ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 416/2023
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 416/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2022, în unanimitate, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:
Articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE și articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu considerentele 2, 15, 22 și articolul 11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, sub aspectul obligației statului membru de proceda la efectuarea tuturor demersurilor adecvate și necesare pentru atingerea obiectivului urmărit constând în îmbunătățirea siguranței rutiere, în contextul liberei circulații a persoanelor în interiorul Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorul condamnat solicită printr-o cale extraordinară de atac, desființarea unei hotărâri penale definitive de condamnare pentru o infracțiune de conducere a unui autovehicul cu dreptul de a conduce suspendat, care ar fi de natură să îl repună în exercitarea acestui drept, implicând libertatea de circulație în întreaga Uniune Europeană, prin invocarea aplicării principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond și care ar fi prevăzut un termen de prescripție mai mic și împlinit anterior soluționării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment, de o decizie a instanței constituționale naționale care a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțate în urmă cu patru ani față de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanței constituționale - cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanței constituționale și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?
Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept și respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiție și articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperării loiale dintre Uniune si statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorul condamnat solicită printr-o cale extraordinară de atac, desființarea unei hotărâri penale definitive de condamnare pentru o infracțiune de conducere a unui autovehicul cu dreptul de a conduce suspendat, care ar fi de natură să îl repună în exercitarea acestui drept, implicând libertatea de circulație în întreaga Uniune Europeană, prin invocarea aplicării principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond și care ar fi prevăzut un termen de prescripție mai mic și împlinit anterior soluționării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment, de o decizie a instanței constituționale naționale care a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțate în urmă cu patru ani față de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanței constituționale - cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanței constituționale și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?
În caz afirmativ și numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și de deciziile obligatorii ale instanței supreme naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE și articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu considerentele 2, 15, 22 și articolul 11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, sub aspectul obligației statului membru de a proceda la toate demersurile adecvate și necesare pentru atingerea obiectivului urmărit privind îmbunătățirea siguranței rutiere, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situația din litigiul principal?
În baza art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, s-a dispus suspendarea judecății cauzei.
Cu recurs la instanța superioară în ceea ce privește soluția de suspendarea a cauzei, în termen de 72 de ore de la de la comunicare.
Definitivă în ceea ce privește soluția privind cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că prin cererile înregistrate la Curtea de Apel Brașov, petentul condamnat A. a formulat contestație în anulare față de Decizia penală nr. 376/AP, pronunțată la data de 30.05.2019, de către aceeași instanță de judecată, prin care s-a menținut Sentința penală nr. 2120 pronunțată la data de 23.11.2018 de Judecătoria Brașov, în Dosarul nr. x/2016, solicitând, în baza art. 426 alin. (1), lit. b) C. proc. pen.., desființarea hotărârii de condamnare, cu motivarea că acesta a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, constând în intervenția prescripției răspunderii penale.
În cauza de față, prin hotărârea penală contestată (Decizia penală nr. 376/AP, pronunțată la data de 30.05.2019, de către Curtea de Apel Brașov, prin care s-a menținut Sentința penală nr. 2120 pronunțată la data de 23.11.2018 de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/2016), petentul contestator a fost condamnat, printre altele, la un an închisoare pentru infracțiunea de conducere a unui autovehicul cu dreptul de conducere suspendat, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., săvârșită în data de 14.06.2013.
În fapt, prin hotărârea de condamnare s-a reținut că, la data de 14.06.2013, în jurul orelor 11:00, petentul a condus un autovehicul în comuna Hărman din județul Brașov (România), având dreptul de a conduce suspendat. La momentul depistării în trafic, conducătorul auto nu a putut prezenta documentele personale, cartea de identitate și permisul de conducere, afirmând că posedă permis de conducere categoria "B" din anul 1990, tip model vechi, pe care nu l-a preschimbat, fiind plecat din țară, și că nu are reținut permisul de conducere pentru nicio faptă contravențională sau penală. În baza susținerilor conducătorului auto, organele poliției rutiere au efectuat verificări în urma cărora au stabilit faptul că petentul posedă permis de conducere, acesta având însă suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice din data de 29.01.2013, din cauza săvârșirii unei alte infracțiuni.
La termenul din data de 06.03.2023, instanța, din oficiu, a pus în dezbatere sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare astfel cum au fost mai sus formulate, ocazie cu care au fost prezentate punctele de vedere ale participanților privind trimiterea preliminară.
Inculpatul a formulat concluzii de respingere a sesizării, în considerarea naturii juridice a infracțiunii pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, respectiv o infracțiune la regimul circulației, iar nu o infracțiune de corupție sau infracțiuni care aduc atingere modului de administrare a fondurilor UE, pentru a fi atrasă competența Curții de Justiție, invocând o sesizare similară a Judecătoriei Câmpina, care a fost respinsă ca inadmisibilă (Ordonanța Curții din 12 ianuarie 2023, Camera a șasea, cauza C-506/22).
Procurorul a formulat concluzii de admitere a sesizării, fiind de acord cu trimiterea preliminară și apreciind că prezenta contestație în anulare ar trebui soluționată în acord cu dispozițiile dreptului UE, respectiv Decizia nr. 206/128 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie, privind permisele de conducere, prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a UE.
Prin încheierea din data de 10.03.2023, instanța de trimitere a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare mai sus expuse și suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea acesteia.
Întrebările 1 și 2
Motivele care au determinat Curtea de Apel să formuleze cererea de hotărâre preliminară
În cauza de față, Curtea de Apel a reținut că petentul condamnat invocă, pe calea contestației în anulare, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituționale, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) și nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022), a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripții prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză. Cu alte cuvinte, lipsa din fondul activ al legislației a cauzelor de întrerupere a răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii, constatată de către instanța constituțională prin Decizia nr. 358/2022, ar constitui în sine o lege penală mai favorabilă, în baza căreia se poate invoca prescripția răspunderii penale, ce reprezintă un temei de încetare a procesului penal și un caz de contestație în anulare față de hotărârea definitivă de condamnare.
Astfel, fără a se antepronunța în cauză și sub rezerva reanalizării situației juridice pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin raportare la data faptei reținute în cauză (14.06.2013), termenul de prescripție generală (care este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) - fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a acestuia, așa cum cere apărarea în cauză prin invocarea deciziilor instanței constituționale - ar fi fost împlinit în cauză anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (30.05.2019), ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal și imposibilitatea condamnării penale a petentului.
În ceea ce privește prima întrebare, Curtea de Apel a constatat că, dacă s-ar da curs solicitării apărării bazate pe jurisprudența instanței constituționale invocate, contestatorul condamnat din prezenta cauză nu ar mai putea fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea sesizată, soluție care ar fi de natură să îl repună în exercitarea dreptului de a conduce autovehicule, cu consecința inaplicabilității dispozițiile art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, potrivit cărora, în cazul în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, se dispune anularea permisului de conducere eliberat de autoritatea română. Deși petentul condamnat se află în prezent în executarea mai multor pedepse cu închisoarea pentru infracțiuni de același fel, având vocație de liberare condiționată la finele acestuia an, această situație juridică nu modifică pertinența întrebărilor prealabile, în condițiile în care dreptul intern privind redobândirea dreptului de a conduce nu face distincție față de această situație, care oricum se poate modifica oricând în concret, petentul putând fi pus în libertate pe diferite temeiuri de drept intern și hotărârile de condamnare putând fi desființate prin căile extraordinare de atac prevăzute în dreptul intern.
În acest context, contestatorul ar urma să aibă libertatea de a circula în întreaga Uniune Europeană, în care și-ar putea exercita dreptul a conduce autovehicule, deși anularea condamnării sale (care a determinat și anularea permisului de conducere) nu respectă principiile efectivității și disuasivității sancțiunilor în materia circulației pe drumurile publice, astfel cum se va expune în continuare. Or, considerentele 2, 15, 22 și articolul 11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, impun obligația statului membru de proceda la efectuarea tuturor demersurilor adecvate și necesare pentru atingerea obiectivului urmărit, care constă în îmbunătățirea siguranței rutiere, în contextul dat care privește însăși libera circulație a persoanelor în interiorul Uniunii Europene.
Cu alte cuvinte, în opinia instanței de trimitere, simpla posibilitate a unui resortisant al Uniunii de a fi repus în dreptul a conduce autovehicule, prin încălcarea principiului efectivității și disuasivității sancțiunilor în materia circulației pe drumurile publice, cu posibilitatea nestingherită de a conduce autovehicule pe întreg teritoriul Uniunii, subminează însăși obiectivul directivei de îmbunătățire a siguranței rutiere, în virtutea tocmai a finalității specifice a acesteia care promovează chiar libera circulație a persoanelor în interiorul Uniunii, ce constituie un spațiu comun de libertate, securitate și justiție. Acest lucru se impune cu atât mai mult în dreptul intern al instanței de trimitere, al cărei stat membru s-a obligat prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei să instituie un sistem judiciar și administrativ eficient, înzestrat cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracțiunilor, lupta împotriva corupției, indicată în mod expres în decizie, având doar caracter exemplificativ (considerentul 3 din decizie), cu un obiectiv de referință constituit din garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient (punctul 1 din Anexă).
În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, Curtea a subliniat că ipoteza din cauza de față nu este nicidecum singulară, ci extrem de generalizată în sistemul judiciar român, jurisprudența națională în acest moment fiind unitară în sensul încetării proceselor penale din cauza prescrierii acțiunilor penale, inclusiv pe calea contestației în anulare, precum este situația de față, context în care Curtea de Apel a luat act de constatările în același sens ale Comisiei Europene în Raportul către Parlamentul European și Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final), în care aceasta a reținut că situația ar putea avea "un impact extrem de dăunător asupra dosarelor penale importante în curs de soluționare", cu posibile "consecințe grave" produse de "eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri", împrejurare în care "DNA estimează că prejudiciul în aceste dosare se ridică la aproximativ 1,2 miliarde euro, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență, la aproximativ 150 de milioane euro", situație pe fondul căreia "riscul ca unor mii de inculpați să nu li se poată antrena răspunderea penală a generat critici majore în România" (Raportul Comisiei din 22.11.2022, pag. 13 și 26).
În acest context, Curtea de Apel a subliniat caracterul exemplificativ al cauzei principale prin prisma obiectului său, care, deși constituie o infracțiune relativ minoră în dreptul intern, pune în evidență caracterul generalizat al situației interne, care afectează toate infracțiunile din dreptul intern (cu excepția unui număr extrem de redus de infracțiuni imprescriptibile), în care nu numai că se pot regăsi oricând anumite relații sociale sau domenii întregi atribuite Uniunii, dar afectează întregul sistem juridic român, a cărui eficiență și credibilitate sunt puse sub semnul întrebării, cu consecința subminării cooperării loiale și încrederii reciproce între statele membre.
Spre exemplificare s-a amintit Decizia nr. 855/AP, din data de 12.12.2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2022.
În concluzie, Curtea de Apel a considerat că, având în vedere caracterul generalizat al situației juridice create - care apare aplicabilă atât cauzelor definitiv judecate cât și aflate în curs de judecată - situația de față privește întregul sistem judiciar român, sub aspectul capacității acestuia de a respecta valorilor statului de drept și a drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiție, prevăzut de art. 2 TUE, asigurarea protecției jurisdicționale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prevăzut de art. articolul 19 alin. (1) parag. 2 TUE, respectării principiului cooperării loiale între Uniune si statele membre, contravenind respectului si ajutorului reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, prevăzut de art. 4 parag. 3 TUE, precum și caracterul eficient al sistemului judiciar într-un stat de drept sub aspectul respectării previzibilității legii și înzestrarea cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracțiunilor, prevăzut de parag. 1, 2 și 3 din preambul și obiectivele de referință 1, 2 și 4 din Decizia 928/2006, prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.
În cuprinsul opiniei instanței naționale de trimitere, s-a reținut jurisprudența Curții Constituționale în materia prescripției răspunderii penale și aplicării legii penale mai favorabile, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și aplicarea acesteia de către instanțele de drept comun, dar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia prescripției răspunderii penale și a principiului legii penale mai favorabile și la aplicarea acesteia de către instanțele de drept comun naționale și internaționale.
În ceea ce privește principiul legii penale mai favorabile cu privire la prescripția răspunderii penale în dreptul intern, în primul rând, Curtea de Apel a subliniat că situația juridică prezentă nu constituie o veritabilă ipoteză de aplicare a unei legi penale mai favorabile. În al doilea rând, Curtea de Apel a apreciat că acuzatul nu avea un drept câștigat de a fi judecat după o formă intermediară a legii penale mai favorabile care nu s-a aplicat niciodată ca atare. În al treilea rând, Curtea de Apel a observat că cea din urmă decizie relevantă a instanței constituționale, care are putere numai pentru viitor, de la data publicării ei, nu a fost publicată până la data intervenirii legiuitorului (delegat), care a consacrat aceeași soluție privind întreruperea cursului prescripției, moment până la care textul incident s-a bucurat de prezumția de constituționalitate, în forma interpretată de instanțele judecătorești, în acord cu soluția legislativă astfel intervenită.
În concluzie, Curtea de Apel a opinat că principiul legii penale mai favorabile apare consacrat în dreptul modern pentru a nu-l defavoriza pe acuzat, aplicând din mai multe legi penale succesive pe cea mai favorabilă situației sale, iar nu în scopul de a-l favoriza pe infractor, alegând dintr-o situație juridică, incidentă în mod aleatoriu, doar efectele care îi sunt favorabile, indiferent de consecințele grave produse, precum absolvirea sa de răspundere penală din cauza prescripției acțiunii penale, afectând interesul public și ignorând drepturile victimei, în contra însăși a fundamentului dreptului penal de tragere la răspundere penală a infractorului.
Prima instanță a mai arătat că în situații precum cea dedusă judecății apar în concurs, pe de o parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile acuzatului și, de cealaltă parte, principiile echității și justiției, concluzionând că prin acordarea priorității principiului echității și justiției în fața principiului legii penale mai favorabile în situația specială a cauzei, nu se aduce nicio atingere acestuia din urmă, continuând să subziste în ordinea juridică națională și europeană, cu aceeași valoare juridică, urmând concepția dihotomică dworkiniană din perspectiva căreia, în instanța de judecată, ca for privilegiat al principiilor juridice, principiile nu funcționează ca regulile - nu dictează rezultate - ele doar înclină soluția într-un anumit sens, chiar dacă nu în mod concludent, și supraviețuiesc intacte atunci când nu prevalează.
Totodată, prima instanță a analizat pe larg principiul efectivității și echivalenței, amintind cauze din dreptul intern, regăsite ca exemplificative sub aspectul importanței obiectului lor, pentru a sublinia caracterul generalizat al situației juridice interne, cu consecința afectării întregului sistem de drept penal intern, în susținerea, în mod special, a întrebării preliminare nr. 2 formulate în prezenta cauză (Dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția I penală, Decizia penală nr. 398/A/28.02.2023, pronunțată chiar ulterior datei trimiterii preliminare din 22.02.2023 în litigiul principal, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 40/31.01.2023, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 262/15.12.2022, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 55/07.02.2023, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 103/08.03.2023).
În concluzie, instanța de trimitere a apreciat imperios necesar ca, în ipoteza unui răspuns afirmativ la întrebările preliminare adresate, Curtea de Justiție să rețină în mod expres, în considerentele hotărârii preliminare ce o va pronunța în prezenta cauză, că, în baza principiului cooperării loiale, în vederea respectării principiului efectivității și echivalenței, în cadrul autonomiei procedurale interne, cu scopul asigurării egalității de tratament și a nediscriminării părților din litigiul principal față de ceilalți justițiabili aflați în situații similare, în cazul recursurilor în casație declarate față de toate hotărârile definitive pronunțate între timp în cauze similare, instanțele interne urmează să aprecieze că termenul căii de atac prevăzut în norma internă trebuie să curgă de la data pronunțării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Întrebarea 3
Curtea de Apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Curtea de apel a apreciat că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă și după adoptarea noii legi în materie, existând și în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curții Constituționale ar putea fi considerată ca exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Numaidecât, în cazul în care s-ar considera că, având în vedere jurisprudența constantă a Curții de Justiție în materie, nu mai apare necesar să se răspundă în continuare la o astfel de întrebare, care ar fi considerată superfluă atâta timp cât există o decizie a acesteia în baza căreia soluția instanței constituționale sau superioare să poată fi lăsată neaplicată, Curtea de Justiție ar putea preciza acest lucru în considerentele hotărârii sale, în așa fel încât să instanța de trimitere să poată decide în consecință, cu luarea în considerare pe viitor a acestei jurisprudențe.
În ceea ce privește cererea de aplicare a procedurii accelerate, Curtea de Apel a subliniat că situația ivită în cauză nu are caracter izolat, ci dimpotrivă, apare cu titlu general în toate cauzele cu privire la infracțiunile față de care este incident textul național vizat de întrebările preliminare, ce are aplicabilitate generală în dreptul penal român și afectează în concret un număr considerabil de cauze, multe dintre acestea ținând de domeniile atribuite Uniunii Europene.
Curtea de apel a apreciat necesară aplicarea procedurii accelerate, în condițiile în care orice întârziere este de natură să afecteze în mod crescând cauzele de acest fel, mai ales că, potrivit dreptului intern, suspendarea cauzelor similare nu este obligatorie, ci facultativă pentru instanțele pe rolul cărora se află astfel de dosare. În acest context, Curtea a mai subliniat că orice întârziere poate mări riscul antrenării răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate și formularea acțiunilor comisiei în constatarea neîndeplinirii obligațiilor statului membru. Pentru toate aceste considerente,
Referitor la cererea de conexare a prezentei cauze la cauzele cu C-56/23, C-74/23, C-75/23 și C-131/23 și suspendarea cauzei până la soluționarea cauzei C-107/23 (PPU), s-a arătat că s-a procedat la sesizarea Curții de Justiție cu cauzele C-56/23, C-74/23, C-75/23. C-107/23 (PPU) și C-131/23, care vizează aceeași situație juridică, invocată însă în cursul judecății în cauza principală, iar nu după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare precum în cauza de față.
Cu toate acestea, Curtea de Apel a subliniat că problematică juridică dintre cele două categorii de cauzei este identică în ceea ce privește necesitatea interpretării dreptului european, toate cauzele trebuind să fie privite sub aspectul acelorași întrebări preliminare.
Având în vedere că, potrivit datelor comunicate de Curtea de Justiție, cauzele similare C-75/23 și C-131/23 au fost suspendate până la soluționarea cauzei C-107/23 (PPU), instanța de trimitere învederează posibilitatea suspendării prezentei cauze în aceleași condiții, conform art. 55 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de procedură, regăsind pe deplin întemeiate temeiurile care pot duce la suspendarea acesteia, având în vedere identitatea chestiunii ridicate prin toate întrebările preliminare.
Împotriva dispoziției de suspendare a judecării cauzei recurentul A. a declarat recurs.
În dezbateri, recurentul A., beneficiind de asistența juridică a unui apărător desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și, pe fond, continuarea cercetării judecătorești în fața curții de apel, susținând că, din punctul de vedere al recurentului cauza poate fi judecată și fără a fi sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Apărarea a susținut că, în raport cu natura pricinii (contestație în anulare) nu prezintă relevanță soluționarea chestiunilor pentru care a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Examinând hotărârea atacată, în raport, cu dispoziția de suspendare a cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (publicată în M. Of. nr. 786/18.11.2009)
(1) instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.
(5) încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă.
Curtea de Apel Brașov, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Art. 267 TFUE abilitează orice instanță națională să formuleze o cerere preliminară, garantând totodată faptul că o persoană se poate întemeia pe dreptul Uniunii în mod direct, la orice nivel al sistemului de drept național [art. 148 alin. (4) din Constituția României].
Astfel, Curtea de Apel Brașov, având în vedere aspectele cu privire la care se solicită a se pronunța în Dosarul penal nr. x/2022, având ca obiect soluționarea contestației în anulare declarate de contestatorul A., împotriva deciziei penale cu nr. 376/Ap/3.05.2019 a Curții de Apel Brașov, a apreciat că pronunțarea unei decizii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În ceea ce privește utilitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu întrebările preliminare formulate, se constată că sub acest aspect hotărârea este definitivă, astfel încât criticile apărării excedează obiectului prezentului dosar.
În ceea ce privește dispoziția de suspendare a cauzei legiuitorul a instituit printr-o normă specială ce derogă de la cea generală, atât calea de atac, cât și termenul de declarare al recursului.
Înalta Curte constată că ipoteza normativă prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 (calea de atac a recursului) este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării și nu privește soluția pe care instanța a pronunțat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Înalta Curte constată că referitor la încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, legea națională descrie o cale de atac a recursului la instanța superioară, în termen de 72 ore de la pronunțare, suspendare care operează facultativ - în cazul în care este sesizată o instanță ce nu este instanță de ultim grad - și obligatoriu - atunci când instanța ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac ordinare (cum este cazul în speța de față, judecata aflându-se în calea de atac a apelului).
Dispozițiile art. 129 din Constituție prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
În cauză, având în vedere că suspendarea este obligatorie [art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 340/2009], Curtea de apel a dispus, în mod corect, suspendarea judecății cauzei ce are ca obiect contestația în anulare declarate de contestatorul A., împotriva Deciziei penale cu nr. 376/Ap/3.05.2019 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul cu nr. x/2022
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 10 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2022.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, se va plăti din fondurile Ministerului Justiției, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 10 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2022.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, se plătește din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2023.