ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 495/2023

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, prin cererea formulată la termenul de judecată din data de 17.05.2023, privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în esență, recurentul A. a criticat modalitatea în care se judecă recursul formulat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, respectiv împrejurarea că acesta este soluționat de către un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în condițiile în care hotărârea recurată a fost pronunțată de către un alt complet al aceleiași secții.

Raportat la această situație de fapt, a opinat că îi este încălcat dreptul la un proces echitabil, drept fundamental garantat prin dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, cât și prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A precizat că, din punctul său de vedere, o astfel de cerere de recurs, a cărei soluție pe fond a fost pronunțată de către un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate fi judecată cu imparțialitate de către un alt complet al secției penale din cadrul aceleiași instanțe.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1) și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Examinând cererea privind sesizarea Curții Constituționale, prin raportare la cele anterior expuse, Înalta Curte a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară nu vizează aspecte care să pună în discuție însăși admisibilitatea căii de atac a recursului și nu are legătură cu soluționarea cauzei, așa încât sesizarea instanței de control constituțional nu ar prefigura niciun efect asupra soluției ce se va pronunța în cauza cu nr. x/2023/a1.1, având ca obiect recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 08 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2023 (prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A. cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale).

Astfel, s-a apreciat că, deși autorul excepției a susținut că prevederile anterior menționate contravin celor ale art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, în realitate, prin criticile formulate se tinde la modificarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, aspecte care nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Împotriva acestei încheieri, a formulat recurs petentul A..

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul a susținut, în esență, că prin soluționarea recursului declarat împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară de către un complet al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după ce soluția menționată a fost pronunțată tot de către un complet al aceleiași instanțe, i se încalcă dreptul la un proces echitabil, drept fundamental garantat atât prin dispozițiile art. 21 din Constituția României, cât și prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1) și art. 148 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurentului, cererea de recurs formulată împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară nu poate fi judecată cu imparțialitate decât de un complet de judecată format din persoane din afara magistraturii, respectiv de un complet de judecată format din jurați.

Prin încheierea din 27 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza pendinte, petentul A. a fost repus în termenul de declarare a recursului formulat împotriva încheierii din 17 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2023.1.1., reținându-se, în esență, că, în perioada în care petentul putea formula recurs împotriva încheierii din 17 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2023.1.1. au existat motive temeinic justificate ce au stat la baza întârzierii declarării căii de atac, respectiv problemele de sănătate care au necesitat asistență medicală.

Examinând recursul formulat de recurentul A., prin raportare la criticile invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reține că, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În analiza condițiilor enumerate anterior, se constată că excepția a fost invocată de recurentul A. în calea de atac a recursului declarat împotriva încheierii din data de 08 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2023 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale formulată de același recurent, iar excepția invocată are în vedere neconstituționalitatea unui text legal în vigoare care nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Norma legală invocată ca neconstituțională, respectiv art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, prevede că secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când judecă în ultimă instanță, judecă printr-un complet diferit al acesteia recursul formulat împotriva hotărârilor pronunțate de această secție prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Referitor la cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că aceasta nu trebuie să se realizeze în mod formal, întrucât verificarea efectuată de către instanță nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Așadar, se constată că excepția invocată de recurentul A. nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât textul de lege criticat stabilește competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ultimă instanță, privind judecarea recursului formulat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Se reține că, din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepției a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Prin demersul întreprins, recurentul A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, ci invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată de recurent nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a normelor criticate.

În realitate, ceea ce solicită recurentul A. este modificarea unui text legal care prevede competența de soluționare a recursului formulat împotriva hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, argumentându-se necesitatea stabilirii unei căi de atac în afara cadrului legal.

Or, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea sau completarea dispozițiilor cu privire la care instanța de control constituțional a fost sesizată, această atribuție fiind în sarcina Parlamentului care reprezintă unica autoritate legiuitoare a țării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituția României.

În considerarea acestor argumente, având în vedere că pentru excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate nu este îndeplinită condiția legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2023.1.1.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2023.1.1.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iulie 2023.

GGC - NN