ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Deliberând asupra recursului în casație formulat de recurenții A. și B., reține următoarele:
Prin Sentința penală nr. 48 din data de 04.02.2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Judecătoria Cornetu, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (1) și (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (1) și (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
A luat act că persoana vătămată C. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Prin Decizia penală nr. 902/A din data de 28.04.2023, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu împotriva Sentinței penale nr. 48 din data de 04.02.2021 pronunțată de Judecătoria Cornetu, în Dosarul nr. x/2020, a desființat în integralitate sentința penală apelată și rejudecând în fond:
I. În baza art. 296 alin. (1), (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita profesia de polițist de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita profesia de polițist de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, care se va executa numai în caz de executare în regim de detenție a pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Giurgiu, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, s-a decis că inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Mihăilești sau în cadrul Primăriei Buturegi pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere, în caz de neexecutare a obligațiilor impuse ori stabilite de lege, în caz de neîndeplinire integrală a obligațiilor civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul în care dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum și în caz de săvârșirea a unei noi infracțiuni.
II. În baza art. 296 alin. (1), (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita profesia de polițist de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita profesia de polițist de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, care se va executa numai în caz de executare în regim de detenție a pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a decis că inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul S.C. Amenajare Edilitară și Salubrizare S.A. Sector 5, București sau în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 5 pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere, în caz de neexecutare a obligațiilor impuse ori stabilite de lege, în caz de neîndeplinire integrală a obligațiilor civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul în care dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum și în caz de săvârșirea a unei noi infracțiuni.
A luat act că persoana vătămată C. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Împotriva Deciziei penale nr. 902/A din data de 28.04.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au declarat recurs în casație la data de 09.06.2023 inculpații A. și B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În esență, prin cererea de recurs în casație, recurenții au solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și achitarea lor.
În esență, au arătat că, din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, consideră nu numai că este aplicabil principiul in dubio pro reo, ci chiar că nu există niciun dubiu cu privire la lipsa agresiunilor aplicate persoanei vătămate față de cele necesare și legale.
Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a considerat că faptele există, reprezintă infracțiuni și au fost săvârșite de inculpați, care răspund penal.
Faptele recunoscute și de altfel probate ale inculpaților, referitoare la încătușare, au avut la bază chiar obligațiile pe care le aveau inculpații în situația dată. Astfel, faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Au arătat că, având în vedere că din situația de fapt ce rezultă din coroborarea probelor administrate în cauză, prin raportare la normele aplicabile în prezenta cauză, nu rezultă că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de purtare abuzivă pentru care au fost condamnați inculpații, faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală și singura soluție posibilă în cauză este achitarea lor.
Au susținut că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să își întemeieze convingerea vinovăției inculpaților pe bază de probe certe, însă în prezenta cauza majoritatea probelor administrate sunt în sensul nevinovăției acestora. Prin urmare, nu poate fi demonstrat dincolo de orice dubiu că inculpații ar fi exercitat acte de constrângere fizica asupra persoanei vătămate având ca scop provocarea unor suferințe fizice, altele decât cele inerente înfrângerii rezistenței fizice a persoanei.
Aspectele învederate de către martorii acuzării și persoana vătămată, ale căror declarații sunt apreciate ca subiective, precum și numeroasele contradicții între declarațiile succesive ale acestora, nu pot conduce la conturarea unei concluzii sigure, certe, privind comiterea de către inculpați a infracțiunii imputate, mai ales în contextul în care inculpații au avut o poziție constantă pe toată durata procesului penal, de recunoaștere a acțiunilor necesare încătușării, dar de negare a celorlalte acțiuni de presupusă agresare a persoanei vătămate.
Au arătat că doar declarațiile contradictorii ale persoanei vătămate și declarațiile celor două persoane apropiate acesteia, în lipsa coroborării cu celelalte probe, nu pot fundamenta convingerea clară, neechivocă, fără niciun dubiu, de vinovăție a inculpaților.
În concluzie, astfel cum a arătat și instanța de fond, actele de lovire sau alte violențe exercitate de inculpați asupra persoanei vătămate la fața locului au fost aplicate în limite legale și în concordanță cu dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. a) și h), art. 36 alin. (1), lit. a) și b), art. 41 alin. (1), (2), (3) și (5), art. 42 alin. (1) lit. a) și art. 44 lit. b) din Legea nr. 218/2002, disp. art. 56 din Legea nr. 360/2002 și art. 33 alin. (1), (2) și (3), art. 35 alin. (1) lit. c) din Dispoziția I.G.P.R. nr. 643/05.12.2005.
Analizând recursul în casație declarat de recurenții A. și B. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.
Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.
Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, se constată că starea de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel în ceea ce-i privește pe ce doi recurenți constă în aceea că la data de 11.12.2016, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, l-au identificat în trafic pe numitul C. căruia i-au aplicat mai multe lovituri, l-au imobilizat, l-au introdus forțat în mașina poliției, iar apoi l-au condus la sediul Poliției Oraș Bragadiru, unde cei doi agenți de poliție au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul și tomfa peste picioare și corp, iar în urma loviturilor primite C. a suferit leziuni care au necesitat 3 - 4 zile de îngrijiri medicale.
În cauză, Înalta Curte reține că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de purtare abuzivă, astfel cum este incriminată de art. 296 alin. (1) și (2) din C. pen.
Astfel, potrivit art. 296 alin. (1) și (2) din C. pen. infracțiunea de purtare abuzivă constă în "întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu", precum și în "amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1)."
Așadar, elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă constă în actul de conduită interzis persoanei aflată în exercițiul atribuțiilor de serviciu și se realizează în mai multe variante alternative: prin acțiunea de întrebuințare de expresii jignitoare față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și prin acțiunea de amenințare ori de lovire sau alte violențe față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Urmarea imediată este atingerea adusă relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu în instituțiile și autoritățile publice ale statului, precum și a relațiilor sociale privind integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar existența raportului de cauzalitate rezultă din faptul că atingerea adusă acestor relații nu s-ar fi produs în lipsa activității infracționale a inculpatului, rezultatul produs fiind consecința directă a acțiunilor sale.
Suprapunând aceste elemente peste starea de fapt reținută de către instanța de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de purtare abuzivă corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpaților. Astfel, verbum regens al infracțiunii de purtare abuzivă pentru care recurenții au fost condamnați este reprezentat de acțiunea inculpaților de a-i fi aplicat persoanei vătămate C. mai multe lovituri, de a-l fi imobilizat pe acesta, de a-l fi introdus forțat în mașina poliției, iar apoi de a-l fi condus la sediul Poliției Oraș Bragadiru, unde cei doi agenți de poliție au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul și tomfa peste picioare și corp, persoana vătămată suferind leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale.
Înalta Curte constată, în raport de argumentele ce susțin recursul în casație invocate, că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticii formulată pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpaților, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, respectiv a declarațiilor de martori date în cauză, reevaluare care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de instanța inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Scopul recursului în casație este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurentă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În consecință, se constată că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme apreciind că, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea pronunțată rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă pentru care inculpații au fost condamnați.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenții B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 902/A din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2020.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenții B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 902/A din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 noiembrie 2023.