ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4480/2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.03.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor,

- obligarea autorității pârâte la semnarea unui exemplar al Actului adițional aferent anului 2015 la Contractul de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2014-2015 aprobat prin H.G. nr. 455/2014, iar în caz contrar hotărârea să substituie acordul pârâtei;

- obligarea autorității pârâte la emiterea unui document care să confirme că reclamanta a executat serviciul public de transport feroviar de călători aferent pachetului minim social pentru anul 2015 în acord cu parametrii conveniți prin Actul adițional, nesemnat de MT;

- obligarea autorității pârâte la emiterea unui document care să confirme că MT a achitat compensația aferentă serviciului public prestat de IRC în anul 2015 în acord cu parametrii conveniți prin Actul adițional, nesemnat de MT;

- obligarea autorității pârâte la efectuarea demersurilor de confirmare a Actului adițional prin adoptarea unei hotărâri de guvern în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, respectiv art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004 (forma în vigoare la nivelul anului 2015);

- obligarea autorității pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.

Prin sentința civilă nr. 145 din 19 iunie 2019, Curtea a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor și a respins acțiunea formulat de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe sau, în subsidiar, casarea hotărârii, reținerea cauzei spre rejudecarea și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia nr. 4575 din 8 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În esență, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță nu s-a raportat la normele substanțiale și procedurale incidente, nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale referitoare la refuzul nejustificat al autorității de a soluționa o cerere, nu a răspuns în fapt și în drept la toate solicitările recurentei-reclamante și nu a analizat susținerile și apărările părților litigante.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019*, la data de 24.03.2022.

Prin sentința civilă nr. 188 din 29 iunie 2022, Curtea a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes invocate de pârât, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la semnarea unui exemplar al Actului adițional la Contractul de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2014-2015 aprobat prin H.G. nr. 455/2014, iar, în caz contrar, hotărârea să substituie acordul pârâtului.

A obligat pârâtul la emiterea unui document care să confirme că reclamanta a executat serviciul public de transport feroviar de călători aferent pachetului minim social pentru anul 2015, în acord cu parametrii conveniți prin Actul adițional, nesemnat.

A obligat pârâtul la emiterea unui document care să confirme că a achitat compensația aferentă serviciului public prestat de către reclamantă în anul 2015, în acord cu parametrii conveniți prin Actul adițional.

A obligat pârâtul la efectuarea demersurilor de confirmare a Actului adițional prin adoptarea unei hotărâri de guvern, în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, respectiv art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004 (forma în vigoare la nivelul anului 2015).

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamanta A. S.R.L., în principal, ca inadmisibilă ori lipsită de interes sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât apreciază incident în cauză motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., avându-se în vedere că motivarea instanței în ceea ce privește excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes este insuficientă, incompletă, iar judecătorul fondului nu a răspuns argumentelor și apărărilor formulate prin întâmpinare.

Instanța de fond a arătat în considerente doar că se impune respingerea excepției inadmisibilității, raportat la cele arătate în decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, iar în legătură cu excepția lipsei de interes, a apreciat că se impune respingerea excepției în considerarea disp. art. 33 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, susține recurentul-pârât a invocat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere față de disp. art. 1270 C. civ., și în raport de solicitarea semnării actului adițional aferent anului 2015, după expirarea valabilității contractului de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015.

Obligarea recurentului-pârât la semnarea actului adițional nu s-ar putea face decât cu încălcarea principiului libertății de voință, consacrat de disp. art. 1169 și art. 1270 alin. (1) C. civ. și principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Instanța de fond nu a analizat argumentele recurentului-pârât și nu a procedat la înlăturarea motivată a acestora.

În privința excepției lipsei de interes, recurentul-pârât consideră că intimata-reclamantă nu justifică interesul, nu a făcut dovada prejudiciului, ci doar a afirmat că în situația în care va fi supusă unei inspecții economico-financiare, există riscuri și vulnerabilități juridice semnificative în fața organelor de control.

Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că nu se poate vorbi de culpa sa, instanța de fond nu a analizat întregul material probator și a considerat că este inutilă analiza împrejurărilor legate de negocierile preexistente și dificultățile generate de aceste negocieri.

Din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, respectiv obligația de bună-credință, obligația de informare precontractuală, obligația de a negocia, de a continua negocierile, etc., aspecte care rezultă din minutele întocmite în urma desfășurării ședințelor cu operatorii de transport feroviar.

Recurentul-pârât a adus la cunoștința operatorilor de transport feroviar noile modificări și condiționalități legate de viitorul contract (actul adițional pe anul 2015), pentru a se găsi unele formule în vederea implementării acestora.

Actul adițional 2015 nu a vizat doar stabilirea pachetului minim social, ci și perfecționarea contractului de servicii publice cu privire la definirea transportului social de călători și compensarea, în realitate, numai a transportului social.

Prin noile modificări și condiționalități, s-a urmărit asigurarea și respectarea principiului cheltuirii utile și eficiente a resurselor publice, aspect care a fost făcut cunoscut operatorilor de transport feroviar.

În urma negocierilor inițiale, nu s-a ajuns la consens, punctul de vedere al operatorilor fiind în sensul menținerii pentru actul adițional la contractul de servicii publice ce urma să fie semnat în anul 2015, a principiilor de alocare a compensației din anul 2014.

Instanța de fond a reținut greșit numai culpa ministerului fără să analizeze și întârzierea operatorilor de transport feroviar în însușirea noilor modificări și condiționalități, coroborată cu analiza anevoioasă pe circuitul extern de avizare a proiectului de hotărâre de guvern de aprobare a actului adițional pe anul 2015, fapt ce a condus la neaprobarea actului adițional.

Mai susține recurentul-pârât interpretarea eronată a disp. art. 38 și art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea SNCFR, forma în vigoare pentru anul 2014 și faptul că operatorii de transport feroviar au acceptat condițiile impune de lege.

Instanța de fond a reținut greșit în considerente că procedura de avizare interministerială s-a desfășurat într-o manieră defectuoasă, iar pârâtul nu a făcut dovada existenței vreunei cauze exoneratoare de răspundere, deoarece nu i se poate imputa lipsa de acțiune în obținerea avizelor, în condițiile în care s-au implementat cu celeritate toate propunerile/observațiile de modificare/completare care au venit din partea ministerelor avizatoare.

Recurentul-pârât consideră că au fost admise nelegal capetele 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată, fără a face o analiză motivată și argumentată a soluției, avându-se în vedere că valabilitatea contractului de servicii publice pentru perioada 2014-2015 a încetat la data de 31.12.2015, nu este posibilă încheierea/semnarea unui act adițional la un contact care nu mai este în vigoare și care nu mai produce efecte juridice, în lipsa actului adițional încheiat pe anul 2015, nu s-au putut acorda sumele reprezentând compensațiile lunare cu respectarea indicatorilor tren-km. și călător - km. realizați ca serviciu public, ci doar potrivit prevederilor în vigoare.

Adoptarea unei hotărâri de guvern de aprobare a actului adițional pe anul 2015, în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, forma în vigoare la nivelul anului 2015, respectiv în baza art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004, hotărâre abrogată începând cu data de 25.04.2017, nu s-ar putea face decât cu încălcarea principiului legalității și al neretroactivității legii.

II. Soluția instanței de recurs

Analiza motivelor de casare

Prima critică, întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține nemotivarea sentinței atacate în privința excepției inadmisibilității primului capăt de cerere și excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii.

Înalta Curte a apreciat că este nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii asupra celor două excepții.

Instanța de fond a considerat că, în raport de considerentele deciziei de casare, admisibilitatea cererii de chemare în judecată și, implicit a primului capăt al cererii, a făcut obiectul analizei instanței de recurs și a generat casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, astfel încât, nu mai este necesară antamarea aspectelor invocate de către pârât.

Din cuprinsul deciziei de casare reiese faptul că sentința a fost casată cu trimitere la aceeași instanță, urmând ca în rejudecare, să se pronunțe o hotărâre pe fondul cauzei, fiind depășită astfel chestiunea inadmisibilității primului capăt al cererii, prin urmare, în mod corect, nu au fost analizate argumentele/apărările pârâtei.

Referitor la excepția lipsei de interes, instanța de fond, în rejudecare, a reținut că, în primul ciclu procesual această excepție a fost respinsă, iar hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare pe fondul cauzei.

Soluția oferită de judecătorul fondului este corectă, în această situație nemaifiind necesar să fie analizate argumentele formulate prin întâmpinare, în plus, Înalta Curte va reține și că soluția instanței din primul ciclu procesual, privitoare la respingerea excepției lipsei de interes nu a fost recurată de către pârât, rămânând astfel definitivă.

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, se constată că recurentul-pârât a susținut lipsa culpei, în raport de împrejurările legate de negocierile preexistente și dificultățile generate de aceste negocieri, interpretarea eronată a disp. art. 38 și 39 din O.U.G. nr. 12/1998, încălcarea principiului legalității și neretroactivității legii civile.

Prima instanță a constatat că deși Ministerul Transporturilor avea obligația legală instituită potrivit disp. art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 și disp. art. 6 din H.G. nr. 74/2012, de a încheia actul adițional pentru anul 2015, că deși a elaborat acest proiect de act normativ, în calitatea sa de inițiator al acestuia, a desfășurat într-o manieră defectuoasă procedura de avizare interministerială prevăzută de H.G. nr. 561/2009, ceea ce a condus la imposibilitatea adoptării hotărârii de guvern, întrucât proiectul a fost înaintat Secretariatului General al Guvernului abia la data de 29.12.2015 și a fost introdus pe agenda de lucru a Guvernului la data de 30.12.2015, fără să conțină avizul Ministerului Justiției.

Înalta Curte reține că pârâtul nu a pretins neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, ci doar dificultatea negocierilor, însă avându-se în vedere restituirea în mai multe rânduri a proiectului pentru neconformitatea acestuia cu prevederile legale în baza cărora a fost inițiat, criticile sub acest aspect sunt nefondate, mai ales că recurentul-pârât prin dezvoltarea motivelor de nelegalitate reiterează apărările făcute în fața primei instanțe, fără să existe o analiză punctuală a considerentelor ce privesc culpa sa în neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege.

Cu privire la interpretarea eronată a disp. art. 38 și art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, Înalta Curte observă că acestea se referă la încheierea contractelor de servicii publice pe o durată de până la 5 ani, aspect ce nu face obiectul prezentului dosar.

Ultima critică adusă sentinței de fond are în vedere încălcarea principiului legalității și principiului neretroactivității legii civile.

În acest sens, recurentul-pârât consideră că, întrucât valabilitatea contractului de servicii publice pentru perioada 2014 - 2015 a încetat la data de 31.12.2015, nu se poate semna un act adițional la un contract care nu mai este în vigoare și nu mai produce efecte juridice, iar în lipsa actului adițional pentru anul 2015, Ministerul Transportului nu a putut acorda sumele reprezentând compensațiile lunare cu respectarea indicatorilor teren-km. și călător-km., realizați ca serviciu public, ci potrivit prevederilor legale în vigoare.

Înalta Curte reamintește faptul că este în discuție analizarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ, instanța de fond a găsit întemeiată acțiunea, fiind vorba despre un refuz nejustificat de adoptare a unui act adițional pentru anul 2015 la contractul de servicii publice 2014-2015.

În raport de disp. art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, în această situație, instanța de contencios administrativ a obligat pârâtul în culpă să soluționeze cererea, cu toate aspectele particulare ale speței.

Prin urmare, faptul că valabilitatea contractului de prestări servicii publice a încetat de la data de 31.12.2015, nu afectează soluția adoptată de prima instanță de viciile arătate de recurentul-pârât, respectiv încălcarea principiului legalității și neretroactivității legii civile.

Principiul legalității a fost respectat întocmai de judecătorul fondului, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În privința pretinsei nerespectări a principiului neretroactivității legii civile, înțeleasă în cauză drept legea contractului/legea părților, soluția instanței de fond are în vedere perioada de valabilitate a contractului și obligațiile părților ce trebuiau să fie executate în această perioadă, astfel că în ipoteza în care una dintre părți prestează serviciul, iar cealaltă parte nu înțelege să achite c/valoarea serviciilor, aceasta fiind în culpă contractuală, obligarea celei din urmă prin intermediul instanței de judecată, să soluționeze cererea, nu contravine principiului enunțat.

Contractul de prestări servicii publice și-a produs efectele cât timp a fost în vigoare, iar încheierea actului adițional urma să se facă în baza acestui contract și pentru perioada amintită, nefiind vorba despre o situație definitivă/stinsă, în plus, potrivit disp. art. 6 din H.G. nr. 455/2014, există obligația actualizării anuale a contractelor de servicii publice, prin încheierea actelor adiționale, însă pârâtul nu a respectat-o.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (fost Ministerul Transporturilor) împotriva sentinței nr. 188 din 29 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.