ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 409/2023

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 15 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția I penală a respins, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 4 alin. (1) C. proc. pen., formulată de apelanta-inculpată A..

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut că, dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 instituie obligația instanței de a verifica legalitatea solicitării de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituțional al acesteia. Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analiza pertinenței excepției, în sensul constatării unei legături cu soluționarea cauzei, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

În cauză, excepția a fost ridicată în fața instanței judecătorești, la cererea uneia dintre părți, iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepția de neconstituționalitate sunt în vigoare și nu au fost constatate ca fiind neconstituționale.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate privind legătura dispoziției legale a cărei neconstituționalitate a fost invocată cu soluționarea cauzei, aceasta vizează incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești și a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată.

Întrucât excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecății, invocarea excepției de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepției, iar stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și efectul pe care decizia Curții Constituționale l-ar putea produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Altfel spus, cerința relevanței reprezintă expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanța reprezintă situația în care excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată. Noțiunea de relevanță este subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, iar un element în aprecierea relevanței îl reprezintă caracterul material sau procesual al normei contestate.

Plecând de la aceste premise, instanța de apel a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în interpretarea indicată de apelanta-inculpată A., este inadmisibilă.

Astfel, Curtea a constatat că apelanta-inculpată A. critică aceste dispoziții în interpretarea ce poată fi dată de instanță, în opinia apelantei și în raport de considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Or, pentru a fi admisibilă sesizarea este necesar să fie criticat un text legal în vigoare, eventual în interpretarea dată printr-o decizie în recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, iar nu o interpretare probabilă dată de instanțele de judecătorești.

Ca urmare, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei încheieri, inculpata A. a declarat recurs.

În motivarea recursului, a susținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale îndeplinește condițiile de admisibilitate, susținând că dispozițiile legale criticate ca neconstituționale, respectiv art. 4 alin. (1) C. proc. pen., contravin art. 1 alin. (3) și (5), art. 23 alin. (11) și art. 53 din Constituția României.

Pe fondul excepției, a susținut că art. 23 alin. (11) din Constituția României, privind prezumția de nevinovăție, prevede că orice persoană este considerată nevinovată până la condamnarea definitivă, în timp ce art. 4 alin. (1) C. proc. pen. este diferit, respectiv orice persoană este considerată nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri definitive, precizând că, din conținutul normei criticată ca neconstituțională, dispare cuvântul condamnare, existând astfel posibilitatea unor instanțe de judecată să aplice legea încălcând prezumția de nevinovăție; în opinia sa, ajungând, astfel, în situația în care persoana care nu este condamnată, ca urmare a deciziilor Curții Constituționale privind prescripția, este considerată vinovată;ca atare, art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în forma actuală, preia doar în parte conținutul art. 23 alin. (11) din Constituția României, fapt ce conduce la răsturnarea prezumției de nevinovăție nu doar ca urmare a pronunțării unei hotărâri de condamnare, cum impune textul fundamental, ci prin pronunțarea oricărei hotărâri, inclusiv aceea de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte subliniază că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și anume:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Se observă, așadar, că instanța de judecată realizează o verificare sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, ceea ce nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional; instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analizând condițiile enumerate anterior, rezultă că excepția a fost invocată de către o parte din proces, respectiv inculpata A., într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, în cursul soluționării apelurilor declarate împotriva sentinței penale nr. 956 din data de 12.09.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017. Totodată, excepția invocată vizează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă", fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Mai mult, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza, inclusiv sub aspectul relevanței sau când se urmărește o completare sau o modificare a actului normativ.

Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curții Constituționale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).

Din perspectiva considerentelor expuse, Înalta Curte constată că, în speță, doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția invocată în cursul judecării apelurilor declarate în cauza privind pe inculpata A. având doar o legătură formală cu soluționarea cauzei; în concret, aceasta vizând o anumită interpretare a legii, în condițiile în care recurenta critică înțelegerea dispozițiilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în sensul în care, absența din conținutul normei a termenului "condamnare" ar da posibilitatea unor instanțe de judecată să aplice legea încălcând prezumția de nevinovăție, ajungându-se în situația în care o persoană care nu este condamnată, dar față de care s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de încetare a procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii penale, să fie considerată vinovată.

Prin urmare, având în vedere că, în realitate, se critică o interpretare pe care instanța ar putea să o dea dispozițiilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., reținând și că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut inclusiv prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță, Înalta Curte apreciază că lipsește legătura efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 15 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 15 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2023.

GGC - MM