în interpretarea dată printr-o decizie în recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, iar nu o interpretare probabilă dată de instanțele judecătorești, în temeiul dreptului Uniunii Europene.

În consecință, față de aceste considerente, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A. împotriva încheierii din data de 5 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2019.

Reținând culpa procesuală a părții în formularea prezentei căi de atac, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A. împotriva încheierii din data de 5 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2022.

GGC - MM