ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 793/2023

Deliberând asupra recursului formulat de recurentul A., reține următoarele:

Prin încheierea penală din data de 02.11.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a se pronunța în acest sens, s-a reținut că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu examinarea, conform procedurii prevăzută de art. 440 alin. (1) din Codul de de procedură penală, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de aceasta împotriva deciziei penale nr. 1062 din data de 10.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește legătura cu soluționarea cauzei, aceasta este îndeplinită numai raportat la alin. (1) al art. 438 din C. proc. pen., care reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație (astfel cum au fost acestea reconfigurate prin dispozițiile art. 102 pct. 266 și 267 din Legea nr. 255/2013), Înalta Curte reținând că acesta a invocat în recursul formulat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen. - hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii și art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. - instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel, cazurile de recurs în casație invocate fiind abrogate prin Legea nr. 255/2013.

S-a apreciat că prin prezentul demers judiciar, recurentul inculpat tinde nu la cenzurarea unor elemente de neconstituționalitate a textului de lege criticat, ci la completarea acestuia cu noi cazuri de recurs în casație vizând situațiile nominalizate.

Astfel, Înalta Curte a apreciat că autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, susținerile sale vizează completarea legii, însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Împotriva încheierii penale din data de 02 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a declarat recurs recurentul A..

În motivarea cererii de recurs, a arătat că pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și omisiuni legislative, putând fi cenzurate doar cele cu relevanță constituțională și numai în cazul celor fără relevanță constituțională cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, făcând trimitere la Deciziile CCR nr. 107/2014, nr. 1313/2011, nr. 766/2011, nr. 878/2011 și nr. 183/2014.

Având în vedere că lipsa motivării hotărârii judecătorești reprezintă motivul condamnării României la CEDO în numeroase cauze, recurentul a menționat că România nu a făcut posibilă o cale de atac de reformare a unei hotărâri penale, abrogând singurele puncte ale art. 438 din C. proc. pen. care permiteau îndreptarea erorilor de judecată cu privire la încălcarea normelor ce atrag inclusiv nulitatea absolută.

S-a arătat că argumentele avute în vedere de Legea nr. 255/2013 nu au aplicabilitate prin prisma art. 438 alin. (1) pct. 9 și 13 din C. proc. pen., deoarece recursul în casație prevede o procedură de admisibilitate în principiu, iar argumentul degrevării Înaltei Curți nu poate fi primit în condițiile în care justiția se realizează în primul rând prin Înalta Curte de Casație și Justiție, iar recursul în casație își propune inclusiv să uniformizeze jurisprudența, care în privința motivărilor ester fundamental diferită.

De asemenea, a precizat că pct. 9 și 14 ale art. 438 alin. (1), abrogate, nu se circumscriau motivelor de contestație în anulare și până la intervenția legiuitorului nu poate exista un remediu efectiv intern față de hotărâri vădit nemotivate care lasă impresia cetățenilor și persoanei condamnate de abuz, arbitrariu ori lipsă de previzibilitate.

Recurentul a criticat faptul că în materie civilă se prevăd astfel de erori, inclusiv nulitatea hotărârii recurate, iar în materie penală nu există nici un astfel de remediu. În opinia sa, lipsa motivării deciziei de apel reprezintă cea mai gravă eroare de drept și încălcarea Constituției, a art. 6 și 13 din Convenție, iar analiza care ar urma să fie efectuată de Înalta Curte ar viza strict și punctual elementele imperative pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre judecătorească pronunțată în apel și existența răspunsului instanței de ultim grad la motivele de apel în sens restrictiv și nu raportări in extenso la situația de ansamblu circumscrisă speței.

Analizând recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Din această perspectivă, efectuând o analiză a dispozițiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiții, întrucât excepția a fost invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în faza admisibilității în principiu a recursului în casație și are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penală, texte care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celor care au invocat excepțiile și înrâurirea pe care dispozițiile legale considerate neconstituționale o au în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepțiilor în raport cu procesul în care au intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepțiilor să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepțiilor invocate o au în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă, respectiv art. art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație, iar art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penală se referă la abrogarea unor cazuri de recurs în casație.

Înalta Curte reține că, în speță, susținerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei, în realitate, acesta este nemulțumit de faptul că printre cazurile de recurs în casație reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. nu este prevăzută și situația de reformare a hotărârii instanței de apel în situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel ori hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei ori există o contradicție între considerente și dispozitiv.

Astfel, prin invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., se tinde practic la o completare a normelor procesuale, în sensul prevederii în norma legală și a altor cazuri în care s-ar putea declara recurs în casație, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate care vizează dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, deși textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca fiind inadmisibilă. Prin raportare la condițiile de admisibilitate a unei astfel de cereri, aprecierea asupra constituționalității unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.

Prin demersul efectuat, recurenții urmăresc, în concret, modificarea și completarea conținutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casație și care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Înalta Curte remarcă că recurenții nu au invocat neconstituționalitatea dispozițiilor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ca o stare intrinsecă a acestora, ci ca efect al abrogării dispozițiilor procesuale anterioare care reglementau cazurile de casare pentru care putea fi declarată calea ordinară de atac a recursului și completarea dispozițiilor legale în vigoare care prevăd cazurile de casare în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Pe același palier al analizării legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se constată că obiecțiunile formulate de recurent cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte reține că, deși pare actual și legitim, demersul autorului excepțiilor la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unor modificări legislative în ceea ce privește calea extraordinară de atac a recursului în casație și nu urmărește armonizarea normelor de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale.

Or, analizând termenii în care excepțiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

De altfel, jurisprudența instanței de contencios este în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate prin care se tinde la modificarea ori completarea legii.

Un exemplu recent îl reprezintă Decizia nr. 499/2023 referitoare la respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) raportate la cele ale art. 107 - 110 din C. proc. pen., în care Curtea Constituțională a statuat:

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum a reținut prima instanță, deci încheierea atacată de recurent este legală și temeinică.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 02 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.1.

Totodată, față de culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 02 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.1.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2023.

GGC - OB