ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, reține următoarele:

Prin decizia penală nr. 350/A din data de 10.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost respins ca nefondat apelul formulat de către inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 186/3.12.2019 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii penale a formulat contestație în anulare contestatorul inculpat A..

Prin decizia penală nr. 1073/A din data de 24 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în temeiul art. 431 și art. 432 din C. proc. pen. cu trimitere la art. 426 lit. b) din C. proc. pen. s-a admis în principiu și în fond contestația în anulare promovată de apelantul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 350/A/10.03.2021 pronunțate de către Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, ce a fost desființată în parte, în latura penală, în ceea ce privește omisiunea reținerii incidenței cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (prescripția răspunderii penale) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (3) din C. pen. și complicitate la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. (de către apelantul-inculpat A.).

Rejudecând în aceste limite, s-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului de 2 ani și 8 luni închisoare, în pedepsele componente și s-a înlăturat sporul de 8 luni închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (3) din C. pen. și s-au înlăturat consecințele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 1 an a drepturilor prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) din C. pen., ca efect a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru complicitate la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. și s-au înlăturat consecințele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare, ca efect a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 261/10.03.2021, emis conform sentinței penale nr. 186/03.12.2019 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2015.

S-a constatat că acest condamnat a fost reținut și arestat preventiv în perioada 13 martie 2015 - 26 iunie 2015.

S-a constatat că acest condamnat nu a început executarea pedepsei închisorii în baza deciziei penale nr. 350/A/10.03.2021, contestate, a Curții de Apel Cluj.

S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei penale nr. 350/A/10.03.2021, pronunțate de către Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2020.

S-a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării deciziei contestate.

Împotriva deciziei penale nr. 1073/A din data de 24 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori, a declarat recurs în casație la data de 21.09.2022 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

În motivarea cererii de recurs în casație, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și în urma rejudecații cauzei, să se dispună casarea deciziei nr. 1073/A a Curții de Apel Cluj, înlăturarea greșitei aplicări a legii și respingerea, ca nefondată, a contestației în anulare formulată de inculpatul A..

Referitor la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., parchetul a arătat că infracțiunile pentru care s-a dispus încetarea procesului penal au fost săvârșite de inculpatul A. în perioada noiembrie 2014 - martie 2015; că infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat este pedepsită cu închisoarea de la 1 an la 5 ani, iar infracțiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Raportat la aceste pedepse prevăzute de lege, parchetul a precizat că termenul de prescripție generală pentru ambele infracțiuni comise de inculpatul A. este de 5 ani, iar termenul de prescripție specială pentru ambele infracțiuni este de 10 ani.

Raportat la datele la care au fost săvârșite aceste infracțiuni, parchetul a menționat că aceste termene de prescripție specială nu erau împlinite la data de 10.03.2021, când a fost pronunțată decizia nr. 350/A/2021, urmând a fi împlinit în mai 2025, ținând cont și de suspendarea termenului prescripției pe durata de 2 luni aferentă stării de urgență.

Parchetul a afirmat că au fost îndeplinite acte de procedură în dosar, astfel acțiunea penală a fost pusă în mișcare împotriva inculpatului A. prin ordonanța din 13.03.2015, iar ulterior, în faza de judecată, la data de 25.01.2016 a fost audiat coinculpatul B., după care la data de 26.03.2018 a fost audiat coinculpatul C. (actele întreruptive producând efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă ele privesc numai pe unii dintre participanți).

A apreciat că examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25.06.2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Ulterior întocmirii ordonanței din data de 13.03.2015, în opinia parchetului, a început să curgă un nou termen general de prescripție de 5 ani, care a fost întrerupt de mai multe ori, inclusiv prin audierea coinculpatului B. la data de 25.01.2016, precum și prin audierea coinculpatului C. la data de 26.03.2018, termen care nu s-a împlinit la 10.03.2021, data soluționării definitive a cauzei, ținând cont și de suspendarea termenului prescripției pe durata de 2 luni aferentă stării de urgență, urmând să se împlinească în mai 2025.

Întrucât întreruperea cursului prescripției este o instituție de drept procesual, parchetul a opinat că pretinsa inexistență a vreunui caz de întrerupere în perioada mai 2018 și mai 2022 nu are vreo consecință asupra actelor întreruptive de prescripție îndeplinite în perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile, concluzie care este întrutotul în acord cu constatările Curții Constituționale din Decizia nr. 358/2022.

Parchetul a susținut că interpretarea cauzelor întreruptive de prescripție ca fiind supuse principiului legii penale mai favorabile ar face ca deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 să retroactiveze, producând efecte și pentru trecut, ceea ce contravine flagrant dispoziției constituționale prevăzute de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, iar art. 5 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretat astfel încât să lipsească de eficiență dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul inculpat A. a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea în principiu și, pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casație, cu consecința menținerii deciziei penale atacate. A arătat că nu a existat întrerupere a cursului termenului de prescripție prin îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, câtă vreme această sintagmă a fost declarată neconstituțională prin Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022.

A apreciat că parchetul, contrar celor reținute de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2018, susține că întreruperea prescripției ar fi o chestiune de reglementare procesual penală, nicidecum o normă de drept material, posibil a fi aplicată retroactiv, ca lege penală mai favorabilă, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din C. pen.. Intimatul inculpat a făcut trimitere și la Decizia nr. 1092/2012, prin care Curtea Constituțională a României a subliniat că prescripția răspunderii penale este o normă de drept material, astfel încât, în acest context, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. trebuie interpretate prin prisma dezlegărilor instanței de contencios constituțional și trebuie apreciate ca fiind lege penală mai favorabilă.

În speță, date fiind momentele comiterii infracțiunilor pentru care a fost condamnat intimatul, așa cum au fost ele reținute în decizia penală contestată, respectiv perioada noiembrie 2014 - martie 2015, precum și termenul de prescripție a răspunderii penale, de 5 ani de zile (conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. coroborat cu art. 367 alin. (1) și (3) din C. pen. și art. 320 alin. (1) din C. pen.), pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat și complicitate la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, intimatul inculpat A. a considerat că până la momentul tragerii sale la răspundere penală (rămânerea definitivă a hotărârii penale prin pronunțarea deciziei penale nr. 350/A din 10.03.2021), a trecut o perioadă de 6 ani, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., în conformitate cu Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1088/A din data de 31 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2022 și a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării.

Prin încheierea menționată s-a admis în principiu cererea de recurs în casație referitor la cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", raportat la susținerile parchetului care aduc în discuție cazul de încetare a procesului penal referitor la intervenția prescripției răspunderii penale, iar motivele invocate în cererea de recurs în casație se circumscriu formal cazului de casare menționat.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală, și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speță, în limitele procesuale menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, argumentele invocate de parchet în susținerea cererii sale de recurs în casație, vizând faptul că, raportat la perioada în care au fost săvârșite faptele, termenul de prescripție specială nu era împlinit la data de 10.03.2021, când a fost pronunțată decizia nr. 350/A/2021, urmând a fi împlinit în mai 2025, avându-se în vedere suspendarea termenului prescripției pe durata de 2 luni aferentă stării de urgență și că au fost îndeplinite acte de procedură în dosar, respectiv ordonanța din 13.03.2015 de punere în mișcare a acțiunii penale, audierea coinculpatului B. la data de 25.01.2016, audierea coinculpatului C. la data de 26.03.2018, ce au determinat curgerea unui nou termen de prescripție.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este și Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale.

În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Înalta Curte constată că pentru faptele inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripția înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reține din decizia recurată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) și (3) din C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie 2014 - martie 2015, inculpatul A. a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat din care fac parte și inculpații D., E., F., G., B., H., I., J., C., K.,L., numitul M. din Republica Moldova, numitul "N." și alte persoane (de ex. șoferii de pe cursa Chișinău - Cluj Napoca) în vederea identificării de persoane care doresc documente de identitate falsificate (permis de conducere, carte de identitate, pașaport pe un alt nume) și a ajutării în vederea confecționării acestora în Republica Moldova prin transmiterea de documente și date necesare confecționării/plăsmuirii acestora și ulterior remiterea către beneficiari a acestor documente contrafăcute, în schimbul unor sume de bani, faptă urmată de săvârșirea de infracțiuni care au făcut obiectul constituirii grupului.

Înalta Curte constată că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancționarea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) și (3) din C. pen. este închisoarea de la 1 la 5 ani și conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la momentul epuizării infracțiunii, respectiv de la data săvârșirii ultimei infracțiuni în cadrul grupului organizat, în speță fiind vorba despre luna martie a anului 2015.

Prin urmare, termenul de prescripție incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., și anume de 5 ani, care a început să curgă de la data de 13.03.2015, când a încetat activitatea infracțională, ca urmare a intervenției organelor judiciare și s-a împlinit la data de 12 martie 2020.

Din decizia recurată, Înalta Curte mai reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată și pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie 2014- martie 2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a ajutat prin acte materiale, în calitate de șofer al cursei Chișinău-Cluj, la transportarea/furnizarea de materiale, respectiv de documente de identitate românești, puse la dispoziție de inculpatul D., în vederea contrafacerii în Republica Moldova prin intermediul numitului "M.", a unor documente de identitate care ulterior erau remise prin intermediul acelorași persoane, beneficiarilor finali.

Cu referire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, Înalta Curte notează că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancționarea acesteia este închisoarea de la 6 luni la 3 ani și termenul de prescripție a răspunderii penale pentru comiterea acestei infracțiuni este, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani, care curge, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data ultimei acțiuni din cadrul infracțiunii continuate, mai exact din luna martie 2015, la un moment anterior celui de 13.03.2015, când întreaga activitate infracțională a încetat, ca urmare a intervenției organelor judiciare. Rezultă astfel că, raportat la dispozițiilor art. 269 alin. (3) din C. proc. pen., la data de 12.03.2020, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și pentru comiterea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale

În ceea ce privește motivul invocat de parchet, de suspendare a termenului prescripției pe durata de 2 luni, din 16.03.2020 până în 14.05.2020, urmare a decretării stării de urgență pe teritoriul României în baza art. 43 alin. (8) din Decretul emis de Președintele României nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (13) din Decretul emis de Președintele României nr. 240/2020, Înalta Curte observă că această suspendare nu are nicio înrăurire asupra termenului de prescripție a răspunderii penale în speță, care la momentul declarării stării de urgență era deja împlinit.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatului A. a fost înlăturată, prin urmare motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1073/A din data de 24 august 2022 a Curții de Apel Cluj - secția penală și de minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de câte 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1073/A din data de 24 august 2022 a Curții de Apel Cluj - secția penală și de minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet, rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de câte 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2023.

GGC - MM