ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1590 din 10 noiembrie 2020 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, instanța de fond, în temeiul art. 396 alin. (5), coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. de sub acuzația privind săvârșirea infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada decembrie 2016 - iunie 2017).

În temeiul art. 396 alin. (5) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe același inculpat de sub acuzația privind săvârșirea infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada decembrie 2016 - iunie 2017).

În baza art. 72 alin. (2) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în prezenta cauză în perioada 10.08.2017 - 16.08.2017.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Prin decizia penală nr. 495 din 13 august 2021 a Curții de Apel Brașov, secția penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva sentinței penale nr. 1590 din 10 noiembrie 2020 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, care a fost desființată în ceea ce privește temeiul achitării pentru infracțiunea prevăzută de art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., și soluția de achitare dispusă pentru infracțiunea prevăzută de art. 213 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., și rejudecând:

A fost schimbat temeiul achitării inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., din art. 16 lit. a) C. proc. pen., în art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

În baza art. 213 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. constând în: interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de "proxenetism".

În baza art. 65, 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În baza art. 72 din C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei pronunțate perioada reținerii și arestării preventive, 10 august 2017 - 16 august 2017.

În baza art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare la prima instanță către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare, avansate de stat în fața primei instanțe, au rămas în sarcina acestuia.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., suma de 868 RON reprezentând onorariu avocat oficiu pentru inculpat, s-a suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov la 17 august 2021, prin poșta electronică, e-mail pca_x@x.ro, inculpatul A. la adresa de domiciliu la 19 august 2021 .

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A. la 30 august 2021, fiind transmisă la dosar cererea olografă prin adresa din 31 august 2021 a Penitenciarului Codlea.

La 17 septembrie 2021 au fost înregistrate motivele de recurs, transmise de inculpatul A. prin intermediul apărătorului ales, B., cu împuternicirea avocațială nr. x/2021 . La data de 20 septembrie 2021 au fost înregistrate motivele scrise formulate de recurent, olograf, transmise prin adresa din 16 septembrie 2021 a Penitenciarului Codlea .

Prin cererea scrisă, recurentul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., casarea deciziei recurate sub aspectul greșitei soluții de condamnare, având drept consecință menținerea sentinței penale nr. 1590 din 10 noiembrie 2020 pronunțate de Judecătoria Brașov, sub aspectul soluției și temeiului de achitare.

Expunând, pe larg, starea de fapt și reținerile instanțelor ordinare, recurentul a susținut că în decizia Curții de Apel "nu a regăsit exigența cerută de legiuitor în vederea schimbării motivării date de instanța de fond".

Recurentul este în concordanță cu instanța de fond, care a interpretat că simplul fapt că știa că minora practica prostituția, fiind de notorietate că avea această meserie și împrejurarea că i-a făcut cunoștință cu alte persoane, nu conduc la concluzia că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de proxenetism prin modalitatea înlesnirii.

În primul rând, recurentul a solicitat să se rețină că, sub aspectul laturii obiective, pentru a putea fi angajată răspunderea penală, elementul material trebuia să se realizeze, în cazul ambelor infracțiuni, prin înlesnirea practicării prostituției (prin practicarea prostituției înțelegându-se, conform legii penale, întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul). Așadar, a susținut că legea penală condiționează existența prostituției de caracterul repetat al actelor prin care se manifestă prostituția, precum și de necesitatea existenței unor clienți diferiți (acte sexuale cu diferite persoane), pentru a putea fi reținută prostituția fiind necesar să existe cel puțin două acte sexuale întreținute cu două persoane diferite în schimbul unor foloase patrimoniale. În acest sens, recurentul a solicitat a se avea în vedere că pentru infracțiunea descrisă în actul de sesizare în sensul că "în perioada decembrie 2016 - iunie 2017 a înlesnit practicarea prostituției numitei C. cu mai multe persoane de sex masculin, respectiv cu numiții D. și E., cu care aceasta a întreținut relații sexuale (cu excepția numitului D.) contra cost", nu fost îndeplinită condiția esențială impusă de textul incriminator, referitoare la legătura activității incriminate cu practicarea prostituției, în speță nefiind vorba despre acte sexuale interesate întreținute efectiv cu persoane diferite, întrucât s-a menționat că numita C. a întreținut "relații sexuale (...) contra cost" doar cu numitul E..

Recurentul a susținut că nu a acționat, în concret, în sensul lezării relațiilor ocrotite de norma de incriminare. Astfel, este de acord cu ceea ce a reținut instanța de fond, în sensul că legea penală incriminează faptele de înlesnire a practicării prostituției de către proxenet, care transformă, practic, actele sexuale în sursă de trafic. Sfera de incidență a normei de incriminare trebuia determinată prin raportare la rațiunea incriminării, nefiind permis să se încadreze în sfera de acțiune a noțiunii de "proxenetism" la care se referă legea penală, ab initio, fără cercetarea concretă a modului de implicare a inculpatului și a contribuției efective la practicarea prostituției de către F..

Recurentul, prin apărător, a susținut că incriminarea proxenetismului își propune să protejeze dreptul la autodeterminare al persoanei, din perspectiva unei decizii libere cu privire la practicarea unei asemenea activități, valoarea socială ocrotită prin incriminarea proxenetismului, potrivit art. 213 din C. pen., fiind libertatea persoanei, iar titularul acesteia persoana "exploatată". Având în vedere grupul de infracțiuni în cadrul căruia a fost inclusă infracțiunea de proxenetism în C. pen., s-a relevat faptul că obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relații care presupun procurarea mijloacelor de existență prin muncă, în condiții de respect pentru regulile de morală și de asigurare a demnității umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituției de către o altă persoană.

În acest context, recurentul a apreciat că simpla intermediere, în modalitățile descrise în actul de sesizare, a legăturii dintre persoanele vizate, nu constituie activități care să poată fi circumscrise activității de proxenetism cu semnificație penală, întrucât, acestor intermedieri neputând să i se atribuie decât sensul unei contribuții minimale, dezinteresate, care a asigurat doar posibilitatea ca persoanele respective să se cunoască între ele și nu în legătură sau cu scopul de a practica prostituția, actele sexuale contra cost producându-se exclusiv în baza înțelegerii dintre acele persoane, fără vreo implicare efectivă din partea sa, prin modul în care a acționat nu a afectat în niciun fel libertatea sexuală și decizională a vreuneia dintre cele două persoane indicate de a se angrena voit în practicarea prostituției.

Așadar, recurentul a susținut că nu trebuie făcută abstracție, în prezenta cauză, de faptul că, în concepția legiuitorului, proxenetismul constituie o formă de exploatare a prostituării unei persoane, context în care trebuie să și fie evaluate "activitățile de înlesnire a practicării prostituției" prin raportare la existența sau absența unor elemente de viciere a poziției subiective (a manifestării libere de conștiință și voință) a persoanelor care s-au prostituat. Mai mult, s-a reținut că "înlesnirea" la care se referă la acest moment legea penală reprezintă practic o modalitate a complicității, cu diferența că în acest caz fapta înlesnită, respectiv prostituția, nu reprezintă infracțiune, complicitatea la prostituție constituind o infracțiune autonomă. În acest sens, pentru ca acțiunile inculpatului să se circumscrie legislației penale este necesar ca acțiunile de înlesnire a practicării prostituției să aibă capacitatea de favoriza în mod real activitatea de prostituție și, totodată, să fie săvârșite cu intenție directă sau indirectă. Chiar dacă infracțiunea de proxenetism este o infracțiune de pericol, având în vedere modalitățile concrete de săvârșire a faptelor, se poate considera că nu orice acțiune poate fi considerată, exclusiv per se, act de proxenetism, în modalitatea înlesnirii prostituției, fiind necesar să se stabilească dacă există legătură între acțiunile de înlesnire și practicarea prostituției.

Recurentul a arătat că prima instanță a reținut că în prezenta cauză înlesnirea, din punct de vedere obiect, nu a constat în ajutorul pe care l-a acordat persoanelor de sex feminin în scopul de a-și găsi clienți, ci în simpla prezentare a celor două persoane de sex feminin amicilor săi, această acțiune nefiind în concret o activitate colaterală esențială prostituției, neexistând în speță elemente de fapt care să contureze existența unei coeziuni psihice între inculpat și cele două persoane de sex feminin, care să caracterizeze actele de înlesnire a practicării prostituției ca modalitate alternativă de realizare a conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 213 C. pen.. În acest context, s-a apreciat că nu este permisă extinderea conținutului constitutiv al infracțiunii de proxenetism, prin interpretarea elementului material al "înlesnirii" astfel încât orice acțiune, care, în concret, nu are legătură definitorie cu acțiunea de a facilita, pentru persoanele care se prostituează, întreținerea relații sexuale contra cost, să fie calificată ca act de proxenetism. În opinia recurentului, a adopta o astfel de abordare ar însemna că oricine cunoaște că o persoană practică prostituția și face acest aspect cunoscut unei alte persoane, care este interesată de obținerea unui asemenea serviciu sexual, poate fi acuzată de săvârșirea infracțiunii de proxenetism, ceea ce este în evidentă contradicție.

Recurentul a considerat ca s-a făcut o extrapolare în interpretarea normei legale de incriminare, aspect care a condus instanța de apel la aplicarea unei pedepse cu închisoarea. Acesta a apreciat că reținerilor din rechizitoriu nu îi pot fi atribuite valențe penale, întrucât nu a acționat, în concret, în sensul lezării relațiilor ocrotite de norma de incriminare, în sensul că legea penală incriminează faptele de înlesnire a practicării prostituției, de către proxenet, care transformă, practic, actele sexuale în sursă de trafic și este necesar ca acțiunile de înlesnire a practicării prostituției să aibă capacitatea de favoriza în mod real activitatea de prostituție și, totodată, să fie săvârșite cu intenție directă sau indirectă. Mai mult, s-a reținut că "înlesnirea" la care se referă la acest moment legea penală reprezintă practic o modalitate a complicității, cu diferența că în acest caz fapta înlesnită, respectiv prostituția, nu reprezintă infracțiune, complicitatea la prostituție constituind o infracțiune autonomă.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov la 21 septembrie 2021 .

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație la 11 octombrie 2021. Prin referatul din 11 octombrie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din 26 octombrie 2021.

Prin încheierea din 26 octombrie 2021, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 495/AP din 13 august 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

A trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C7.

A fixat termen de judecată în ședință publică la 07 decembrie 2021 pentru când s-au citat părțile și s-a asigurat apărarea.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condițiile prevăzute art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea condiției impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurentul inculpat A. a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Înalta Curte a reținut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului " (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

În esență, recurentul a susținut că simpla intermediere, în modalitățile descrise în actul de sesizare, a legăturii dintre persoanele vizate, nu constituie activități care să poată fi circumscrise infracțiunii de proxenetism, arătând, astfel, că a asigurat doar posibilitatea ca persoanele respective să se cunoască între ele și nu în legătură sau cu scopul de a practica prostituția, actele sexuale contra cost producându-se exclusiv în baza înțelegerii dintre acele persoane, fără vreo implicare efectivă din partea sa. Recurentul a susținut că prin modul în care a acționat nu a afectat în niciun fel libertatea sexuală și decizională a vreuneia dintre cele două persoane indicate de a se angrena voit în practicarea prostituției. Recurentul a mai susținut că pentru a putea fi angajată răspunderea penală, elementul material trebuia să se realizeze, în cazul ambelor infracțiuni, prin înlesnirea practicării prostituției. Așadar, acesta a arătat că acțiunile sale nu se circumscriu laturii obiective a infracțiunii de proxenetism săvârșite în modalitatea înlesnirii.

S-a observat că motivele recurentului A. privesc lipsa de tipicitate obiectivă a faptelor pentru care a fost condamnat, astfel că se circumscriu cazului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală]. Astfel cum s-a menționat anterior, analiza motivelor formulate de recurentul inculpat A. se va realiza strict în raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

În dezbateri, la termenul de judecată din 7 decembrie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei penale atacate și menținerea sentinței de fond, susținând că intermedierea de către inculpat a legăturii dintre două persoane, fără ca acestea să aibă un scop direct să înlesnească practicarea prostituției nu se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de proxenetism.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din 26 octombrie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătorești tinzând la desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu cu privire la infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) și (3) din C. pen., pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură, întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudență și că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanța conduitei subiectului cu o norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, recurentul a susținut că acțiunile sale nu se circumscriu laturii obiective a infracțiunii de proxenetism săvârșite în modalitatea înlesnirii. Recurentul a precizat că a asigurat doar posibilitatea ca persoanele respective să se cunoască între ele și nu în legătură sau cu scopul de a practica prostituția, actele sexuale contra cost producându-se exclusiv în baza înțelegerii dintre acele persoane, fără vreo implicare efectivă din partea sa.

Potrivit art. 213 alin. (1) din C. pen. determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Conform alin. (3) al aceluiași text de lege, dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă, sub aspectul laturii obiective a conținutului infracțiunii, că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism poate consta fie în acțiunea de a determina sau de a înlesni practicarea prostituției, fie în cea de a obține foloase patrimoniale de pe urma aplicării prostituției. Astfel a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, în care, la paragrafele 13-14, a statuat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism se poate realiza prin una dintre următoarele trei acțiuni distincte prevăzute de art. 213 alin. (1) din C. pen., și anume determinarea practicării prostituției, înlesnirea practicării prostituției și obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane.

Totodată s-a statuat că "Înlesnirea practicării prostituției" constă în ajutorul dat unei persoane să practice prostituția și se poate realiza sub orice formă și prin orice mijloace. Înlesnirea apare, deci, ca o formă specială a complicității la prostituție, pe care, însă, legiuitorul a incriminat-o ca modalitate a proxenetismului, așadar, ca infracțiune de sine stătătoare (paragraful 23 din Decizia Curții Constituționale nr. 527 din 11 iulie 2017).

Procedând, așadar, la analiza tipicității obiective a faptei reținută în sarcina inculpatului, Înalta Curte constată că sunt relevante constatările instanței de apel, în motivarea deciziei atacate arătându-se că fapta inculpatului A., care, în perioada decembrie 2016 - februarie 2017, a înlesnit practicarea prostituției numitei F., minoră de 16 ani la data faptelor, cu mai multe persoane de sex masculin, respectiv cu numiții G., H., zis I. și J., cu care aceasta a întreținut relații sexuale contra cost, prin apelarea telefonică a minorei, transportul acesteia și asigurarea prezenței sale la întâlnirile cu posibilii clienți, cu care aceasta a și întreținut raporturi sexuale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.. Împrejurarea că inculpatul A. și minora F. erau prieteni, nu constituie un motiv care să conducă la reținerea vreunei cauze justificative sau de neimputabilitate în sensul prevăzut de legea penală, fapta inculpatului fiind săvârșită sub forma intenției directe, aspect care rezultă din întreaga stare de fapt.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte, reținând situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, constată că faptele anterior descrise întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de proxenetism, prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din C. pen.

Cu privire la problema de drept ridicată de recurent în cadrul cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că simpla intermediere dintre persoanele în cauză nu constituie activități care să poată fi circumscrise infracțiunii de proxenetism, susținând că a asigurat doar posibilitatea ca persoanele respective să se cunoască între ele și nu în legătură sau cu scopul de a practica prostituția, actele sexuale contra cost producându-se exclusiv în baza înțelegerii dintre acele persoane, se constată că instanța de apel a reținut că doar prin acțiunile inculpatului A. de intermediere a fost posibilă întreținerea de acte sexuale cu mai multe persoane de către minoră în scopul obținerii de foloase patrimoniale. În speță inculpatul A. a cunoscut că F. este minoră care practică prostituția, înlesnind această activitate prin facilitarea legăturii dintre minoră și posibilii clienți, în mod efectiv întâlnirile prezentate în starea de fapt fiind urmate de întreținerea de acte sexuale cu mai multe persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru minoră . Așadar, se constată că inculpatul A. avea cunoștință despre împrejurarea ca numita F. are 16 ani (la data faptelor) și că practică prostituția, prin urmare a purtat mai multe convorbiri telefonice cu aceasta, astfel cum a declarat și minora, mergând împreună la un restaurant, în prealabil inculpatul spunându-i că are un om care dorește să întrețină cu aceasta raporturi sexuale contra cost.

Având în vedere cele prezentate, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de casație nu are competența de a schimba situația de fapt reținută de către instanța de apel, constatările acesteia nefiind supuse cenzurii în recurs în casație. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., reținerea unei situații de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curții de apel.

Prin urmare, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de recurs în casație menționat [respectiv, cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..], întrucât faptele recurentului A. corespund tiparului de incriminare al infracțiunii de proxenetism, prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din C. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 495/AP din 13 august 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 156 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 495/AP din 13 august 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 156 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 decembrie 2021.

GGC - MM