Decizia nr. 2299/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2022 pe rolul Curții de Apel București, reclamanții A., B. și C. - prin reprezentanți legali A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, au solicitat următoarele: (i) constatarea nulității Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022; (ii) suspendarea cu efecte erga omnes a executării Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 și ratificat de România în 1974; (iii) în subsidiar, suspendarea doar în ceea ce îi privește a efectelor Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CED0, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la Decizia CCR nr. 292/2021.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 194 din 7 februarie 2022, a admis excepția inadmisibilității cererii în anulare, pe calea ordonanței președințiale; a respins cererea de anulare formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, pe calea ordonanței președințiale, ca inadmisibilă; a respins excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării și excepția lipsei de interes, ca neîntemeiate; a respins cererea de suspendare a executării, ca rămasă fără obiect și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea pârâtului.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, iar intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident. 3.1. Reclamanții A., B. și C. în motivare arată că hotărârea instanței, deși neredactată încă, ridică semne de întrebare cu privire la aplicarea corectă a normelor de drept procedural. Astfel, în ceea ce privește dezlegarea dată cererii de intervenție accesorie, formulate de Ministerul Afacerilor Interne, apreciază că aceasta este eronată, întrucât cererea nu era admisibilă în principiu. Revenind la cerința justificării interesului propriu art. 32 noul C. proc. civ., se observă că acesta nu poate fi furnizat de Ministerul Afacerilor Interne, întrucât nu există. Terțul trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține. Cu alte cuvinte, terțul trebuie să demonstreze că, prin eventuala admitere a cererii de chemare în judecată, ar fi afectate drepturile sale. Cu privire la soluția inadmisibilității cererii în anulare formulate pe calea ordonanței președințiale apreciază că nu este corectă soluția primei instanțe, litigiul de față se înscrie într-o situație particulară prin faptul că urmărește anularea unui act administrativ care are o valabilitate limitată, de 30 de zile, spre deosebire de alte litigii care vizează acte administrative care nu impun o procedură accelerată de judecare. Chiar dacă instanța de contencios administrativ are posibilitatea acordării de termene scurte în vederea soluționării cauzei, în concret, accesul efectiv la instanță devine unul teoretic. Hotărârea de Guvern atacată producându-și imperturbabilă efectele până când justițiabilul reușește să obțină o hotărâre de anulare. De aceea, prin hotărârea sus-enunțată, instanța de control constituțional a subliniat că "în cazul atacării în justiție a hotărârilor Guvernului (...) emise în vederea punerii în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, asigurarea unui acces la justiție efectiv s-ar realiza doar în măsura în care hotărârea pronunțată de instanța de judecată ar determina, odată cu constatarea nelegalității actului administrativ atacat, înlăturarea efectelor acestuia și a consecințelor sale. Or, aceste efecte ale hotărârii judecătorești nu ar putea fi obținute decât în măsura în care pronunțarea acesteia ar avea loc în termenul de aplicabilitate al acestor acte administrative, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor în vigoare, așa cum reiese din dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020. Ca atare, pentru că nu există la acest moment o cale procedural eficientă care să permit soluționarea cauzei în mod definitiv, în termenul de aplicabilitate de 30 de zile a H.G.-ului, în considerarea art. 6 CEDO și a art. 5 noul C. proc. civ., apreciază nu doar posibilă, ci chiar necesară soluționarea cererii în anulare prin aplicarea termenelor procedurale scurte prevăzute la ordonanța președințială, cu înlăturarea prevederilor care nu permiteau soluționarea pe fond a acțiunii în anulare. Prin urmare, consideră admisibilă cererea în anulare formulată prin intermediul procedurii speciale a ordonanței președințiale. 3.2. Intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare arată că, raportat la momentul la care acțiunea a fost judecată, nu erau îndeplinite condițiile de exercitare, respectiv de susținere a unei acțiuni civile, cerințe obligatorii prevăzute de art. 32 și art. 194 și următoarele din C. proc. civ., dispoziții legale pe care instanța le-a nesocotit. I. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către intimații-reclamanți, pentru lipsa procedurii prealabile, apreciază faptul că, în mod greșit, a fost respinsă, în considerarea Deciziei Curții Constituționale nr. 392/2021, care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, precum și soluția legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispozițiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce privește soluționarea acțiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungește sau se încetează starea de alertă, precum și a ordinelor și a instrucțiunilor prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituționale. În Decizia nr. 392/2021, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile Legii nr. 55/2020 nu conțin niciun fel de dispoziții procedurale care să garanteze soluționarea cauzelor referitoare Ia actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiție (pct. 45). Așadar, până la intervenția legiuitorului, pentru reglementarea unei proceduri speciale care să fie aplicabilă în domeniul actelor administrative emise pe timpul stării de alertă, pentru soluționarea cauzelor, în opinia noastră, judecătorul este dator să aplice dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, temei juridic de drept general, aplicabil speței deduse judecății. Concluzionând, apreciază că instanța de fond, constatând că este învestită cu o cerere de suspendare a unui act administrativ cu caracter normativ, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la soluționarea cauzei ar fi trebuit să țină seama de toate regulile de procedură prevăzute de acest act normativ, fără ca Decizia Curții Constituționale nr. 392/2021 să afecteze/modifice acest lucru, inclusiv de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia ". Astfel, legiuitorul a înțeles să stabilească, în sarcina persoanei care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, obligația de a formula plângere prealabilă anterior învestirii instanței cu soluționarea cererii de suspendare a actului contestat, îndeplinirea întocmai a acestei obligații fiind una dintre condițiile sine qua non ale admisibilității în principiu a acțiunii. Așadar, nu numai că persoana vătămată trebuie să efectueze plângerea prealabilă anterior învestirii instanței, ci aceasta trebuie să aștepte și comunicarea răspunsului sau împlinirea termenului de 30 de zile de la data înregistrării plângerii la autoritatea emitentă - prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare - pentru a avea posibilitatea legală de a deduce judecății cererea vizând anularea actului administrativ. În virtutea celor învederate, rezultă cu puterea evidenței, contrar aprecierilor instanței de fond, faptul că, în prezenta speță, plângerea prealabilă e obligatorie. În aceste împrejurări, având în vedere faptul că intimații-reclamanți nu au parcurs procedura prealabilă, singura soluție posibilă în prezenta cauză era aceea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă. II. Nelegalitatea soluției dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată având ca obiect anulare H.G. nr. 34/2022, din următoarea perspectivă: Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiție poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii acțiunii. Dat fiind faptul că, la momentul soluționării cauzei - 07.02.2022, hotărârea de Guvern contestată nu mai era în vigoare, aceasta producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că intimații - reclamanți nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de anulare a actului administrativ. Față de toate aceste argumente, solicită admiterea recursului incident formulat, cu consecința respingerii ca inadmisibilă, respectiv ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul Guvernul României și intervenientul Ministerul Afacerilor Interne au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamanții A., B. și C. este nefondat, iar recursul incident declarat de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne este neavenit. Referitor la excepția lipsei de interes în ceea ce privește recursul declarat împotriva soluției pronunțate asupra cererii de suspendare invocată de intimatul Guvernul României, Înalta Curte o va admite întrucât H.G.-ul a cărui suspendare se cere a fost abrogat, astfel și-a epuizat efectele actului administrativ normativ la limita temporală reglementată expres în cuprinsul acestuia, în raport de care nu ar mai subzista, pretinsul interes legitim în demersul judiciar de suspendare a actului normativ. Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac. Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanții au solicitat suspendarea cu efecte erga omnes a executării H.G. nr. 34/2022, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 și ratificat de România în 1974, iar în subsidiar, suspendarea doar în ceea ce îi privește a efectelor H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CED0, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la Decizia CCR nr. 292/2021. Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenții nu mai au interes în susținerea prezentului motiv de recurs, având în vedere că la soluționarea cauzei în data de 07.02.2022, Hotărârea de Guvern contestată nu mai era în vigoare. În ceea ce privește excepția lipsei de interes a recursului declarat împotriva soluției pronunțate asupra cererii de anulare a H.G. nr. 34/2022, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și o va respinge ca atare, având în vedere că anularea vizează perioada când Ordinul era în vigoare și producea efecte. Astfel, constată că recurentul-reclamant este supus incidenței actului administrativ normativ, ținut fiind să respecte regimul stării de alertă declarate prin ordinul atacat, cu întregul spectru de îngrădiri ale unor drepturi și libertăți personale, care au fost aplicate în această perioadă în temeiul Legii nr. 55/2020, este o persoană care poate fi considerată vătămată prin activitatea normativă a acestui ordin, motiv pentru care, în mod corect s-a reținut că este îndeplinită condiția cerută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru exercițiul acțiunii în contencios administrativ. H.G. nr. 34/2022 reprezintă un act administrativ normativ cu caracter complex, instituind diferite măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților și măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc. În condițiile în care aceste din urmă categorii de măsuri impuse de H.G. nr. 34/2022 privind asigurarea rezilienței comunităților, respectiv pentru diminuarea impactului tipului de risc sunt de natură să determine restrângeri temporare în exercițiul unor drepturi ale persoanele fizice, nu se poate susține că reclamanții nu ar justifica interes, în sens procedural conform art. 33 C. proc. civ., în formularea prezentei acțiuni. În analiza acestei condiții de exercițiu a dreptului la acțiune în contencios administrativ este determinant faptul că unele dintre măsurile instituite prin actul litigios privesc drepturile afirmate de reclamanți, ori în condițiile în care aceste drepturi sunt susceptibile de a fi afectate în exercițiul lor, reclamanții sunt îndreptățiți să se adreseze instanței judecătorești pentru controlul de legalitate asupra actului administrativ cu caracter normativ. În aceste condiții, Înalta Curte reține că reclamanții au formulat prezenta acțiune în calitate de persoane pretins vătămate în drepturile lor prin actul administrativ normativ contestat. În ceea ce privește, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C., Înalta Curte apreciază că este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au solicitat pe calea ordonanței președințiale constatarea nulității H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, suspendarea cu efecte erga omnes a executării H.G. nr. 34/2022, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 și ratificat de România în 1974, iar în subsidiar, suspendarea doar în ceea ce îi privește a efectelor Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CED0, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la Decizia CCR nr. 292/2021. Potrivit art. 997 din C. proc. civ., "(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. (…) (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt". Prin raportare la aceste dispoziții legale, se reține că procedura ordonanței președințiale implică, în mod prioritar, întrunirea a trei condiții cumulative, respectiv urgența, caracterul vremelnic (provizoriu) și neprejudecarea fondului prin măsura luată. În plus, instanța nu are de cercetat fondul dreptului discutat între părți, dar, pentru ca soluția să nu fie arbitrară, va cerceta aparența acestui drept, realizând un examen sumar al cauzei, prin "pipăirea fondului", pentru a stabili în favoarea căreia dintre părți există "aparența dreptului". Astfel, în ce privește urgența, se constată că aceasta nu este dovedită în cauză, în condițiile în care reclamanții invocă pretinse efecte negative asupra sănătății ce ar fi determinate de măsura purtării măștii de protecție de tip medical sau FFP2. În ceea ce privește vremelnicia, se constată că nici aceasta nu este îndeplinită, din moment ce măsura anulării unui act administrativ normativ are caracter definitiv. Referitor la neprejudecarea fondului, Înalta Curte constată că această nici această ultimă condiție de admisibilitate nu este îndeplinită în cauză, din moment ce măsura solicitată de recurenții-reclamanți este de natură a rezolva litigiul în fond și de a face imposibilă restabilirea situației de fapt. Instanța este chemată să se pronunțe în sensul anulării unui act administrativ normativ ceea ce presupune practic stabilirea în mod definitiv a unei alte situații de fapt, în sensul solicitat de recurenții-reclamanți. În consecință, instanța de fond în mod corect a reținut că cererea formulată de reclamanți nu este admisibilă, prin raportare la dispozițiile art. 997 C. proc. civ. În ceea ce privește excepției inadmisibilității pentru neîndeplinirea plângerii prealabile: Potrivit art. 7 Legea 554/2004 autoritatea publică are la dispoziție un interval de 30 de zile în vederea soluționării plângerii prealabile, sesizarea instanței de contencios administrativ putând interveni ulterior împlinirii termenului, în măsura în care nu a fost revocat actul litigios. În cauză, Hotărârea de Guvern contestată a fost emisă spre a produce efecte juridice cu caracter temporar, pentru un interval de 30 de zile începând cu data de 08.01.2022. Prin decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale a României, s-a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu referire la art. 42 alin. (3) din O.U.G. nr. 21/2004, precum și soluția legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispozițiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce privește soluționarea acțiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungește sau se încetează starea de alertă, precum și a ordinelor și a instrucțiunilor prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă. Curtea Constituțională a subliniat necesitatea unei intervenții legislative prompte care să asigure exercitarea în mod efectiv și eficace a dreptului de acces la justiție, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 55/2020 nu conțin niciun fel de dispoziții procedurale care să garanteze soluționarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiție. Sub acest aspect, s-a statuat că dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu răspund exigențelor soluționării urgente a acțiunilor. În concluzie, deși în privința actului administrativ normativ nu poate fi reținută, în principiu, exceptarea prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, o astfel de exceptare de la urmarea procedurii plângerii prealabile trebuie considerată aplicabilă în cauza de față, în respectarea deciziei nr. 392/2021 a Curții Constituționale. Decizia nr. 392/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 688/12.07.2021, fără însă ca legiuitorul să fi intervenit legislativ până în prezent printr-o reglementare nouă în acord cu decizia respectivă. În ceea ce privește recursul incident declarat de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte apreciază ca fiind neavenit. Examinând criticile invocate în recurs, raportat la hotărârea instanței de fond și la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este neavenit, având în vedere următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (4) din C. proc. civ. "calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac (...)". Așadar, în ipoteza în care partea pentru care s-a realizat intervenția accesorie nu a exercitat calea de atac, atunci calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu nu va fi analizată de instanță, fiind considerată inexistentă. O astfel de soluție legislativă este firească, având în vedere că intervenția accesorie nu este altceva decât o apărare exercitată în favoarea uneia dintre părți. Ca atare, dacă partea în interesul căreia s-a realizat intervenția accesorie, și-a demonstrat intenția de a nu utiliza beneficiul căii de atac prevăzute de lege pentru litigiul în cauză, prin neexercitare sau renunțare, atunci examinarea căii de atac introduse de intervenientul accesoriu în interesul acesteia este inutilă, lipsind însuși interesul, care se materializează exclusiv în susținerea demersurilor procesuale întreprinse de partea în favoarea/interesul căreia s-a realizat intervenția accesorie. Caracterul auxiliar al acestui tip de intervenție voluntară îi determină particularitatea imposibilității efectuării altor acte procesuale în afara celora care sunt în indisolubilă legătură cu finalitatea sprijinirii interesului părții originare. Din acest motiv, textul legal anterior citat stabilește că nu poate fi primită calea de atac exercitată de către un intervenient în interesul altuia și introdus în locul căii de atac a celui pentru care s-a făcut intervenția, întrucât intervenientul nu poate invoca un interes propriu. Așadar, norma citată consacră o limitare a exercițiului dreptului titularului unei cereri de intervenție accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătorești, în sensul condiționării valorificării acestui drept de declararea aceleiași căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenția de către terț. Neîndeplinirea acestei condiții conduce la însăși inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancțiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 67 alin. (4) C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurenții sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B. și C. și de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.