ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 459/2023
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 459/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Asupra cauzei penale, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 29 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că, prin cererea formulată la data de 26 mai 2023 apelantul inculpat A. a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevăd că în exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act, considerând că acestea constituie o normă neclară și imprecisă, contrară dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție.
Autorul excepției a arătat că, sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.
S-a susținut că, legătura textului criticat ca neconstituțional este evidentă, obiectul cauzei fiind limitat la săvârșirea faptei prevăzute de dispozițiile art. 321 alin. (1) din C. pen. prin raportare expresă la dispozițiile art. 38 din Legea nr. 51/1995.
În esență, inculpatul a arătat că, dispozițiile art. 38 din Legea nr. 51/1995 citate mai sus sunt neconstituționale, fiind imprecise, neclare și lipsite de previzibilitate, cu consecința că permit formularea unor acuzații arbitrare sau chiar pronunțarea unor soluții afectate de arbitrariul determinat de interpretabilitatea excesivă a normei.
Astfel, pe de o parte, interpretarea sistemică a textului conduce la concluzia că avocatul nu poate fi funcționar public în înțelesul legii penale, ca subiect activ al infracțiunii de fals intelectual și, pe de altă parte, interpretarea în sensul producerii de efecte, nu în sensul lipsirii lor de efecte, permit calificarea avocatului ca subiect activ al falsului intelectual, cu consecința expunerii avocatului arbitrariului organului judiciar chemat să interpreteze legea.
În opinia inculpatului A., avocatul nu poate fi subiect activ al infracțiunii de fals intelectual întrucât actele atestate de avocat nu comportă calificare de înscrisuri autentice, implicit oficiale, iar avocatul nu este un funcționar public în înțelesul legii penale, pentru o succesiune de argumente care rezultă din interpretarea instituției funcționarului public din legea penală, din garanțiile cu natură absolută defipte de legiuitor în favoarea independenței avocatului și din jurisprudența instanțelor europene.
Totodată, s-a arătat că, o persoană care are calitatea de avocat poate fi calificată drept funcționar public în înțelesul legii penale numai atunci când exercită o activitate compatibilă cu profesia de avocat, care se circumscrie definiției funcționarului public din legea penală. Astfel, numai atunci când exercită o demnitate publică pentru care a fost ales sau când exercită calitatea de cadru didactic, în învățământul universitar sau preuniversitar, avocatul poate fi calificat drept funcționar public.
S-a mai subliniat că, actele întocmite de avocat, chiar și cu ocazia atestării datei, conținutului și identității părților, în condițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu comportă calificare de înscrisuri autentice, implicit oficiale, constituind, în realitate, acte sub semnătură privată. În acest sens, s-a arătat că o singură categorie de acte, bine conturată de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 51/1995 are un regim derogator, de strictă interpretare. Astfel, numai evidențele profesionale (registrul general de contracte, registrul actelor atestate, registrul fiduciilor, actele contabile etc) și actele cu care avocații se legitimează fată de terți (împuternicirea avocațială) au un regim asemănător actului autentic, făcând dovada până la înscrierea în fals. Per a contrario, orice alte acte, inclusiv actele redactate de avocat și atestate de către acesta, la cererea părților, nu au un caracter autentic.
Așadar, în opinia inculpatului, "asimilarea" avocatului cu funcționarul public operează numai în ceea ce privește ipoteza reglementată de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 51/1995 și, contrar aparenței create de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 51/1995, avocatul nu este nici funcționar public, nici "considerat" funcționar public.
S-a mai arătat în cuprinsul cererii că, instituția funcționarului din legea penală este compusă din dispozițiile art. 175 alin. (1) și (2) din C. pen., care definesc funcționarul public și persoana "considerată" funcționar public în înțelesul legii penale, precum și din dispozițiile art. 308 din C. pen., care extind sfera subiecților calificați ai infracțiunilor de serviciu și asupra altor persoane.
Autorul excepției a considerat că, fapta de fals intelectual nu poate fi săvârșită de către alte persoane prevăzute de dispozițiile art. 308 din C. pen., ci numai de funcționarul public în înțelesul legii penale, definit de dispozițiile art. 175 din C. pen.. Or, avocatul nu face parte din categoriile de persoane descrise în dispozițiile niciunuia dintre cele două aliniate ale dispozițiilor art. 175 din C. pen., întrucât nu exercită atribuții în scopul realizării prerogativelor niciuneia dintre puterile statului. Pe de altă parte, avocatul nu exercită nicio demnitate sau funcție publică de nicio natură. În fine, s-a arătat că, avocatul nu exercită niciun fel de atribuții în cadrul unei entități de stat, oricare ar fi natura acesteia. Prin urmare, s-a precizat că, trebuie exclusă ipoteza calificării avocatului ca funcționar public în înțelesul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. pen.
Deopotrivă, s-a arătat că, avocatul nu poate fi calificat drept funcționar public (sau considerat ca atare) nici în înțelesul dispozițiilor art. 175 alin. (2) din C. pen., deoarece includerea în această categorie de funcționari publici este subordonată mai multor condiții cumulative, pe care avocatul nu le îndeplinește.
Sintetizând, autorul excepției de neconstituționalitate a susținut că, referirea imprecisă și neclară la "asimilare" din cuprinsul dispozițiilor art. 38 alin. (1) ale Legii nr. 51/1995 nu lărgește nici sfera funcționarilor publici în înțelesul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. pen., nici sfera persoanelor "considerate funcționar public" reglementată de dispozițiile art. 175 alin. (2) din C. pen., precum nici sfera altor persoane care sunt subiecți calificați ai infracțiunilor de serviciu, expres enumerate de dispozițiile art. 308 din C. pen.. Într-o asemenea interpretare extensivă a dispozițiilor art. 38 din Legea 51/1995 (contrară garanțiilor impuse chiar de CEDO, care subordonează echitabilitatea procesului independenței avocaților) avocatul ar fi lipsit de cerințele pe care legea le impune calificării altor indivizi ca funcționari publici. Cu alte cuvinte, interpretarea art. 38 din Legea nr. 51/1995 în sensul instituirii calității de funcționar public a avocatului, l-ar lipsi pe acesta de garanțiile oferite altor categorii de profesioniști privind învestirea sau controlarea de către autoritățile publice de dispozițiile art. 175 alin. (2) din C. pen.. Or, garanțiile de independență stabilite în favoarea avocatului interzic includerea normei din legea specială (art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995) în instituția funcționarului public în înțelesul legii penale.
Un alt argument, care contrazice teza "asimilării" avocatului cu funcționarul public, vizează faptul că actele pot fi atestate de avocat fie "spre autentificare", ca activitate specifică prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din lege (ipoteză în care notarul ca funcționar competent le autentifică, imprimându-le astfel caracter oficial), fie spre a fi folosite în fața altor autorități, (ipoteză care nu este incidentă în cauză), ca activitate specifică prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din legea specială.
Cu privire la lipsa de precizie și de claritate a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 51/1995, s-a mai menționat în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale că, art. 1 alin. (5) din legea fundamentală reglementează obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor. Această obligație revine în egală măsură tuturor subiecților de drept, inclusiv autorităților publice. Prin urmare, Parlamentul are obligația de a legifera în acord cu dispoziția constituțională analizată, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate și previzibilitate a normelor juridice.
Deopotrivă, art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenție. Dreptul la un proces echitabil, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor aplicabile. Dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare din părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată, în raport, cu cealaltă.
Or, astfel cum a reținut Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implică și previzibilitatea, calitatea și precizia normelor de incriminare.
În opinia apărării, prevederile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate, nu întrunesc aceste exigențe, câtă vreme permit interpretări antagonice, care, în lipsa oricărei garanții, se pot converti în interpretări arbitrare.
Pentru argumentele enunțate anterior, expuse pe larg și în cererea scrisă depusă la dosar, apelantul inculpat A. a solicitat, în baza art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 51/1995.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Înalta Curte a constatat că, în speță, excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, de către o parte din proces (apelantul inculpat A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Prin excepția de neconstituționalitate formulată, apelantul inculpat a apreciat că dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituția României.
Înalta Curte constată că prevederile legale criticate din perspectiva neconformității cu legea fundamentală, prevăd că, în exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.
Prin invocarea de către apelantul inculpat A. a aspectelor vizând lipsa de claritate și precizie a dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, se urmărește, în realitate, interpretarea sau modificarea dispozițiilor legale criticate.
În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat, însă, că ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Așadar, Înalta Curte constată că, deși autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 1 alin. (5) și 21 alin. (3) din Constituția României, în realitate, acesta nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale, ci tinde la o modificare sau o interpretare a dispozițiilor legale criticate. Aceste din urmă aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât interpretarea și aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată, iar modificarea textelor de lege cade în competența exclusivă a legiuitorului.
În concluzie, s-a reținut că, apelantul inculpat și-a fundamentat criticile dintr-o perspectivă ce nu respectă exigențele unei veritabile excepții de neconstituționalitate, situație în care se constată că, în mod formal, s-a indicat legătura cu soluționarea cauzei a textului invocat, ca neconstituțional.
Împotriva încheierii din data de 29 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, inculpatul A. a declarat recurs, motivele declarării căii de atac fiind susținute de apărătorul ales al inculpatului, astfel cum sunt consemnate în practicaua prezentei hotărâri.
În esență, autorul excepției de neconstituționalitate a susținut că, referirea imprecisă și neclară la "asimilare" din cuprinsul dispozițiilor art. 38 alin. (1) ale Legii nr. 51/1995 nu lărgește nici sfera funcționarilor publici în înțelesul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. pen., nici sfera persoanelor "considerate funcționar public" reglementată de dispozițiile art. 175 alin. (2) din C. pen., precum nici sfera altor persoane care sunt subiecți calificați ai infracțiunilor de serviciu, expres enumerate de dispozițiile art. 308 din C. pen.. Într-o asemenea interpretare extensivă a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 51/1995, avocatul ar fi lipsit de cerințele pe care legea le impune calificării altor indivizi ca funcționari publici. Cu alte cuvinte, interpretarea art. 38 din Legea nr. 51/1995, în sensul instituirii calității de funcționar public a avocatului, l-ar lipsi pe acesta de garanțiile oferite altor categorii de profesioniști privind învestirea sau controlarea de către autoritățile publice de dispozițiile art. 175 alin. (2) din C. pen.. Or, garanțiile de independență stabilite în favoarea avocatului interzic includerea normei din legea specială (art. 38 alin. (1) din Legea 51/1995) în instituția funcționarului public în înțelesul legii penale.
Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și anume:
a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Se constată, așadar, că instanța de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Verificând realizarea condițiilor enumerate anterior, se constată că excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, de către o parte din proces (apelantul inculpat A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Textul de lege criticat, respectiv art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, prevede că, în exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.
În ceea ce privește cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluționării unei cauze, este necesar ca invocarea excepției de neconstituționalitate să fie justificată prin existența unui interes și să aibă relevanță, în raport, cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepția de neconstituționalitate să indice textele de lege pe care dorește să le supună controlului și să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparența utilității demersului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituționale.
Din perspectiva considerentelor anterior menționate, Înalta Curte constată că, în speță, doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât nu este invocată o excepție de neconstituționalitate propriu-zisă.
Astfel, se constată că motivele recurentului inculpat nu se circumscriu unor critici de neconstituționalitate intrinsecă a textului legal, ci, în realitate, se critică interpretarea corelativă ce ar putea rezulta din coroborarea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din C. pen. și art. 308 din C. pen. cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, autorul excepției susținând că o astfel de interpretare, extensivă, nu este previzibilă, întrucât avocatul ar fi lipsit de cerințele pe care legea le impune calificării altor persoane ca funcționari publici.
Or, neconstituționalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia și nu poate fi rezultatul corelării unor norme ce nu au rang constituțional.
În acest sens, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a reținut că, "examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. O astfel de situație nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituționalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale (...) Or, coordonarea legislației în vigoare, sub aspectele menționate, este de competența autorității legiuitoare ."
Ca atare, astfel cum a fost invocată, excepția de neconstituționalitate contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudența Curții Constituționale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 960/30.12.2014.
Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.
Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și limitele stricte ale competenței sale constituționale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, prin sesizarea instanței de contencios constituțional se urmărește, ca finalitate, înlăturarea eventualei interpretări a noțiunii de funcționar public cu care operează dispozițiile art. 175 din C. pen. prin coroborarea cu norma reglementată de art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 a cărei neconstituționalitate a fost invocată, ceea ce nu corespunde scopului unei excepții de neconstituționalitate propriu-zise.
Prin urmare, în raport, cu argumentele recurentului, criticile invocate nu se circumscriu unei veritabile excepții de neconstituționalitate.
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2023.