ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 791/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.1, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2016.1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea formulată de contestatorul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 362 alin. (1) din C. proc. pen. și a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut că prin cererea formulată la data de 25 octombrie 2023 și susținută în ședința publică din aceeași dată, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) raportat la art. 362 alin. (1) din C. proc. pen., cu argumentarea că excepția îndeplinește toate condițiile de admisibilitate instituite prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, iar în ceea ce privește condiția ca textele criticate să aibă legătură cu cauza dedusă judecății, a menționat că este relevantă lipsa de predictibilitate a unei norme de drept, respectiv a dispozițiilor art. 206 din C. proc. pen., care prevăd posibilitatea contestării măsurii preventive doar când aceasta a fost luată în cursul judecății în primă instanță.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul inculpat A., Înalta Curte a constatat că aceasta este neîntemeiată, reținând că apărătorul ales al inculpatului contestator A., prin concluziile orale formulate în fața instanței, s-a limitat la invocarea lipsei de predictibilitate a textelor legale criticate fără a face referire la jurisprudența instanței de control constituțional sau la motivul care determină legătura normei criticate cu soluționarea cauzei.

Or, prin prisma principiului disponibilității în raport de concluziile apărării formulate cu ocazia susținerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a apreciat că aspectele menționate de contestator nu susțin legătura normei cu soluționarea cauzei.

Totodată, s-a avut în vedere că instanța de control constituțional a mai analizat dispozițiile legale criticate și a apreciat că acestea sunt constituționale în raport cu motivele invocate, astfel:

"chiar dacă împotriva încheierilor prin care instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive nu poate fi formulată contestație, conform dispozițiilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen., în cursul soluționării apelului, procedura verificării măsurilor preventive oferă garanțiile procesuale necesare protejării dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare ale inculpatului, cu asigurarea libertății sale individuale" (CCR, Decizia nr. 488 din 13 iulie 2021, par. 17).

În egală măsură, s-a constatat că, prin criticile formulate, contestatorul a solicitat, în realitate, o modificare sau o completare a textelor de lege pentru a da posibilitatea exercitării contestației împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în calea de atac a apelului, situație în care instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

Împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.1, a declarat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 362 alin. (1) din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În ceea ce privește Decizia nr. 488/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. a Curții Constituționale, recurentul a susținut că, deși vizează, în drept, aceleași dispoziții legale, criticile formulate s-au circumscris unei situații juridice diferite, care privea imposibilitatea contestării încheierilor prin care s-a dispus menținerea măsurii preventive și nu luarea unei astfel de măsuri direct din apel.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, inculpatul A. a susținut că art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 362 alin. (1) din C. proc. pen. nu respectă cerințele constituționale referitoare la calitatea, previzibilitatea și claritatea legii, fiind contrar dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 paragraful 1, art. 5 paragraful 4 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Sub aspectul situației de fapt, apărarea a arătat, în esență, că instanța de apel a dispus luarea măsurii controlului judiciar față de inculpatul A., pe o durată de 60 de zile, cu scopul real de a fi asigurată executarea unei pedepse privative de libertate, scop care, în opinia apărării, nu este prevăzut de lege, și fără a interveni niciun element factual nou, respectiv fără agravarea situației juridice a inculpatului și fără vreun element obiectiv care să indice o eventuală sustragere a recurentului de la judecarea cauzei în apel.

Astfel, în opinia apărării, instanța de apel a dispus o măsură preventivă în mod neîntemeiat și nelegal, iar inculpatul nu are posibilitatea contestării acesteia, întrucât în actuala configurare a C. proc. pen., nu se poate contesta o măsură preventivă luată direct în calea de atac a apelului.

Apărarea a criticat, deopotrivă, că nu i s-a acordat timpul necesar pentru pregătirea apărării în ceea ce privește luarea acestei măsuri preventive.

Așadar, s-a apreciat că în cazul luării unei măsuri preventive de către instanța de apel, este imperios necesar a se recunoaște dreptul inculpatului de a formula contestație față de o astfel de măsură preventivă, fie ea și restrictivă de drepturi, întrucât în lipsa unui control ierarhic asupra acestei chestiuni procedurale, inculpatul nu beneficiază de dreptul la un remediu efectiv, aspect ce se circumscrie unui viciu de neconstituționalitate.

În fine, s-a mai precizat că normele procesual penale anterioare recunoșteau inculpatului dreptului de a formula contestație împotriva încheierii prin care se dispunea luarea unei măsuri preventive direct în calea de atac a apelului, precum și faptul că efectul real, actual și pertinent al excepției de neconstituționalitate constă în crearea cadrului legal de promovare a contestației împotriva încheierii de luare a măsurii preventive a controlului judiciar direct în apel.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.1, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 362 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte reține că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 paragraful 1, art. 5 paragraful 4 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în lipsa reglementării dreptului inculpatului de a formula contestație împotriva încheierii prin care se dispune luarea unei măsuri preventive direct în calea de atac a apelului.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]".

Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, "decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare intrinsecă, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, urmărește obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință completarea conținutului art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. prin introducerea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune în apel luarea unei măsuri preventive. Or, pe de o parte, aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât ar constitui o modificare legislativă, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului și ține de politica sa în materie procesual penală.

Astfel, în considerarea caracterului provizoriu al măsurii preventive luate, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci exclusiv pentru viitor și în alte cauze decât cea de față, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia, în lipsa oricărui potențial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Soluția se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curții Constituționale ar fi de prisos, întrucât instanța de contencios constituțional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate și ar respinge excepția ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 362 alin. (1) din C. proc. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.1.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.1.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2023.