ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 136/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 136/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele

de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC R.F. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.,

anularea Deciziei nr. 51 din 24 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației

depuse la data de 10 februarie 2011 și înregistrate de D.G.A.M.C. sub nr. 968873

din 7 martie 2011, anularea Deciziei nr. 210 din 09 februarie 2011 emise de A.N.A.F.

referitoare la obligații de plată accesorii.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 1011469 din 23 iunie 2010, în temeiul O.G.

nr. 92/2009, i s-a acordat amânarea plății până la data de 22 decembrie 2010 în

privința obligațiilor fiscale datorate până la acea dată, în sumă de 3.750.896

lei, plata acestor obligații fiind efectuată în data 20 decembrie 2010.

Cu toate acestea, a

susținut că în data de 13 ianuarie 2011 s-a întocmit o notă de constatare prin

care s-a apreciat că s-a pierdut amânarea la plată prin neplata sumelor

amânate, iar conform art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 92/2009 republicată,

datorează și majorări de întârziere.

La data de 09

februarie 2011 a fost emisă Decizia nr. 210/2011 referitoare la plata

accesoriilor aferente obligațiilor pentru care s-a acordat amânarea, iar prin

Decizia nr. 51 din 24 ianuarie 2012 a fost respinsă contestația formulată

împotriva acestei decizii, ca nemotivată, reținându-se că argumentele aduse nu

se referă la decizia atacată, în speță la Decizia nr. 210/2011, ci la "sumele care au făcut obiectul deciziei de acordare a amânării la plată din 23

iunie 2010 emisă de D.G.A.MC. precum și la Nota de constatare din 2011 prin care s-a constatat pierderea amânării la plată ca urmare a neachitării sumelor

pentru care se obținuse amânarea la plată".

Reclamanta a invocat

dispozițiile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009, potrivit cărora actul

normativ în temeiul căruia s-a acordat amânarea plății impune ca pierderea

acestei amânări să fie constatată de același organ fiscal care a și acordat

amânarea, prin decizie.

A apreciat astfel că

amânarea plății este în vigoare, nu și-a pierdut valabilitatea, sens în care nu

există vreun temei pentru care să fie obligați la plata unor accesorii care

sunt datorate, doar în situația în care amânarea și-ar fi pierdut

valabilitatea.

În concluzie,

reclamanta a apreciat că lipsa unei decizii este imputabilă doar pârâtei, care

încearcă să dea valoare notei de constatare, notă care este doar un act care ar

fi trebuit să pregătească decizia de constatare a pierderii amânării, invocând

și dispozițiile art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc

conținutul unui act administrativ fiscal, elemente ce nu se regăsesc în

cuprinsul respectivei note care a fost emisă ca fiind un act pregătitor.

Prin întâmpinare, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind nefondată.

Curtea de Apel Cluj, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 458 din

18 iunie 2012, a admis acțiunea formulată de reclamanta, anulând Deciziile nr. 51

din 24 ianuarie 2012 și nr. 210 din 09 februarie 2011 emise de A.N.A.F.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la natura

juridică a înscrisului intitulat „Notă de constatare” în raport de care pârâta

a apreciat că reclamanta nu și-a motivat contestația formulată, prima instanță

a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009, potrivit

cu care pierderea valabilității amânării la plată se constată de organul fiscal

competent, prin decizie, modelul și conținutul deciziei fiind stabilite conform

art. 3 alin. (8) din Ordinul nr. 2321/2009 pentru aprobarea Normelor

metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligațiilor

fiscale neachitate la termen, Anexa 2.

În speță, probele

administrate în cauză evidențiază împrejurarea că nu există vreo decizie care

să constate că reclamanta a pierdut facilitatea acordată respectiv amânarea la

plată a obligațiilor fiscale scadente.

Așa fiind, prima

instanță a apreciat că Nota de constatare care constată o situație de fapt

reprezintă un act pregătitor pentru emiterea deciziei care să constate

pierderea valabilității amânării la plată, iar acest act nu produce efecte

juridice în mod direct față de reclamantă, având în vedere și faptul că acesta nu

cuprinde toate elementele prevăzute de art. 43 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003.

Prin

urmare,

înscrisul

intitulat „Nota de constatare” din 2011 este un act preparatoriu, premergător

întocmirii și emiterii unui act administrativ fiscal, astfel cum legiuitorul îl

definește, contestarea acestuia în jurisdicția contenciosului administrativ

fiscal fiind inadmisibilă.

Prima

instanță a apreciat astfel că

pârâta a pronunțat o soluție nelegală atunci când a

respins ca nemotivată contestația formulată împotriva Deciziei nr. 210/2011

motivat de faptul că această contestație nu cuprinde critici de nelegalitate

referitoare la această decizie, ci apărările reclamantei privind nota de

constatare, întrucât doar în această modalitate, reclamanta are deschisă calea

contenciosului administrativ fiscal.

Cu

privire la Decizia nr. 210/2011 prima instanță a reținut că, pentru ca într-o

procedură care vizează anularea facilităților fiscale acordate sub forma

amânării la plată a obligațiilor fiscale scadente să se poată proceda la

calcularea accesoriilor aferente pentru perioada amânată la plată, este

necesară urmarea procedurii impuse de legiuitor prin art. 5 alin. (2) din O.U.G.

nr. 92/2009. Odată constatată, prin decizie emisă în condițiile legii,

pierderea valabilității amânării, amânarea la plată este anulată iar organele

fiscale abilitate procedează la stabilirea accesoriilor aferente obligațiilor

fiscale scadente.

În speță, prima

instanță a reținut că pârâta nu a constatat prin decizie emisă în condițiile art.

5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009 pierderea valabilității amânării la plată și

nu a dispus anularea acesteia astfel că întocmirea Deciziei nr. 210/2011 cu

privire la stabilirea accesoriilor apare ca fiind nefondată.

Or, respectarea

procedurii prescrise de legiuitor cu privire la pierderea amânării la plată și

anularea acesteia nu constituie doar o chestiune de formalism, această decizie

este un veritabil act administrativ fiscal care poate fi supus cenzurii

contenciosului administrativ fiscal iar această procedură asigură părții

accesul efectiv la justiție.

exercitată

Împotriva sentinței civile

nr. 458 din 18 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs A.N.A.F., invocând ca temei legal dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac se susține că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii în

ceea ce privește anularea Deciziei nr. 210 din 9 februarie 2011, fiind

formulate, în esență, următoarele critici:

- În mod eronat

instanța de fond a dispus anularea Deciziei nr. 210/2011, în situația în care,

pe calea recursului grațios, D.G.S.C. nu s-a pronunțat pe fondul acestei

decizii, contestația fiind respinsă ca nemotivată.

În opinia recurentei,

instanța de fond avea posibilitatea să oblige A.N.A.F. - D.G.S.C. doar să

analizeze pe fond contestația împotriva Deciziei nr. 210/2011.

În cuprinsul

sentinței recurate a fost analizată legalitatea Notei de constatare din 13

ianuarie 2011 emisă de D.G.A.M.C., deși aceasta nu a constituit obiectul

cererii de chemare în judecată, iar dispozițiile art. 119 alin. (1) și art. 120

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 au fost aplicate în mod legal de organele

fiscale, speței fiindu-i incidente și prevederile art. 7 alin. (3) din același

act normativ.

- Soluția privind

anularea Deciziei nr. 51/2012 este greșită întrucât, în faza administrativă,

contestația intimatei-reclamante nu a respectat cerințele impuse de

dispozițiile art. 206 alin. (1) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003, astfel că

în mod corect organul administrativ competent a respins ca nemotivată

contestația în ceea ce privește suma de 739.170 lei.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat în limitele și

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă

din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, prin Nota

de constatare din 13 ianuarie 2011, s-a constatat că reclamanta a pierdut amânarea

la plata prin neplata sumelor amânate.

Urmare Notei, a fost

emisă Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii din 9 februarie 2011

de către D.G.A.M.C. care a fost contestată de reclamantă în conformitate cu

dispozițiile art. 205 și 207 din O.G. nr. 92/2003.

Contestația împotriva

acestei decizii, pentru suma de 739.170 lei a fost respinsă ca nemotivată, prin

Decizia nr. 51/ 24 ianuarie 2012, reținându-se, în esență, că societatea

contestatoare nu a adus motivații bazate pe documente justificative și

argumente privind starea de fapt și de drept prin care să combată constatările

organelor fiscale și din care să rezulte o situație contrară față de cea

constatată de organele fiscale.

De asemenea, se

reține de organul fiscal că în cuprinsul contestației sunt expuse argumente

vizând nelegalitatea Notei de constatare din 13 ianuarie 2011, însă această

notă trebuia contestată conform unei alte proceduri decât cea a contestării

titlului de creanță.

Prin Ordinul M.F.P. nr.

2321/2009 au fost aprobate Normele metodologice privind procedura de acordare a

amânării la plată a obligațiilor fiscale neachitate la termen, administrate de

A.N.A.F.

Potrivit art. 8 din

aceste Norme: „Pierderea valabilității amânării la plată se constată de către

organul fiscal competent prin emiterea unei decizii al cărei model și conținut

sunt prevăzute în Anexa 2”.

Modelul deciziei de

comunicare a pierderii valabilității amânării la plată, astfel cum este

menționat în Anexa nr. 2 la acest ordin se prezintă astfel: „Decizie de comunicare

a pierderii valabilității amânării la plată. Către: Denumire/ Nume și prenume

Domiciliul fiscal:

Localitatea...., str. …, nr. .., bl. …, et. … județul/ sectorul...Codul de

identificare fiscală…

În

temeiul prevederilor art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009 pentru amânarea la

plată a obligațiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei

economico-financiare și al prevederilor art. 3 alin. (8) din Normele

metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligațiilor

fiscale neachitate la termen, administrate de A.N.A.F., aprobate prin Ordinul M.F.P.

nr. 2.321/2009, vă comunicăm că amânarea la plată, aprobată prin Decizia de

acordare a amânării la plată nr. …. și-a pierdut valabilitatea, începând cu

data de ……, datorită nerespectării dispozițiilor……….) din acest act

administrativ.

De asemenea, vă

precizăm că potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 92/2009

pierderea valabilității amânării la plată atrage anularea acesteia, precum și

începerea sau continuarea, după caz, a executării silite.

Garanția constituită

de dumneavoastră va fi executată în contul sumelor amânate la plată și a

majorărilor de întârziere aferente, rămase nestinse.

Împotriva prezentei

decizii se poate formula contestație la organul fiscal emitent în conformitate

cu prevederile art. 209 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

republicată, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 30 de

zile de la data comunicării, potrivit prevederilor art. 207 alin. (1) din

același act normativ.

Conducătorul unității

fiscale Numele și prenumele… Semnătura și ștampila unității……”.

După cum se constată,

înscrisul denumit „Nota de constatare din 13 ianuarie 2011” emisă de D.G.A.M.G.

nu satisface cerințele legale prevăzute de art. 8 și nu corespunde modelului

din Anexa nr. 2 la Ordinul M.F.P. nr. 2321/2009 (fila 35 dosar fond).

În consecință,

aceasta nu poate constitui temei legal pentru stabilirea obligațiilor de plată

accesorii, astfel cum s-a întâmplat în cauză, unde a fost emisă Decizia nr. 210

din 9 februarie 2011.

De asemenea, în mod

greșit organul fiscal impută reclamantei neatacarea notei care nu satisface

cerințele legale menționate, nefiind conformă modelului și necuprinzând calea

de atac.

În contextul în care

reclamanta a susținut nelegalitatea Notei de constatare din 13 ianuarie 2011,

care a constituit temeiul emiterii Deciziei nr. 210 din 9 februarie 2011,

contestate, fapt recunoscut de autoritatea pârâtă, implicit a motivat

nelegalitatea acestei decizii.

Astfel, în mod greșit

autoritatea fiscală a respins contestația împotriva Deciziei nr. 210/2011

pentru suma de 739.170 lei ca nemotivată, prin Decizia nr. 51 din 24 ianuarie 2012,

susținând, fără temei că nu au fost respectate dispozițiile art. 206 alin. (1) lit.

c) și d) din O.G. nr. 92/2003.

Față de

considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că se impune admiterea

acțiunii în parte, în sensul anulării Deciziei nr. 51/2012, autorității fiscale

revenindu-i obligația de a soluționa pe fond contestația formulată de reclamantă

împotriva Deciziei nr. 210/ 2011.

De altfel, o astfel

de soluție a fost susținută și de recurentă în cuprinsul recursului formulat.

Instanța de fond în

mod greșit a anulat decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 210/2011

întrucât, astfel cum s-a reținut, contestația împotriva acestei decizii a fost

respinsă ca nemotivată, nefiind analizată pe fond. Instanța nu putea în acest

context să anuleze această decizie, astfel că soluția corectă este cea

menționată anterior, impunându-se modificarea sentinței atacate în acest sens.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată, Înalta Curte, va admite recursul, va modifica

sentința recurată, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr.

51/2012 și va obliga autoritatea fiscală să soluționeze pe fond contestația

formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 210/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 458 din 18 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată și admite, în parte, acțiunea, în sensul că anulează Decizia nr. 51/2012

și obligă autoritatea fiscală să soluționeze contestația formulată de

reclamanta SC R.F. SA împotriva Deciziei nr. 210/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2014.