ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 105/2023

Ședința publică din data de 08 februarie 2023

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 27.12.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2022.1, îndreptată prin încheierea din data de 29.12.202, cu majoritate, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1), teza I C. proc. pen.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, că excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura examinării contestației declarate de către o parte din proces, respectiv apelantul-inculpat A. și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 206 alin. (1), teza I C. proc. pen. (împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare), fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Analizând condițiile de admisibilitate, prima instanță a constatat că, în speță, doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, se critică modalitatea de legiferare, urmărind ca finalitate, în principal, obținerea unei modificări legislative de esență în privința căii de atac a contestației în materia măsurilor preventive. S-a reținut că, pe fondul nemulțumirii în legătură cu soluția de menținere a măsurii arestării preventive dispusă de instanța de apel față de inculpatul A., precum și a lipsei unei căi de atac împotriva încheierii pronunțate, apelantul-inculpat tinde exclusiv la legiferarea contestației împotriva unei astfel de hotărâri, aspect ce este contrar prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De asemenea, a avut în vedere că o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate invocate ar avea drept consecință strict modificarea textului de lege criticat, nefiind aptă a produce efecte în cauză. Așadar, nemaiputând produce efecte față de apelantul-inculpat, s-a arătat că invocarea excepției de neconstituționalitate nu este justificată prin existența interesului specific al celui ce invocă excepția, relevanței și înrâuririi pe care dispoziția legală ar putea să o aibă în speță, aspect care amplifică concluzia legăturii formale cu cauza.

II. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs la data de 28.12.2022, în termenul legal, inculpatul A.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 04.01.2023, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată la data de 11.01.2023.

La termenul de judecată din data de 11.01.2023, cauza a fost amânată pentru lipsa dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar la termenul de judecată din data de 25.01.2023, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței materiale invocate de reprezentantul Ministerului Public.

Recurentul-inculpat A. nu a motivat în scris recursul declarat.

La termenul de judecată din data de 08.02.2023, cu ocazia dezbaterilor, prin susținerile orale, recurentul-inculpat, prin avocat a reiterat aspectele invocate prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, solicitând admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 206 alin. (1), teza I C. proc. pen.. A apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate, iar legătura normei criticate cu obiectul cauzei este una substanțială, nu formală. Astfel, a arătat că instanța de control constituțional poate emite și decizii interpretative.

III. Analizând recursul declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un remediu procedural prin care cetățenii își pot apăra drepturile și libertățile fundamentale prin intermediul instanței de control constituțional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Constituția României.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă faptul că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, controlul de constituționalitate este unul a posteriori (ulterior) și implică examinarea prealabilă a unor condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, poate pronunța fie sesizarea Curții Constituționale (când sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplinește condițiile prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluției de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, privind organizarea judiciară, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când judecă în ultimă instanță, judecă printr-un complet diferit al acesteia recursul formulat împotriva hotărârilor pronunțate de această secție prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reține că pentru a putea învesti în mod legal instanța de control constituțional, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate verifică următoarele:

Astfel, condițiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ și sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiții anterior menționate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curții Constituționale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispozițiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de control constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și autoritatea competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menționată.

Astfel cum a statuat prin jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională se pronunță asupra litigiului de natură constituțională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu specificul cauzei și cu dispozițiile legale incidente.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiție, respectiv calitatea de parte a autorului excepției, se constată că aceasta este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de una dintre părțile din proces (contestatorul-inculpat A., prin avocatul ales B.) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță învestită cu soluționarea contestației formulate de inculpatul A. împotriva încheierii din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că și această condiție este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 206 alin. (1) teza I C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.

Referitor la cea de-a patra condiție, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, se constată neîndoielnic îndeplinită și această exigență.

Așadar, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul A., respectiv cerințele privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acel text de lege.

În ceea ce privește condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reținând că decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Fiind un remediu procesual, excepția de neconstituționalitate vizează în principal verificarea constituționalității unei dispoziții prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluționarea cauzei.

Prin demersul întreprins, inculpatul A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a normelor criticate.

Prin criticile formulate inculpatul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății, urmărind modificarea C. proc. pen. în materia măsurilor preventive.

Practic, inculpatul urmărește instituirea unei căi de atac împotriva încheierii prin care instanța de judecată se pronunță asupra măsurii arestării preventive în faza procesuală a apelului.

Or, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea sau completarea dispozițiilor cu privire la care instanța de control constituțional a fost sesizată.

În ceea ce privește finalitatea acțiunii inculpatului A., prin sesizarea Curții Constituționale, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că, și în situația în care un astfel de demers ar fi avut o finalitate în sensul modificării legii și instituirii unei căi de atac în materia măsurilor preventive, o astfel de modificare nu ar mai putea produce efecte concrete asupra situației inculpatului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, față de lipsa unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri de instanța de control constituțional și soluționarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 27 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2022.1.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 27 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2022.1.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 februarie 2023.