Decizia nr. 5503/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 31 a Curții de Apel Suceava

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2022, sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României: - constatarea nulității H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu 8 ianuarie 2022; - suspendarea cu efecte erga omnes a executării H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 și ratificat de România în 1974. În subsidiar, suspendarea față de reclamantă a efectelor Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CEDO, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la Decizia CCR nr. 392/2021.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 31 pronunțată la 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, generată de lipsa plângerii prealabile, invocată de pârât, a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării dispozițiilor H.G. nr. 34/2022, respins ca nefondată excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârât, a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ având ca obiect " anulare acte adm. cu caracter normativ " formulată de formulată de A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a anulat în parte H.G. nr. 34/2022, în privința următoarelor dispoziții: Anexa 2 art. 4 alin. (1) lit. a) și b), Anexa 3 art. 1 pct. 4,5,7-12, 15, 18, art. 6 punctele 1-4, 8-10, 12, art. 9 pct. 1-4, 6-10, art. 11 pct. 2-3 și art. 12 pct. 4, doar în privința condiționării participării de prezentarea dovezilor menționate la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) al anexei 2 și a menținut celelalte dispoziții ale acestor articole.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 31 pronunțată la 31 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Guvernul României, care a susținut că hotărârea este nelegală și dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv interpretarea eronată a dispozițiilor Constituției României și a Legii nr. 55/2020, fapt ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În susținerea căii de atac a menționat următoarele: - Contrar celor reținute de către prima instanță, H.G. nr. 34/2022 a fost emisă în limitele constituționale, și a celor permise de Legea nr. 55/2020, cu respectarea competenței și a normelor de tehnică legislativă, actul administrativ fiind temeinic și legal. - Critică soluția instanței de fond prin raportare la faptul că, deși aceasta reține existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, totuși nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speță, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităților persoanelor care nu au luat un minim de precauție pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie. În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă. Faptul că testarea nu este gratuită nu poate reprezenta un element discriminatoriu, ci este o consecință a propriei alegeri a fiecărei persoane, statul permițând accesul la diferite evenimente condiționat de una din măsurile mai sus expuse, măsuri necesare în contextul epidemiologic actual. Precizează că accesul la evenimente sociale este permis și celorlalte persoane nevaccinate, cu asigurarea unei condiții minimale privind reducerea riscului de infectare, reprezentat prin măsura alternativă a testării, astfel încât nu există discriminări între categorii diferite de persoane și situații reglementate prin actele normative contestate. Nu în ultimul rând, precizează că restrângerea unor drepturi și libertăți în contextul pandemiei de COVID-19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID- 19. Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorității interesului public, astfel că nu se poate discuta despre un exces de putere în impunerea restricțiilor, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt. Instanța urmează să constate că interesul public legitim, în speță asigurarea sănătății publice, determină dispunerea unor măsuri restrictive, instituite în vederea protejării cetățenilor. Concluzionând, măsurile conținute de prevederile legale anulate de instanța de fond au fost dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice - art. 34 alin. (2) din Constituția României. Acestea au fost adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor, fiind urmărit un scop legitim, în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu respectarea art. 53 din Constituția României. A accepta ideea unei libertăți totale a circulației cetățenilor, neîngrădite în limitele constituționale prevăzute de art. 53 din Constituție în situația pandemiei actuale, s-ar traduce în plan medical în infectarea incontrolabilă a persoanelor, creșterea numărului de pacienți care necesită spitalizare și asistență medicală în secțiile ATI, presiune și mai mare asupra sistemului medical public de urgență față de posibilitățile deja depășite ale acestuia în ceea ce privește capacitatea și personalul medical implicat în tratarea și îngrijirea pacienților Covid -19. În baza H.G. nr. 34/2022 (emis în condițiile art. 5 alin. (2) lit. d) și ale art. 13 lit. a) din Legea nr. 55/2020), a fost emis Ordinul comun M.S. și M.A.I nr. 30/07.01.2022/1/07.01.2022 privind instituirea obligativității purtării măștii de protecție, a triajului epidemiologic și dezinfectarea obligatorie a mâinilor pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă, măsurile dispuse având ca fimdament și propunerile adoptate în Comitetul Național pentru Situații de Urgență și care s-au materializat în Hotărârea nr. 01/03.01.2022 privind propunerea prelungirii stării de alertă și pentru stabilirea unor măsuri suplimentare în scopul gestionării riscului de sănătatea publică cauzat de numărul mare de infectări cu virusul SARS-CoV-2, care nu a făcut însă obiectul cauzei.

Apărări formulate în cauză La data de 4 noiembrie 2022, Ministerul Afacerilor Interne a depus o cerere de intervenție în interesul recurentului-pârât Guvernul României. În cuprinsul cererii s-a menționat că Ministerul Afacerilor Interne are calitatea de inițiator al actului normativ contestat, răspunzând de executarea în concret a măsurilor dispuse prin acest act, context în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 64 C. proc. civ. În ceea ce privește soluția privind fondul cauzei, contrar celor reținute de către prima instanță, consideră că dispozițiile din H.G. nr. 34/2022 contestate, nu sunt de natură să creeze o situație discriminatorie, context în care invocă o serie de motive pe care le circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În concret, instanța de fond a anulat în parte H.G. nr. 34/2022, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. .a și b, Anexa 3 art. I pct. 4,5,7-12, 15, 18, art. 6 punctele 1-4, 8-10, 12, art. 9 pct. 1-4, 6-10, art. II pct. 2-3 și art. 12 pct. 4 din Anexa 2, doar în privința condiționării participării de prezentarea dovezilor menționate la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) al anexei 2 și a menținut celelalte dispoziții ale acestor articole. Instanța menționează faptul că, diferența de tratament intre persoanele vaccinare și cele vaccinate nu mai este justificată întrucât posibilitatea de infectare este crescută cu varianta Omicrom, indiferent de administrarea prealabili a unui vaccin. Dar chiar și acceptând raționamentul instanței, că tulpina este mai contagioasă decât tulpinile anterioare, totuși, vaccinarea și măsurile de prevenție au jucat un rol crucial în eforturile de prevenire a răspândirii COVID- 19, fiind știut că aceste acțiuni au fost eficace împotriva celorlalte tulpini. Mai mult, judecătorul fondului reține existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, dar nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speța noastră, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităților persoanelor care nu au luat un minim de precauție pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie. Opinează că măsurile conținute de prevederile legale anulate de instanța de fond au urmărit un scop legitim, respectiv protejarea vieții și limitarea efectelor pandemiei de Covid-19 asupra sănătății persoanelor, sens în care au fost proporționale cu situația de risc epidemiologic crescut relevată de probele dosarului, impunându-se ca acestea să fie acceptate ca fiind în marja de apreciere a autorității publice. Față de aspectele prezentate, apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (Legea nr. 55/2020 și O.G. nr. 137/2020) context în care solicită instanței de recurs admiterea cererii de intervenție, admiterea recursului declarat de Guvernul României și respingerea acțiunii fie pe calc de excepție, fie ca fiind neîntemeiată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 17 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În prealabil, instanța de recurs va admite în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne, apreciind că sunt întrunite dispozițiile art. 64 C. proc. civ., intervenientul justificând un interes. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul și cererea de intervenței sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. Instanța de contencios administrativ a fost învestită de către reclamanta A. cu o cerere prin care a solicitat în principal, constatarea nulității H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu 8 ianuarie 2022, suspendarea cu efecte erga omnes a executării H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 și ratificat de România în 1974, iar în subsidiar, suspendarea față de reclamantă a efectelor Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CEDO, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la Decizia CCR nr. 392/2021. Judecătorul fondului a identificat efectiv textele din hotărârea de guvern expuse criticilor reclamantei, din perspectiva silogismului juridic prezentat în susținerea caracterului discriminatoriu și al restrângerii nejustificate a drepturilor și libertăților fundamentale, după cum urmează: art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Anexa 2 la hotărârea atacată, precum și art. 1 pct. 4,5,7-12, 15, 18, art. 6 punctele 1-4, 8-10, 12, art. 9 pct. 1-4, 6-10, art. 11 pct. 2-3 și art. 12 pct. 4 din Anexa 3. Instanța de fond prin hotărârea atacată a admis în parte acțiunea, apreciind că dispozițiile hotărârii de guvern contestate sunt contrare Constituției și actelor normative mai sus menționate, stabilind în mod discriminatoriu și cu atingerea drepturilor și libertăților garantate de Constituție, activități la care pot participa doar anumite categorii de cetățeni, defavorizând persoanele nevaccinate, cu scopul neasumat public și politic de a-i forța la vaccinare. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul-pârât care a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în susținerea căruia consideră că instanța a realizat o aplicare defectuoasă a legii contenciosului administrativ, raportat la faptul că, deși aceasta reține existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, totuși nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speță, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităților persoanelor care nu au luat un minim de precauție pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie. Trebuie precizat că restrângerea de drepturi și libertăți se face cu respectarea principiului nediscriminării conform dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Constituția României, ale art. 1 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei COVID 19 și ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Instanța de recurs observă că judecătorul fondului a analizat "legalitatea actului administrativ contestat prin prisma criticilor vizând restrângerea nelegală a exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute de Constituția României și discriminarea petentei, ca persoană nevaccinată, în raport de persoanele vaccinate", răspunzând detailat și punctual ce criterii din art. 2 din O.G. nr. 137/2000 au fost încălcate. Astfel, contrar criticilor instituției pârâte, Curtea de apel a observat că se află în fața unei restrângeri al exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți în înțelesul art. 53 din Constituția României, că restrângerea a fost instituită prin Legea nr. 55/2020 și justificată de apărarea sănătății publice. Prin acțiune reclamanta a criticat restrângerea drepturilor sale din perspectiva aplicării discriminatorii a măsurii și anulării în fapt a unor drepturi și libertăți ale persoanelor nevaccinate. Instanța de fond a precizat că nu are niciun motiv să considere restrângerile reglementate de H.G. nr. 34/2022 ca fiind exagerate în raport cu gravitatea situației ce le-a generat, dar că este discriminatorie și aduce atingere existenței dreptului sau libertății prin obligarea tuturor cetățenilor de a se vaccina. Astfel a observat că "Interzicerea participării persoanelor nevaccinate la activitățile menționate pare să fie justificată de riscul transmiterii virusului la un număr foarte mare de persoane, precum și al contractării de către persoanele nevaccinate a unor forme grave ale bolii cauzată de SARS-CoV2, în aceeași măsură în care persoanele vaccinate, precum și cele trecute prin boală, ar beneficia de un grad de imunitate în fața bolii." și că "este de notorietate faptul că, în prezent, în țara noastră, ca și în restul Europei, cvasimajoritatea cazurilor de infectare cu COVID-19 sunt cu varianta Omicron a acestui virus. Cu privire la această tulpină virală, semnalele venite din sfera medicinii converg spre concluzia că atât persoanele nevaccinate cât și cele vaccinate sunt expuse unui risc ridicat de infectare, vaccinurile părând să confere un grad redus de protecție, cel puțin în ceea ce privește infectarea, putând fi posibil, totuși, ca persoanele vaccinate să dezvolte forme mai ușoare ale bolii." Aceste aspecte au fost validate prin declarații ale Ministrului Sănătății. Mai mult, în cuprinsul declarațiilor publice ale ministerului de resort a rezultat că "posibilitatea de infectare este crescută, indiferent de administrarea prealabilă a unui vaccin", context în care diferența de tratament între persoanele vaccinate și cele nevaccinate nu mai este justificată. Contrar celor susținute de către recurentul-pârât, judecătorul fondului a explicat clar că persoanele nevaccinate trebuie să facă eforturi financiare și logistice, pentru a proba lipsa infectării cu virusul, cerință nu este impusă și celor vaccinați, categorie de persoane extrem de susceptibilă a contracta virusul, și, implicit, de a-l răspândi, astfel că dezideratul limitării contagiunii nu mai este atins, iar cei aflați în situația reclamantei sunt discriminați prin măsura impusă de a se testa. Criticile instituției pârâte vizând interpretarea eronată de către judecătorul fondului a Constituției României și a Legii nr. 55/2020, nu au suport în cauză, având în vedere că interdicția de a participa la anumite activități se aplică persoanelor nevaccinate și nu cetățenilor vaccinați sau care au trecut prin boală, în condițiile în care, noua tulpină îi expune pe toți unor riscuri sporite de îmbolnăvire severă sau deces. Înalta Curte constată totodată că, în cuprinsul motivelor de recurs se face o amplă descriere a motivelor pentru care H.G. nr. 34/2022 a fost emisă, fără a se aduce critici efective concluziei ce emană din cuprinsul sentinței, respectiv că vaccinarea nu mai este atât de eficientă în varianta Omicron a virusului SARS - CoV2, iar cei vaccinați putând fi infectați și deveni transmițători la rândul lor ca și cei nevaccinați. Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate. În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Apărării Naționale aceasta va fi respinsă, în principal ca o consecință a respingerii recursului, și în secundar, deoarece nu pot fi formulate motive suplimentare de recurs prin intermediul intervenției. Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul formulat de Guvernul României împotriva sentinței nr. 11 din 31 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Drept consecință, va fi respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Apărării Naționale.