ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 744/2023

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-inculpat A. cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, în ceea ce privește condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, aceasta nu este îndeplinită, întrucât decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.

S-a apreciat că, prin criticile formulate, recurentul-inculpat tinde la modificarea C. proc. pen., respectiv a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în sensul reintroducerii cazului de casare prevăzut anterior datei de 01.02.2014 la pct. 9 și care, la momentul abrogării prin Legea nr. 255/2013, avea următorul conținut: hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, însă reglementarea cazurilor cu privire la care se poate face recurs în casație reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia acestei căi extraordinare de atac.

În acest context, din examinarea criticilor de neconstituționalitate, prima instanță a constatat că titularul excepției aduce în discuție o pretinsă soluție legislativă care nu a fost cuprinsă în dispozițiile legale criticate, solicitând, de fapt, modificarea și completarea dispozițiilor legale ce formează obiectul excepției.

Or, s-a considerat că a accepta susținerea autorului excepției ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aceste chestiuni reprezentând opțiunea legiuitorului cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casație.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Astfel, constată că în modalitatea în care au fost formulate, criticile aduse textelor de lege invocate nu reprezintă o chestiune de constituționalitate, ci o încercare de cenzurare a modului în care legiuitorul a înțeles să reglementeze cazurile în care se poate face recurs în casație.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul inculpat a susținut, în esență, că prevederile atacate au legătură directă cu soluționarea cauzei, având în vedere că acestea îi limitează dreptul la a formula recurs în casație, fiind abrogate o serie de motive de recurs în casație, fiind pus în imposibilitatea obiectivă și absolută de a exercita această cale de atac, prin raportare la motivele de recurs prevăzute în reglementarea actuală, aspect ce aduce atingere principiul fundamental al liberului acces la justiție, dar și a dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16, art. 21 din Constituția României, respectiv art. 6 din CEDO.

Astfel, recurentul inculpat a susținut că dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunțate în cazul în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, chestiune ce poate conduce la stabilirea în mod arbitrar de către instanța de apel, a vinovăției, respectiv nevinovăției a unei persoane, chiar pe baza unor motive străine de natura cauzei, fără ca acest mod de soluționare să poată fi supus analizei unui control judiciar ierarhic superior.

În opinia recurentului inculpat, deși reglementarea cazurilor în care se poate face recurs în casație ține de marja de apreciere a legiuitorului, această marjă de apreciere, deși largă, nu este una absolută.

În consecință, prin intermediul controlului de constituționalitate se poate determina dacă abrogarea motivelor privind cazurile în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, dat fiind că această hotărâre are un impact direct asupra libertății individuale a persoanei, afectează dreptul la un proces echitabil al persoanei privit în ansamblu.

Totodată, recurentul inculpat a apreciat că nu există nicio rațiune pentru care această categorie de cazuri în care se poate face recurs în casație, să fie limitată și să se ajungă practic la a fi exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casație, hotărârile care cuprind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii.

Pentru a se crea premisele necesare asigurării unui tratament egal situației în care există o eroare în motivare, ceea ce conduce în mod direct la o condamnare sau achitare nelegală, recurentul inculpat a considerat că motivele de recurs ar trebui să cuprindă o sferă mai largă, care să permită justițiabilului să atace hotărârea în cazul în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, astfel încât să asigure garantarea dreptului fundamental la un proces echitabil, reglementat în cuprinsul art. 6 CEDO.

Față de aceste considerente, a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate invocate (prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992) motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și, în consecință, să se dispună sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției invocate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01.11.2023, având fixat termen de judecată la 08.11.2023.

Concluziile apărătorului ales al recurentului inculpat și ale reprezentantului Ministerului Public au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reține că, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Din această perspectivă, făcând o analiză a dispozițiilor legale criticate prin raportare la prezenta cauză, se apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiții, întrucât excepția a fost invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți în stadiul procesual al recursului în casație ce vizează Decizia penală nr. 63 din data 30.06.2023, pronunțată de Curtea Militară de Apel București și are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, texte de lege care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

În ceea ce privește dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, se observă că Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum și prin punerea de acord a legislației cu dispozițiile acesteia.

Înalta Curte constată că excepția invocată nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, neavând legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, prin textele de lege criticate pentru neconstituționalitate se abrogă un text de lege care nu a produs efecte juridice în ceea ce privește conținutul reglementărilor sale, deoarece acestea nu au intrat în vigoare, respectiv prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-a abrogat art. 438 alin. (1) pct. 2 - 6, 9, 10, 13 și 14.

Prin conținutul său, Legea nr. 255/2013 nu are un efect direct, nemijlocit, în soluționarea acestei cauze. Abrogarea unui text de lege (cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9 - hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii) este o manifestare de voință a legiuitorului ce produce efecte juridice de natură constituțională, însă actul, ca atare, prin care se abrogă dispoziții normative nu poate avea legătură directă cu soluționarea unei cauze penale aflate pe rolul instanței.

În realitate, autorul excepției este nemulțumit de faptul că, în conținutul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost menținut cazul de recurs în casație prevăzut la pct. 9, însă prin demersul său nu invocă contradicția dintre o dispoziție legală și o prevedere constituțională, ci critică un aspect care ține de procesul de legiferare, dorind în fapt să adauge sau să modifice normele penale ce vizează cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție.

Se reține, astfel că, așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României ce fac trimitere la "condițiile legii", o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Se constată practic că recurentul inculpat prin invocarea excepției de neconstituționalitate a textului legal sus menționat, tinde să transforme instanța de contencios constituțional într-un for legislator pozitiv care să adauge la lege, prin introducerea unui nou text de lege care să permită exercitarea căii de atac extraordinare a recursului în casație și în alte cazuri decât cele strict și expres prevăzute de codificarea procesual penală, aspect care excedează competenței Curții Constituționale, întrucât potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În considerarea acestor argumente, având în vedere că pentru excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate nu este îndeplinită condiția legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 noiembrie 2023.

GGC - ED