ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 511 a Judecătoriei Brașov, pronunțată la data de 30.03.2021, în dosarul penal nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la raportat la 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., recidivist, pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală, faptă prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. b) și c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. și art. 43 alin. (5) din C. pen. (trei acte materiale).

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) raportat la art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar dispusă în sarcina inculpatului A. prin încheierea instanței din data de 15.01.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 2/Contestație/20.01.2021 a Tribunalului pentru minori și familie Brașov.

În baza art. 72 din C. pen. s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv, începând cu data de 04.08.2020 până la data de 20.01.2021.

În baza art. 397 din C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă exercitată de Ministerul Public în numele persoanei vătămate minore B.

Prin decizia penală nr. 187/AP din data de 10 martie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva sentinței penale nr. 511, pronunțată la data de 30.03.2021, de către Judecătoria Brașov, care a fost desființată sub aspectul laturii penale și civile, precum și a dispozițiilor privind cheltuielile judiciare, și rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 219 alin. (1) și (2) lit. b) și c) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 (șase) ani închisoare și 5 (cinci) ani pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b), e) și f) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, drepturile părintești și respectiv dreptul de a fi tutore sau curator), pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în variantă agravantă și în formă continuată (trei acte materiale).

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) și f) din C. pen. privind pedeapsa accesorie.

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., executarea pedepsei complementare urma să înceapă după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 422 din C. proc. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la data de 04.08.2020 și până la data de 20.01.2021, inclusiv.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1357 alin. (1) din C. civ. a fost admisă acțiunea civilă exercitată de Ministerul Public în numele părții civile minore B. și, în consecință, a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile B. suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 421 pct. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de petentul avocat C., împotriva încheierii din data de 25.02.2021, pronunțată în cauză în dosarul nr. x/2020.4.1.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin apelul Parchetului s-a criticat achitarea netemeinică a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în formă continuată prev. de art. 219 alin. (1) și (2) lit. b) și c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și a art. 41 alin. (1) din C. pen., achitare fundamentată pe art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în sensul că fapta sesizată nu există.

În susținerea apelului, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată și modificată, conform cărora principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse inclusiv de instanțele judecătorești. Din toate prevederile legale în vigoare, rezultă că măsurile ce trebuie luate, trebuie să fie dintre cele mai drastice, de natură a preveni săvârșirea de fapte noi de către inculpat, dar și de a asigura prevenția generală, în sensul descurajării oricăror altor persoane de la agresarea sexuală a copiilor și de la săvârșirea de fapte de natură a provoca daune iremediabile acestora.

S-a susținut că fapta există, este tipică, nejustificată și imputabilă inculpatului. Astfel, s-a afirmat că declarația din faza urmăririi penale dată de martorul D. nu determină netemeinicia sau nelegalitatea declarației date în faza judecății, prilej cu care s-a constatat caracterul viciat al afirmațiilor acesteia, deoarece aceasta a recunoscut că ea era persoana cu care persoana vătămată conversa. Cu toate acestea, martora a încercat să minimalizeze concluziile care ar putea fi trase cu privire la faptele pe care le-a perceput, arătând că i s-a părut că aceasta din urmă vorbea în glumă, motiv pentru care Parchetul a apreciat că se întărește puterea probatorie a capturilor de ecran, acestea putând proba existența faptei inculpatului în materialitatea sa.

S-a afirmat, de altfel, că procedura conferirii calității prevăzute de art. 129 din C. proc. pen. nu este viciată ca urmare a dificultăților întâmpinate în faza camerei preliminare, subsecvente întocmirii ordonanței procurorului și care nu sunt, în consecință, de natură a atrage nulitatea procedurii. În acest sens stă drept dovadă înlăturarea măsurilor luate de procuror de către instanță prin încheierea din data de 29.01.2021. Prin urmare, în continuare rezultă din dosarul cauzei că a existat la un stadiu incipient, o stare de pericol față de martor în legătură directă cu inculpatul, care a impus instituirea și ulterior menținerea acestei măsuri.

Contradicțiile constatate de prima instanță între multiplele declarații ale persoanei vătămate nu pot fi temei pentru constatarea necredibilității acesteia, iar faptul că persoana vătămată a revenit asupra stării de fapt relatate inițial, s-a datorat, în principal, unei constrângeri psihice la care a fost supusă persoana vătămată, minoră, de către mama sa în scopul schimbării acestor declarații. De asemenea, această schimbare de declarație s-a făcut la scurt timp după o depoziție amplă, fără a se conferi o explicație plauzibilă a acestei modificări de poziție, în opinia procurorului.

Mai mult, motivul presupusei acuzații false, acela că, minora nu ar fi fost lăsată de către tată, de către familie, să aibă o relație cu E. este demontat chiar de declarația acestuia. La rândul său, acesta în mod detaliat în fața instanței de apel și în convorbirea pe care a avut-o în cursul urmăririi penale cu organele de anchetă a arătat că a fost sunat și i s-a solicitat să o convingă pe minoră să revină asupra plângerii și depoziției inițiale prin care îl incrimina pe tatăl său, apreciind că presiunea psihică exercitată asupra minorei a fost accentuată de măsurile preventive sub care a fost supus inculpatul, precum și de demersurile întreprinse de autoritate, care au avut drept consecință plasarea minorei într-un centru.

S-a reținut și faptul că standardul de probațiune pe acest tip de infracțiuni comise de cele mai multe ori fără martori și asupra unor persoane vulnerabile, este analizat în practica CEDO și preluat de altfel și în jurisprudența internă, în acest sens fiind exemplificate soluții în care instanța de apel a analizat cu minuțiozitate depozițiile succesive date de persoana vătămată, de asemenea persoană vulnerabilă, pronunțând într-un final o soluție definitivă de condamnare.

De asemenea, au fost avute în vedere și interceptările efectuate în cursul urmăririi penale din care rezultă convorbiri exprese între membrii familiei cu privire la modul în care persoana vătămată ar putea să-și schimbe declarația și să creeze o situație mai favorabilă tatălui acesteia, convorbirea cu mama minorei, care era interesată să-i angajeze acesteia un avocat "care să țină cu noi" reprezentând prima probă pe care instanța a înlăturat-o, Parchetul considerând că trebuie menținută în procedura de deliberare asupra probatoriului.

Un alt aspect criticat în cadrul apelului Parchetului a reprezentat înlăturarea raportului de evaluare psihologică efectuat în cursul urmăririi penale, fiind mai puțin relevant faptul că psihologul a pus sau nu un diagnostic, ci faptul că în lucrarea acestuia s-a arătat în mod detaliat că persoana vătămată are un coeficient de inteligență ridicat, că conștientizează aspectele pe care le-a relatat și ce ar însemna să depună în mod mincinos o declarație, concluzionându-se că, într-adevăr, este victimă care se manifestă ca un șoc posttraumatic.

De asemenea, prin prisma acestui tip de raport psihologic de evaluare a fost invocată practică a curții de apel, Parchetul apreciind că ambele probe excluse în raționamentul logic-juridic al instanței de fond se impun a fi păstrate și din coroborarea acestora, completată cu probatoriul testimonial administrat în cursul parcurgerii fazei apelului, converg spre concluzia că sunt întrunite condițiile de tipicitate ale săvârșirii faptei imputate inculpatului și se impune condamnarea acestuia, astfel cum a solicitat în preambul. Observațiile făcute cu privire la starea mentală a victimei sunt, însă, în limitele specializării autorului raportului, aceeași precizare fiind valabilă și pentru celelalte concluzii formulate la final, astfel că actul servește în continuare la acuzarea inculpatului și fundamentează o soluție de condamnare.

Mai mult, s-a apreciat că, în măsura în care prima instanță ar fi considerat că raportul de expertiză psihologică sau părți din acesta din dosarul cauzei depășește competența psihologului, ca liber practician, probatoriul era incomplet, fiind necesară expertizarea medico-legală psihiatrică a persoanei vătămate minore pentru deplina convingere a judecătorului și aflarea adevărului.

Prin urmare, s-a solicitat desființarea sentinței penale apelate și, în urma reaprecierii materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătorești în primă instanță și în faza de apel, condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii deduse judecății prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. b), c) din C. pen. cu dispozițiile art. 5 din C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., la o pedeapsă cu închisoare în modalitatea executării efective și aplicarea pedepselor complementare vizate de prevederile art. 66 lit. a), b), n), o) din C. pen., pe o durată pe care instanța o va aprecia necesară. De asemenea, s-a solicitat deducerea perioadei reținerii și a arestării preventive sub puterea căreia s-a aflat inculpatul în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești, admiterea acțiunii civile exercitată din oficiu de către Ministerul Public în favoarea persoanei vătămate B., precum și prelevarea de la inculpat a probelor biologice pentru introducerea în baza de date.

În ceea ce privește apelul petentului C., acesta a vizat încheierea de ședință din data de 25.02.2021, pronunțată de Judecătoria Brașov, în același dosar penal, prin care s-a aplicat acestuia o amendă judiciară.

În susținerea apelului, s-a afirmat, în esență, faptul că atâta timp cât s-a stabilit o ședință fără a exista niciun act prin care a fost fixată, un avocat nu poate fi amendat pentru faptul că nu s-a prezentat într-o ședință intempestivă. Acesta nu avea cunoștință de termen și nici nu se putea prezenta în fața instanței, întrucât avea de susținut un dosar important pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. În plus, petentul a afirmat că nu a fost legal sau procedural citat sub nicio formă, din actele dosarului rezultând că nu a primit o notă telefonică sau telegrafică potrivit art. 257 din C. proc. pen. De altfel, s-a susținut că nu s-a consemnat nicăieri că petentul ar fi confirmat prezența pentru termenul intermediar fixat la data de 09.11.2020, astfel că instanța ar fi trebuit să asigure din timp apărarea obligatorie din oficiu. Din punctul său de vedere, nu există nicio rațiune juridică pentru a fi amendat într-un cuantum atât de mare și crede că a fost o chestiune de moment care a ținut latura umană și nu de cea profesională, cu atât mai mult cu cât fapta sancționată nu a condus la o întârziere efectivă a procesului, solicitând, așadar, anularea amenzii aplicate de către instanța de fond, ca fiind netemeinică și nelegală.

În cursul judecății în apel, au fost ascultați inculpatul, persoana vătămată și martorii D. și E., fiind depuse înscrisuri în probațiune.

În cauză, au fost depuse concluzii scrise de către inculpat, prin apărătorul ales, în care acesta achiesat, în întregime, la hotărârea pronunțată în cauză în primă instanță.

Verificând sentința atacată pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea a reținut că apelul formulat în cauză de procuror este fondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește latura penală a cauzei, sub aspectul acuzației formulate față de inculpat, Curtea a constatat că prima instanță, deși a analizat în mod pertinent fiecare probă în acuzare potrivit propriei aprecieri suverane, a abordat în mod neadecvat cauza sub aspect probatoriu prin raportare la obiectul acesteia, cu consecința pronunțării unei soluții netemeinice în cauză. În aceste condiții, Curtea a procedat la reanalizarea cauzei prin prisma naturii infracțiunii ce face obiectul acesteia și a condițiilor ei de tipicitate, subliniind, totodată, specificul acestui gen de infracțiuni, cu trimitere la actele internaționale în domeniu și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), urmând astfel a da o nouă apreciere probelor, față de cea a primei instanțe, conform art. 420 alin. (9) din C. proc. pen., și ținând seama, totodată și de noile probe administrate în apel, în baza art. 420 alin. (5) din C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 219 alin. (1) și (2) lit. b) și c) din C. pen., infracțiunea de agresiune sexuală constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218 din C. pen., cu referire la infracțiunea de viol, cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare, fapta fiind mai gravă dacă a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima (art. 219 alin. (2), lit. b) din C. pen.) sau dacă victima este un minor (art. 219 alin. (2), lit. c) din C. pen.). Curtea a constatat că justificarea incriminării rezidă în aceea că legiuitorul a dorit să nu lase neprotejate nicio componentă a libertății sexuale, față de orice forme de agresiune sexuală, care, deși ies din tiparul comun al violului, reprezintă o realitate antisocială la fel de gravă, prin repercusiunile deosebite produse mai ales asupra psihicului victimei. Prin săvârșirea unei infracțiuni de agresiune sexuală se încalcă deci libertatea persoanei de a decide cu privire la întreținerea unui act de natură sexuală, însă atunci când ea este comisă asupra unui membru al familiei este afectată și viața de familie, iar dacă victima este minoră apare pusă în pericol în mod direct dezvoltarea firească a acesteia.

Curtea a apreciat că ceea ce apare specific în cazul infracțiunilor contra vieții sexuale este că ele se săvârșesc de cele mai multe ori în mediu privat, în împrejurări legate de viața intimă a persoanei, ceea ce conduce cel mai adesea sub aspect probatoriu la lipsa unor probe directe, singurul "martor" la acțiunile incriminate fiind chiar victima infracțiunii. Or, o asemenea deficiență probatorie stă în natura lucrurilor și nu poate nicidecum să afecteze dreptul persoanelor de a se bucura de viața lor privată sub toate aspectele și de a se simți protejate legal în toate ipostazele sociale. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă coborârea standardului probatoriu în dovedirea acuzației penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci doar obligă organul judiciar la efectuarea unei analize ținând seama de specificul infracțiunilor de acest fel și de necesitatea unei protecții adecvate a victimelor, mai ales în cazul persoanelor vulnerabile precum sunt minorii, în mod special în relațiile de familie, urmând să se valorifice procesual întregul ansamblu probatoriu, prin raportare la contextul în care apare comisă fapta sesizată, fără a fi ignorate niciun fel de aspecte probatorii ale cauzei.

Astfel de exigențe sunt reflectate și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), cum sunt cele pe terenul art. 3 din Convenție, reținându-se obligația statului de a lua măsuri menite să asigure că persoanele aflate în jurisdicția lor nu sunt supuse unor rele tratamente, inclusiv a relelor tratamente administrate de persoane private - copiii și alte persoane vulnerabile, în special, având dreptul la o protecție eficientă - ca obligații pozitive materiale (obligația instituirii unui cadru legislativ și a luării unor măsuri operaționale) sau pozitive procedurale (obligația unei anchete efective). Sub aspectul legislativ, pentru faptele grave, cum ar fi violul și abuzul sexual asupra copiilor, statelor membre le revine sarcina de a se asigura că există dispoziții eficiente în materie de drept penal. În schimb, obligația procedurală de a efectua o investigație eficientă este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. Nu există dreptul absolut de a obține urmărirea penală sau condamnarea unei anumite persoane în cazul în care nu au existat eșecuri culpabile în încercarea de a trage la răspundere autorii infracțiunilor. Mai mult, Curtea Europeană nu este preocupată de acuzațiile de erori sau de omisiuni izolate în cadrul anchetei: nu poate înlocui autoritățile naționale în evaluarea faptelor cazului și nici nu poate decide asupra răspunderii penale a presupușilor autori. În astfel de cazuri, respectarea obligațiilor pozitive implică, în contextul procedurilor interne, implementarea efectivă a dreptului copilului de a avea interesul său superior ca o considerație principală și de a aborda în mod adecvat vulnerabilitatea particulară a copilului și nevoile sale corespunzătoare. Curtea a apreciat că aceste cerințe sunt, de asemenea, stabilite în alte instrumente internaționale relevante, cum ar fi Convenția privind drepturile copilului, Convenția de la Lanzarote și instrumentele adoptate în cadrul Uniunii Europene. Mai general, Curtea a considerat că, în cazurile care pot implica abuzuri sexuale asupra copiilor, obligația procedurală de a efectua o investigație eficientă trebuie interpretată în lumina obligațiilor care decurg din celelalte instrumente internaționale aplicabile și, mai precis, Convenția de la Lanzarote (cauza X și alții c. Bulgariei, Marea Cameră, 2 februarie 2021, parag. 177 - 192).

În acest gen de cauze, Curtea Europeană a apreciat că "prezența a două versiuni ireconciliabile asupra faptelor necesită, în mod evident, o evaluare atentă la context a credibilității declarațiilor făcute și verificarea tuturor circumstanțelor conexe a se vedea M. C. civ. Bulgariei, parag. 177. Acest lucru s-ar putea realiza audiind persoanele cunoscute de reclamantă și făptuitori, ca de exemplu prieteni, vecini, profesori și alte persoane, care ar putea oferi lămuriri privind credibilitatea declarațiilor lor sau solicitând opinia unui psiholog specializat a se vedea I.G. c. Moldovei, parag. 43. În acest context, autoritățile ar putea verifica, de asemenea, dacă victima avea motive să facă acuzații false împotriva presupușilor făptuitori... Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile au pus un accent nejustificat pe lipsa de probe privind rezistența opusă de reclamantă și nu au adoptat o abordare adaptată la context în cazul de față a se vedea, M. C. civ. Bulgariei, parag. 182" (cauza I. C. civ. României, 2016, parag. 54 și 58).

Astfel cum se poate remarca din cuprinsul hotărârilor CEDO în materie, acestea trimit la actele internaționale în domeniu privind protecția drepturilor copilului, cum sunt, de exemplu, Convenția Consiliului Europei pentru Protecția Copiilor împotriva Exploatării Sexuale și a Abuzurilor Sexuale (Lanzarote, 2007), ratificată de România prin Legea nr. 252/2010 (a se vedea, în special, art. 18 din Convenție), urmată la nivelul Uniunii Europene de Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului.

Așa fiind, Curtea a constatat că în ceea ce privește modalitatea de administrare și apreciere a probatoriului în astfel de cauze privind infracțiuni de abuz sexual față de persoane vulnerabile, curtea de apel a reținut aplicabil în cauză standardul convențional în materie privind abordarea adaptată la context (context-sensitive approach), care necesită, în mod evident, o evaluare atentă la context a credibilității declarațiilor prin prisma personalității victimei și a acuzatului, astfel cum reies acestea din relațiile lor sociale cunoscute și verificarea tuturor circumstanțelor conexe, inclusiv o evaluare psihologică în vederea obținerii unei analize de specialitate a reacțiilor victimei din perspectiva vârstei acesteia ori a altor situații speciale, precum și verificarea aspectului dacă victima avea motive să formuleze acuzații false împotriva presupusului autor, fără a se pune deci accent nejustificat pe lipsa de probe directe (cauza I. C. civ. României, 2016, citată mai sus, parag. 54 și 58).

Bineînțeles, în opinia curții de apel, această abordare nu trebuie să prejudicieze apărarea prin afectarea standardului probatoriu de dovedire a faptei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, prin probe adecvate, care poate să rezulte, totuși și dintr-o serie de indicii sau de prezumții neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (cauza Bouyid c. Belgiei, parag. 82). Așa cum s-a reținut în practica CEDO, standardul de probă dincolo de un dubiu rezonabil permite deducerea faptei penale și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile (de exemplu, cauza Boicenco c. Moldovei, din 11 iulie 2006, parag. 104). S-a impus astfel, în materie penală, standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, consacrat în dreptul intern prin art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia orice îndoială rezonabilă se va interpreta în favoarea acuzatului, regula in dubio pro reo constituind astfel un complement al prezumției de nevinovăție.

Curtea a constatat că este, așadar, conștientă că o condamnare, în mod special pentru o infracțiune sexuală, are nu doar o natură penală, ci și grave implicații sociale, familiale și umane, motiv pentru care analiza sa va fi deosebit de scrupuloasă în stabilirea vinovăției acuzatului, preferându-se lăsarea faptei nepedepsite în lipsa certitudinii probelor în acuzare, față de riscul sancționării unui persoane nevinovate (satius est impunitum relinqui facinus nocentis, quam innocentem damnari).

Curtea a procedat, așadar la analiza probatoriului în prezenta cauză prin prisma standardului convențional în materie privind abordarea adaptată la context, pe care îl va raporta la standardul de probă privind dovedirea acuzației penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, care a fost interpretată în favoarea acuzatului (in dubio pro reo), cu respectarea prezumției de nevinovăție, astfel cum acestea au fost mai sus expuse.

Pentru aprecierea credibilității susținerilor persoanei vătămate, Curtea a reținut mai întâi modalitatea spontană de sesizare a faptei penale ce face obiectul cauzei, persoana vătămată aflându-se cu acea ocazie în fața organelor de poliție într-un cu totul alt context decât cel prezent, legat de un diferend cu fratele său, împrejurare în care în care ea singură a ales să prezinte poliției și aspectele privind agresiunea sexuală la care a susținut că a fost supusă de tatăl său, astfel cum se poate observa din procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 01.08.2020 orele 22:00 și din declarația acesteia din fața organului de cercetare penală din data de 02.08.2020, orele 00:30-04:00. Mai mult, Curtea a reținut că aspectele sesizate nu au avut caracter de noutate, fiind anterior aduse la cunoștința altor persoane, precum este martora D., ruda victimei la care aceasta s-a confesat în același sens într-o perioadă precedentă. Și sub raport psihologic s-a ajuns la aceeași concluzie, expertul psiholog reținând că "datorită faptului că foarte posibil, membrii familiei sale nu au ajutat-o, deși cunoșteau cele ce i se întâmpla (foarte posibil mama și sora ei mai mare), minora s-a închis în ea, s-a retras, a făcut o depresie severă, o anxietate generalizată și un stres posttraumatic cronic. Cu ocazia declarațiilor date în fața polițiștilor, foarte posibil minora a întrevăzut o cale de a scăpa de tratamentul ce i se aplica acasă și a avut curajul să povestească evenimentele trăite de ea" (dup, fila x). Toate acestea s-a reținut că exclud de principiu conceperea cu rea-voință a unei sesizări nereale față de tatăl său, în sensul infracțiunilor ce fac acum obiectul cauzei. Dimpotrivă, Curtea a constatat că întârzierea aducerii la cunoștința organelor legii a infracțiunilor de acest fel, mai ales atunci când autorii sunt din aceeași familie cu victima, fiind preferată în schimb destăinuirea în fața altor persoane apropiate, este cu totul specifică infracțiunilor contra vieții sexuale, a căror sesizare presupune o expunere publică a unor aspecte de viață privată și intimă, față de care multe persoane sunt în mod justificat reticente, în special minorii adolescenți, cu precădere preocupați de propria imagine și de poziția lor în raport cu cei din jur (grup de prieteni, colegi de școală).

În continuare, Curtea a reținut în acuzare declarațiile persoanei vătămate, care a descris în mod detaliat modalitatea în care faptele sesizate apar săvârșite, arătând că, în perioada 2019 - iunie 2020, având vârsta de 15-16 ani, a fost agresată sexual, prin constrângere, de trei ori, de către tatăl său, inculpatul A. (în parcarea magazinului F., din mun. Brașov, în mașină, inculpatul a sărutat persoana vătămată; în pădure, în mașină, inculpatul a sărutat-o și i-a atins organele sexuale, băgându-i mâna în pantaloni; în drum dinspre localitatea Predeal, spre magazinul G., din Brașov, în autoturism, inculpatul și-a mângâiat fiica pe picioare).

În dezacord cu instanța de fond, Curtea a considerat că nu poate reține contradicții în susținerile victimei, de natură a pune la îndoială credibilitatea acestora.

Astfel, s-a reținut faptul că actele de agresiune nu au fost relatate în mod identic în cele două declarații imediat succesive (nu au fost menționate toate actele de agresiune sexuale în declarația ulterioară față de cea dintâi ori s-a precizat eronat contextul general în care s-au desfășurat agresiunile) nu are nicio relevanță privind verosimilitatea afirmațiilor în acuzare, neconcordanțele fiind minore și accidentale, ținând de modalitatea de relatare liberă a persoanei vătămate. În condițiile în care victima nu a fost chestionată suplimentar cu privire la aspectele aparent contradictorii, interpretarea acestora trebuie să fie în sensul lor firesc și inerent oricărei prezentări orale a unui aspect de fapt, iar nu atribuind un caracter nereal susținerilor astfel formulate.

În același sens s-a reținut că poate fi apreciată neconcordanța dintre cele două declarații cu privire la aducerea la cunoștința altor persoane a faptei anterior sesizării ei organelor judiciare (reținându-se că, deși în prima declarație victima a precizat că nu a spus nimănui ce i s-a întâmplat cu tatăl său, în cea din urmă declarație aceasta a indicat în acest sens pe mătușa, sora și mama ei). Astfel, Curtea nu poate identifica nicio rațiune pentru care persona vătămată să fi făcut asemenea afirmații contradictorii cu rea-credință, în contextul în care aspectul susținut a și fost confirmat ulterior în cea din urmă variantă care confirmă acuzarea (privind mătușa ei martoră în cauză, de față fiind sora ei mai mare). De altfel, nu se poate exclude nici că omisiunea să fi fost motivată tocmai de tendința de ocrotire a persoanelor față de care ea se destăinuise, aparținând propriei familii, în condițiile în care acestea din urmă nu luaseră nicio măsură pentru încetarea susținutelor abuzuri sau măcar verificarea credibilității lor prin confruntarea acuzatului.

Cât privește reținerea în contra versiunii victimei a modului în care aceasta a "povestit într-o manieră vagă, lapidară" situația de fapt psihologului, Curtea a subliniat că descrierea faptei sesizate în fața specialistului psiholog în cadrul lucrării de specialitate, deși se subsumează aceluiași scop de descoperire a adevărului în cauză, nu are nimic în comun metodologic cu descrierea aceleiași fapte în fața organului judiciar. Dacă în cel dintâi caz se urmărește doar verificarea credibilității afirmațiilor victimei prin prisma conturării unui profil psihologic al acesteia în vederea stabilirii dacă aceasta prezintă simptome specifice persoanelor abuzate și a identificării în mod corect a persoanei agresorului, în cea din urmă ipoteză, necesitatea unei descrieri detaliate a faptei în fața organului judiciar se face în vederea susținerii unei acuzații penale și urmărește îndeaproape tipicitatea infracțiunii sesizate. Doctrina de specialitate este în același sens, arătând că "copiii abuzați sunt intervievați cu privire la abuzul suferit în două demersuri. Primul dintre acestea este audierea lor, în cazul în care se ia în considerare tragerea la răspundere a abuzatorului. În acest caz, s-a reținut că interviul este realizat de către un reprezentant al organelor de cercetare penală, în colaborare cu un psiholog. Deși legislația din România prevede prezența unui psiholog la audierea copiilor (indiferent din ce motiv se realizează interviul), rolul acestuia încă nu este reglementat în proces (de exemplu, să contribuie la elaborarea ghidului de interviu sau să vegheze asupra respectării drepturilor copilului). A doua situație în care se realizează un interviu cu un copil care a suferit o formă de abuz este evaluarea psihologică a acestuia. Acest demers s-a reținut că este un proces planificat, realizat pe baza unui scop stabilit (de exemplu, la cererea instanței, într-un demers juridic, documentația necesară într-un cadru instituțional-cum ar fi instituțiile abilitate de a interveni în situațiile copiilor abuzați sau pentru planificarea unei intervenții psihologice), al cărui rezultat este raportul psihologic, care conține conceptualizarea cazului copilului. În țara noastră nu se diferențiază între evaluarea psihologică clinică și cea judiciară, fapt care uneori pune în dificultate profesioniștii implicați în aceste demersuri, scopurile fixate de ei fiind uneori diferite de așteptările instituțiilor implicate în anchetarea situațiilor de abuz asupra copiilor. Curtea a considerat că este cert că interviul referitor la un abuz suferit de către copil este relevant din ambele perspective." (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar - Fundamente teoretice și aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 183).

În sfârșit, Curtea a reținut că în mod corect a sesizat instanța de fond că susținerile persoanei vătămate, în sensul că și-ar fi trimis singură mesajele pe aplicația H. cu tatăl său ori că procurorul i-ar fi sugerat ce să declare în acuzare, reprezintă "aspecte lipsite de veridicitate, ce nu au niciun minim de suport probatoriu", însă concluzia acesteia nu putea fi decât în direcția confirmării presiunii psihice la care a fost supusă victima minoră de către propria familie pentru "retragerea plângerii" și nicidecum în contra acesteia în sensul că "declarația persoanei vătămate minore a prezentat numeroase aspecte ce nu pot fi reținute în cauză". Dimpotrivă, s-a reținut că asemenea reveniri în susținerile victimelor infracțiunilor săvârșite în mediu familial sunt perfect normale, acestea fiind strâns legate afectiv de membrii familiei și continuă firesc să relaționeze cu aceștia, căzând în sarcina organului judiciar dificila îndatorire de a discerne între afirmațiile sincere și susținerile influențate de familie, mai ales în cazul persoanelor minore, aflate în continuă dependență afectivă și materială cu familia. Sub acest aspect, doctrina de specialitate arată în mod corect că "una dintre cele mai influente teorii ale dezvăluirii abuzului sexual este cea a Sindromului Acomodării la Abuzul Sexual din Copilărie (SAASC) a lui I. SAASC subliniază faptul că dezvăluirea abuzului sexual nu este un eveniment singular, ci un proces care se află într-o puternică relație de dependență cu reacțiile celorlalți la dezvăluire. Teoria explică faptul că, raportat la incapacitatea copiilor de a se apăra precum un adult, copiii mai degrabă se acomodează abuzului și întârzie dezvăluirea abuzului pentru perioade îndelungate de ani decât să dezvăluie. Dezvăluirea unui abuz sexual în copilărie este un proces atât dificil, cât și complex, având implicații și pentru victime și pentru cei din jurul lor. Dezvăluirea abuzului sexual se întâmplă de obicei după foarte mulți ani de la momentul la care a avut loc abuzul. Această întârziere se datorează condițiilor în care se petrece abuzul, și anume crearea unui context de secret și joacă, care predispune victima la a ține ascuns abuzul. S-a arătat că dezvoltarea unui sistem care favorizează secretul și joaca are un rol foarte important în decizia de întârziere a dezvăluirii." (Gabriela Groza, Psihologie aplicată în procesul penal, Editura Universul Juridic, București, 2019, pag. 209).

Așa fiind, Curtea a concluzionat că susținerile persoanei vătămate minore nu sunt nicidecum afectate de "diferențe semnificative" care să submineze caracterul lor sincer, eventualele neconcordanțe dintre acestea fiind specifice cauzelor având ca obiect infracțiuni de acest fel și caracteristice victimelor minore vătămate prin faptele membrilor de familie, împreună cu care chiar conviețuiesc în perioada situațiilor sesizate. Dimpotrivă, similitudinea mare între două declarații poate fi un indiciu de anormalitate, fiind cunoscut că proba testimonială variază în funcție de o multitudine de factori precum modalitatea de percepere, memorare și relatare a evenimentelor, prin excelență subiectivă, reactualizarea informației făcându-se diferit cu fiecare ocazie în care persoana este ascultată în cauză. Coroborarea declarațiilor succesive ale aceleiași persoane s-a reținut că nu se face după un tipar mecanic, prin verificarea reproducerii lor exacte ca printr-o hârtie de calc, ci trebuie apreciat în fiecare caz care pot fi rațiunile pentru care există asemenea diferențe testimoniale și chestionată suplimentar persoana audiată pentru acordarea posibilității lămuririlor necesare, pornind întotdeauna de la premisa unei diferențieri inerente între două sau mai multe declarații ale aceleiași persoane vizând același aspect de fapt.

În acest sens, Curtea a analizat susținerile concrete ale persoanei vătămate din cuprinsul declarațiilor sale date în cauză.

Astfel, Curtea a constatat că declarația persoanei vătămate din data de 03.08.2020, dată în fața procurorului, urmează întocmai sub aspect procedural disp. art. 111 și urm. din C. proc. pen., fiind luată în prezența unui apărător desemnat din oficiu (avocat) și a unui psiholog clinician în supervizare (reprezentant Direcția pentru Protecția Copilului), cu înregistrare audio-video. Pe fondul acesteia, audierea s-a făcut cu observarea disp. art. 111 alin. (3) rap. la art. 107 - 110 din C. proc. pen., privind relatarea liberă și apoi adresarea de întrebări, fiind urmate îndeaproape și standardele internaționale în domeniu, precum Protocolul NICHD (National Institute of Child Health and Human Development - Institutul Național de Sănătate a Copiilor și Dezvoltare Umană din SUA). În acest sens, Curtea a observat, inclusiv din înregistrarea audio-video a declarației, că procurorul i-a prezentat persoanei vătămate obiectul cauzei și i-a adus la cunoștință toate drepturile și obligațiile procesuale, oferindu-i mai întâi posibilitatea relatării libere a declarației, în care victima a început să descrie actele de agresiune sexuală la care a fost supusă. În continuare, procurorul i-a adresat întrebări, în ordinea corespunzătoare, în scopul aflării adevărului și cu minimalizarea riscului influențării răspunsurilor, fiind formulate mai întâi întrebările deschise ("ce îți făcea ...?" "poți să detaliezi, te rog?"), urmate de întrebările specifice, directive ("doar de vorbit sau te și atingea ...?""pentru ce să te duci la J.?"), încheind cu întrebările închise ("ți se pare că relațiile sunt normale sau nu?"), uneori deosebit de directe ("tu ai vrut să te sărute?"). Analizând răspunsurile persoanei vătămate, Curtea a apreciat că se poate constata caracterul lor cursiv și coerent, fără contradicții vădite, prezentări echivoce sau reveniri nejustificate. Mai mult, răspunsurile apar detaliate, purtând toate specificul situațiilor relatate în infracțiuni de acest gen ("insistă să mergem peste tot, să rămânem singuri. O trimite pe sora mea afară din casă să rămână cu mine" tata mi-a cumpărat o salopetă pentru școală, m-a pus să mă îmbrac cu ea. Eram la mine în cameră, o probam. Tata a intrat la mine în cameră și a zis să iau salopeta fără tricou. Așa aș fi rămas în sutien. Eu m-am îmbrăcat cum a zis el. El tot intra și ieșea, cum face mereu, fără să bată. Se uita la mine în timp ce mă schimbam" "el cerea să mergem doar noi doi la Metro ... în timp ce mergem spre G. din Predeal mă atingea pe picioare. Îmi tot spunea să nu-i spun mamei" "tata mă strânge mereu de sâni. Și eu îi ziceam mamei. A făcut asta și în fața mamei, dar o făcea ca pe o joacă" "la un moment dat, după ce mi-a trimis mesajele, tata m-a chemat la el în cameră și mi-a pus filme porno. Mi-a luat telefonul, mi-a șters mesajele. Eu am stat cu spatele la televizor ..."). Totodată, se poate remarca un echilibru în susținerile acuzatoare, nu de puține ori persoana vătămată limitând expres prin răspunsurile sale acțiunile incriminatoare ale autorului ("s-a oprit la atât, eu i-am zis să mă lase în pace, așa cum îi zic mereu" "sincer, nu mi-e frică că tatăl meu o să mă violeze pentru că sunt și eu mai rea și pot să mă apăr... nu știu dacă e genul să facă așa ceva ..." "nu mi-a impus niciodată să mă duc cu alte persoane să întrețin relații sexuale. Doar de J. îmi zicea ... nu am întreținut relații sexuale pentru bani, nu aș face asta niciodată" "știu doar de o fată care a stat la noi, pe care tata a luat-o de la cămin acasă ... o chema . . . . . . . . . .nu mai țin minte eram foarte mică ..." ca răspuns la întrebarea dacă știe pentru ce a fost condamnat tată său). În sfârșit, atitudinea este în deplină concordanță cu susținerile, relatările verbale fiind însoțite de o gestică și mimică corespunzătoare, trădând doar reținerea specifică faptelor ținând de viața sexuală ("într-o zi eram în camera mea și a sunat-o pe o femeie din Brașov și mă punea să ascult ce vorbea ea, o întreba cât a înghițit, dacă a înghițit tot, că ea înghite pe jumătate. Eu plecam de lângă el" - timp în care gestica este corespunzătoare, conform procesului de reactualizare a informației). În același sens, s-a reținut că se poate constata că nu au fost adresate întrebări sugestive de natură a vicia răspunsurile minorei (de tipul "te-a atins, nu-i așa?") ori întrebări repetitive nejustificate.

Față de cele expuse, Curtea a reținut că audierea persoanei vătămate minore a fost făcută în condiții procedurale adecvate, chestionarea minorei realizându-se în mod suportiv și nonsugestiv, răspunsurile acesteia fiind cursive, coerente și univoce, apte de a reflecta adevărul în cauză.

Curtea a considerat că revenirea persoanei vătămate asupra acestei declarații, petrecută în aceeași dată, orele 18:14, prin care aceasta a precizat că vrea să își "retragă plângerea", nu numai că este slab motivată în ceea ce privește determinarea formulării de false acuzații ("eu sunt geloasă pe sora mea că ea stă cu iubitul ei" sau "pur și simplu m-am gândit la asta"), dar oferă expres și explicația noii poziții sale procesuale ("cei din familie au vorbit cu E. și au zis să îmi retrag plângerea și să zic că am mințit. Nu vreau să se supere pe mine mătușa mea sau cei din familie"). Or, aceste aspecte se coroborează în întregime cu interceptările telefonice în cauză prin care se relevă insistența inculpatului și a membrilor familiei de a se proceda în sensul "retragerii plângerii", ceea ce exclude o conduită procesuală liber consimțită (convorbirile din aceeași dată, puțin mai devreme, la orele 16:52 și 17:05, dup., fila x și urm.).

Curtea a apreciat că nici revenirea persoanei vătămate din fața primei instanțe nu este deloc diferită pe fond de cea dintâi. Astfel, imediat ulterior procedurii de atenționare a persoanei vătămată asupra importanței propriei declarații, în mod corect administrată în cauză de către instanță, Curtea a observat că minora s-a interesat expres dacă "este cineva acolo din familia mea prezentă indirect la audiere, nota instanței de apel?, iar la confirmarea instanței și întrebarea acesteia dacă "nu dorești să dai declarație, dacă e el acolo?", minora "dă din cap în sens că nu", potrivit procesului-verbal de audiere. Or, într-o asemenea situație în care apare clar că minora nu este dispusă să declare în prezența autorului faptei, aspect pe care nici măcar nu dorește să-l precizeze verbal ci doar gestual, organul judiciar trebuie să analizeze cu atenție sporită dacă audierea suplimentară mai este strict necesară pentru desfășurarea procesului penal, în scopul evitării revictimizării minorului, făcând aplicarea disp. art. 113 alin. (4) din C. proc. pen. și a prevederilor internaționale în domeniu, precum art. 35 pct. 1 lit. e) din Convenția de la Lanzarote (2007). În atare condiții, Curtea a constatat că nu poate decât să concluzioneze în sensul unei adevărate temeri ale victimei, care viciază grav declarația sa ultimă, urmând ca întreg probatoriul să se concentreze pe cele dintâi declarații și pe probele indirecte. Urmărind, totuși întreaga expunere din urmă a minorei, Curtea nu a identificat nicio motivare serioasă pentru revenirea ei, ci, dimpotrivă, a constatat că minora se autoacuză în mod pueril precizând că și-a trimis singură mesajele respective, că doamna procuror a convins-o să declare astfel cumpărându-i haine și că nu mai vrea să rămână în centru de primire minori, aspecte care conduc toate la constatarea unei poziții accentuat subiective a minorei, care alterează grav fiabilitatea declarației sale, într-o așa măsură încât nu se mai poate trage din cuprinsul ei nicio concluzie viabilă, în afară de starea sa de teamă. Sub acest aspect, Curtea a subliniat că temerea minorului abuzat nu trebuie să fie neapărat determinată de eventuale conduite de violență fizică sau psihică din partea autorului, ci ea poate să derive, de exemplu, din frica de alienare, de înstrăinare, față de propria familie, atunci când aceasta nu împărtășește modul de reacție al victimei, prin sesizarea organelor în drept, așa cum pare să se fi întâmplat în cauza de față. Doctrina vorbește chiar de un sentiment de "trădare a familiei" cu care se confruntă minorul denunțător al abuzului sexual, arătând că "dacă abuzul are loc în familie, profesioniștii trebuie să ia în considerare faptul că denunțarea abuzului poate fi considerată de copil o trădare a familiei. Acest lucru l-ar determina pe copil să aibă o atitudine ambivalentă față de denunț și să discute cu dificultate despre evenimentul abuzului și persoana abuzatorului." (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar - Fundamente teoretice și aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 193).

În concluzie, Curtea a reținut că declarațiile persoanei vătămate date în fața organelor de urmărire penală sunt deosebit de credibile, susținerile acesteia fiind constante, concordante și univoce, reținute în mod procedural sub aspect legal și instrumentate adecvat sub raport criminalistic, în timp ce revenirile acesteia nu apar motivate în mod rezonabil și sunt precedate de persistența autorului și a membrilor familiei în acest sens, motiv pentru care nu pot fi nicidecum ținute în seamă.

În continuare, Curtea a reținut concluziile raportului de expertiză psihologică judiciară prin care se confirmă credibilitatea susținerilor minorei și sub aspect psihologic, arătându-se că minora victimă "prezintă o tulburare de stres post traumatic ... foarte probabil în legătură cu presupusa traumă la care ar fi fost expusă ... este reiterat de situația prezentă în care se fac reamintiri ale posibilelor evenimente psihotraumatizante prin care a trecut ... evită persistent stimulii asociați cu evenimentul traumatic - amintiri, gânduri sau sentimente neplăcute despre evenimentul tragic ... prezintă comportament iritabil și răbufniri de mânie, hipervigilență ..." (dup, filele x și urm.). Totodată, prin același raport s-a răspuns obiectivului de verificare a sincerității susținerilor în sensul că minora "a răspuns consecvent la interviurile clinice, la chestionarele și testele psihologice aplicate (psihometrice sau de specialitate) într-un mod credibil, necăutând să falsifice informațiile" și s-a precizat că "posibilitatea ca minora să pună în sarcina altor persoane fapte imaginare este foarte redusă, deoarece validitatea și fidelitatea probelor psihologice date, ale interviurilor clinice de specialitate dar și a declarațiilor date la poliție și în fața noastră este foarte mare și exclud în foarte mare măsură posibilitatea de a manipula sau falsifica acele evenimente" (dup, fila x). Curtea a considerat că nici poziția procesuală de revenire asupra sesizării efectuate nu a modificat constatările psihologice, expertul reținând că "chiar dacă minora și-a rectificat (a dorit să-și retragă plângerea făcută) acest lucru s-a întâmplat - în opinia noastră de specialitate - datorită presiunii familiei sale care au speriat-o cu ceea ce i s-ar putea întâmpla la Centrul de primire minori K.. Minora ne-a declarat pe propria răspundere: dacă este să mi se întâmple la Centru, atunci o să-mi retrag plângerea pentru că îmi este frică. Cei din familie m-au speriat cu cele ce mi-au spus și au vorbit și cu E. ca să mă facă să-mi retrag plângerea și să mă întorc acasă ..." (dup, fila x). Cu privire la posibilitatea psihică a minorei de a-și reprezenta consecințele legale ale unui denunț mincinos, expertul a arătat că "minora are capacitatea mnezică care să-i permită să înțeleagă realitatea precum și ceea ce reprezintă din punct de vedere legal minciuna în fața organelor de cercetare penală" (dup, fila x).

Față de constatările de specialitate ale expertului psiholog, Curtea a reținut că nu poate primi critica "concluziilor contradictorii" reținute de prima instanță (referitoare la tendința de manipulare, frica de abandon a persoanei vătămate), în condițiile în care aceste concluzii ale specialistului sunt foarte clare și neechivoce:

"minora a răspuns la întrebările noastre ... într-un mod consecvent, existând indici de corelație bună privind evenimentele trăite și relatate, aceste probe explicitând foarte clar diferența dintre adevăr și minciună" (dup, fila x). Mai mult, în cazul în care s-ar fi apreciat că există astfel de "concluzii contradictorii" - dat fiind importanța deosebită a expertizării psihologice a victimei în infracțiunile contra vieții sexuale prin prisma standardului convențional în materie - ar fi devenit aplicabile disp. art. 179 - 181 din C. proc. pen., cu referire la remediile procesuale față de caracterul incomplet, lacunar sau contradictoriu al concluziilor expertale, fiind astfel necesară dispunerea audierii expertului, realizarea unui supliment de expertiză sau efectuarea unei noi expertize, după caz.

Curtea a considerat că nu poate fi reținută în apel nici depășirea limitelor de competență ale expertului desemnat în cauză - expert psiholog clinician atestat, formator și doctor în psihologie - "prin stabilirea unui diagnostic", acesta având drept prim obiectiv al lucrării de expertiză "să se stabilească stadiul dezvoltării cognitive și emoționale a minorei la momentul evaluării", context în care s-a reținut că minora "prezintă o tulburare de stres posttraumatic", cu mențiunea "recomandăm tratament medical de specialitate și 50 - 60 ședințe de psihoterapie pentru reducerea stresului posttraumatic, a depresiei severe și anxietății generalizate pentru minoră precum și ședințe de consiliere psihologică pentru familia acesteia". Or, dispozițiile amintite de prima instanță, prev. de art. 5 din Legea nr. 213/2014 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România nu exclud sub nicio formă astfel de constatări și recomandări de spec