ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 195/2023

Asupra cauzei penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018, printre altele în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), s-a admis cererea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov și a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:

în baza art. 3 alin. (2) și (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, s-a suspendat judecata cauzei.

Referitor la prima întrebare Curtea de Apel Brașov a reținut că, dacă s-ar da curs solicitării apărării bazate pe jurisprudență instanței constituționale invocate, acuzații din prezenta cauză nu ar mai putea fi trași la răspundere penală pentru infracțiunile sesizate, fiind împiedicată chiar și continuarea cercetării penale în cauză fără acordul acestora, așa cum reiese din considerentele ce urmează și care vor fi dezvoltate în continuare.

Astfel, Curtea a apreciat că o atare soluție prin care acuzații sunt absolviți de răspundere penală pentru infracțiuni de corupție în legătură cu sistemul electoral pentru funcții publice, urmate de săvârșirea unor infracțiuni de abuz în serviciu în materie de achiziții publice și fraudarea bugetului public conținând și fonduri tva, de natură a afecta bugetul european, ar aduce atingere, sub aspect general, valorilor statului de drept prevăzute de art. 2 TUE și principiului protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor persoane vătămate prevăzut de art. 19 alin. (1) parag. 2 TUE, precum și, în mod special, parag. 3 din preambul, art. 1, 3 și 4 din Decizia 2006/928/CE a Comisiei sub

3 aspectul angajamentului de asigurare a unui proces judiciar mai transparent și mai eficient și a prevenirii și combaterii corupției, inclusiv la nivel înalt și în special în cadrul administrației locale, precum și art. 325 parag. 1 TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția PIF și art. 2 (aplicabilă în perioada faptelor), și respectiv art. 12 alin. (1) din Directiva PIF, (aplicabilă în perioada situației incidente privind cursul termenelor de prescripție), cu referire la principiului consacrării unor sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, cu aplicarea directivei privind achizițiile publice sub aspectul respectării principiilor concurenței și tratamentului egal și prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.

Referitor la cea de-a doua întrebare, Curtea a subliniat că, sub rezerva datelor limitate de care dispune prin prisma competenței sale, ipoteza din cauza de față nu este nicidecum singulară, ci de natură a fi extrem de generalizată în sistemul judiciar român, jurisprudența națională în acest moment fiind unitară în sensul încetării proceselor penale din cauza prescrierii acțiunilor penale, un număr considerabil de mare de cauze putându-se afla în această situație, context în care Curtea de Apel a luat act de constatările în același sens ale Comisiei Europene în Raportul către Parlamentul European și Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final), în care aceasta a reținut că situația ar putea avea "un impact extrem de dăunător asupra dosarelor penale importante în curs de soluționare", cu posibile "consecințe grave" produse de "eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri", împrejurare în care "DNA estimează că prejudiciul în aceste dosare se ridică la aproximativ 1,2 miliarde EUR, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență, la aproximativ 150 de milioane EUR", situație pe fondul căreia "riscul ca unor mii de inculpați să nu li se poată antrena răspunderea penală a generat critici majore în România" {Raportul Comisiei din 22.11.2022, pag. 13 și 26).

Astfel, Curtea de Apel a considerat că, având în vedere caracterul generalizat al situației juridice create și posibilitatea individualizării în continuare în cursul judecății în prezenta cauză a altor categorii de situații și domenii de interes afectate prin infracțiunile inculpaților, situația de față privește întregul sistem judiciar român, sub aspectul capacității acestuia de a respecta valorilor statului de drept și a drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiție, prevăzut de art. 2 TUE, asigurarea protecției jurisdicționale efective m domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prevăzut de art. articolul 19 alin. (1) parag. 2 TUE, respectării principiului cooperării loiale între Uniune și statele membre, contravenind respectului și ajutorului reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, prevăzut de art. 4 parag. 3 TUE, precum și caracterul eficient al sistemului judiciar într-un stat de drept sub aspectul respectării previzibilității legii și înzestrarea cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracțiunilor, prevăzut de parag. 1, 2 și 3 din preambul și obiectivele de referință 1, 2 și 4 din Decizia 928/2006 și prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.

Jurisprudența Curții Constituționale în materia prescripției răspunderii penale și aplicării legii penale mai favorabile

Astfel, prin Decizia nr. 1092/2012, constatând că prevederile art. 124 din C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi, Curtea Constituțională a reținut că "prin efectele sale prescripția, așa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripției, este înlăturată. în unele legislații, efectul juridic al prescripției este arătat prin aceea că "înlătură acțiunea penală".

Acest punct de vedere este parțial exact, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (...)".

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470/2011, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă." (sublinierile aparțin instanței de trimitere).

Prin Decizia nr. 511/2013 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (3) din C. pen., Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că dispozițiile art. 125 alin. (3) din C. pen., care au declarat imprescriptibile infracțiunile contra păcii și omenirii și cele contra vieții comise cu intenție sau praeterintenție, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

"Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură a afecta însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. (...)

Prin Decizia nr. 297/2018 s-a constatat că "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională".

Ulterior Deciziei nr. 297/2018 și până la pronunțarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia nr. 650/2018 privind modificările aduse C. pen. și Legii nr. 78/2000, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea intenției legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripției și consacrarea acestora in personam, ea însăși făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului, ocazie cu care a reținut că "prin prisma instituției prescripției răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanții la săvârșirea infracțiunii semnifică o menținere a rezonanței sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată și este în atenția societății, efectul acesteia vizează fapta, și nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ține de natura prescripției" (Decizia nr. 650/2018, parag. 421, sublinierile aparțin instanței de trimitere).

în sfârșit, prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, arătând că forma textului legal rămas după Decizia nr. 297/2018 a dat naștere unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluții de suplinire a competențelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ și aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie. Cu această ocazie, Curtea a constatat expres că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau, astfel că, a concluzionat Curtea, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Mai mult, a arătat Curtea, deși a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penate. In consecință, Curtea a constatat că, "în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" (parag. 73). În fine, Curtea a subliniat că "rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art. 55 alin. (1) din C. pen. la exigențele constituționale" (parag. 74) (sublinierile aparțin

Jurisprudența Curții Constituționale în materia interpretării legii de către instanțele de drept comun

In primul rând, interpretarea legii este o operațiune necesară/obligatorie indispensabilă în procesul de aplicare a legii, Curtea Constituțională a subliniat că "interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Prin urmare, din moment ce instanța judecătorească este cea competentă să stabilească aplicarea în timp a textului criticat, Curtea, având în vedere art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum și art. 126 alin. (1), art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, a constatat că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă" (Decizia nr. 393/2020, parag. 25).

Aplicarea de către instanțele de drept comun a jurisprudenței Curții Constituționale

Curtea de Apel a constatat că prin cea dintâi decizie a Curții Constituționale nu a fost declarat neconstituțional în mod expres întregul text de lege privind întreruperea prescripției răspunderii penale ci, dimpotrivă, textul legal criticat a fost găsit neconstituțional doar cu privire la soluția consacrată, fiind totodată chiar amintită soluția anterioară - unic tradițională - prevăzută în vechiul C. pen., privind calificarea ca acte de întrerupere a prescripției doar a celor care se comunică acuzatului, fără ca instanța constituțională să prefigureze vreo altă formulare legislativă alternativă la aceasta. De altfel, însăși Curtea Constituțională s-a referit, în cea din urmă decizie, la întregul text de lege, ca obiect al criticii de neconstituționalitate, inclusiv la partea declarată neconstituțională prin decizia din anul 2018 (parag. 39 din Decizia nr. 358/2022).

De altfel, Curtea de Apel a apreciat că instanțele de drept comun au aplicat textul de lege incident procedând la interpretarea acestuia și ținând seama de întreaga jurisprudența a instanței constituționale, aproape în unanimitate, în sensul că textul legal subzistă prin aplicarea soluției unic tradiționale a întreruperii prescripției prin actele ce trebuie comunicate acuzatului. De altfel, înalta Curte a admis chiar recursuri în casație și a desființat hotărâri judecătorești definitive în sens contrar, prin care se încetase procesul penal ca urmare a calculului termenului de prescripție fără luarea în considerare a actelor de întrerupere (e.g., Decizia nr. 174/RC/15.05.2019 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală).

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia prescripției răspunderii penale și a principiului legalității incriminării și pedepsei

Cât privește distincția dintre dreptul penal material și dreptul procedural, Curtea europeană a precizat că normele cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora. In ceea ce privește în mod special prescripția, Curtea europeană a considerat că art. 7 nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfășurare a legilor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coeme și alții împotriva Belgiei, parag. 149), și în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec), parag. 80-85].

In concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - conștientă de diferența de opinii și tradiții în statele membre cu privire la natura materială sau procedurală a prescripției ~ a stabilit că art. 7 din Convenție nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfășurare a normelor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coeme și alții împotriva Belgiei, parag. 149) și în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec), parag. 80-85], reținând - chiar într-o cauză relativ recentă împotriva României - că, din perspectiva dreptului convențional, normele în materie de prescripție sunt legi de procedură, în măsura în care acestea nu definesc infracțiunile și pedepsele, și că pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei [Borcea împotriva României (dec), parag. 64].

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiului legalității incriminării și a pedepsei în privința procesului de interpretare juridică, Curtea Europeană a arătat, în mod special pe terenul art. 7 din Convenție privind principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor, că necesitatea clarificării normelor de drept se impune în orice sistem juridic, în condițiile în care, oricât de clar ar fi formulată o dispoziție legislativă, inclusiv o dispoziție de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), parag. 141]. In tradiția juridică a statelor părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [S.W. împotriva Regatului Unit, parag. 36; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), parag. 50; Kononov împotriva Letoniei (MC), parag. 185]. Previzibilitatea interpretării jurisprudențiale privește, în mod egal, elementele constitutive ale infracțiunii (Pessino împotriva Franței, parag. 35-36; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 43-47; Dallas împotriva Regatului Unit, parag 72-77) și pedeapsa aplicabilă [Alimucaj împotriva Albaniei, parag. 154-162; Del Rîo Prada împotriva Spaniei (MC), parag. Ulii 7]. Interpretarea aspectelor strict procedurale nu are nicio incidență asupra previzibilității infracțiunii și nu ridică, astfel, nicio problemă din perspectiva art. 7 (Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 788-790, privitor la o pretinsă piedică procedurală în calea acuzării). în ceea ce privește compatibilitatea interpretării judiciare dată de instanțele interne cu substanța infracțiunii, Curtea trebuie să verifice dacă interpretarea era în conformitate cu textul dispoziției din legea penală în cauză citită în contextul său și dacă interpretarea nu era nerezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Jorgic împotriva Germaniei, parag. 104-108, în ceea ce privește infracțiunea de genocid).

Aplicarea jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului în situația de față, forma legală dată textului incident, ca urmare a interpretării acestuia în acord cu prima soluție a instanței constituționale, a fost în deplină concordanță cu singura soluție legislativă, care era tradițională în dreptul român și favorabilă acuzaților (întreruperea prescripției doar prin acte ce trebuie comunicate acuzaților, iar nu prin orice fel de acte), context în care se poate concluziona că textul legal prin interpretarea dată era, în mod rezonabil, cât se poate de clar și previzibil, nefiind înțeles ca fiind interpretat prin analogie ci doar în acord cu soluția amintită expres de instanța constituțională și prin raportare la forma sa istorică în dreptul român, perfect compatibilă cu substanța instituției prescripției, fără niciun fel de reviriment jurisprudențial și în favoarea acuzatului, prin interpretarea oferita restrângându-se sfera actelor de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia prescripției răspunderii penale și a principiului legii penale mai favorabile

Prin hotărârea Curții din 8 septembrie 2015 (Marea Cameră), pronunțată în cauza C-105/14 (Taricco I), s-a răspuns la întrebarea preliminară a Tribunalului Cuneo, Italia (Tribunale di Cuneo), că o reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale, care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată, ce are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE, în ipoteza în care această reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alin. (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE.

In continuare, prin hotărârea Curții din 5 decembrie 2017 (Marea Cameră), pronunțată în cauza C-42/17 (Taricco II), la cererea Curții Constituționale italiene (Corte Costituzionale), s-a stabilit că interpretarea din Taricco I a art. 325 alin. (1) și (2) TFUE, care impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă grava, se poate face cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.

Astfel, Curtea a luat act că, potrivit instanței de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții (parag. 49) și, pe de altă parte, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 50).

Aplicarea jurisprudenței în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Apel a observat că, spre deosebire de situația noastră interna, în cea italiană modificarea cursului prescripției era dată de lege, nu de o decizie a instanței constituționale, care s-a aplicat în mod constant în practica judecătorească. Aceste două elemente au fost cele care au făcut ca însăși instanța de trimitere din Taricco II să sublinieze dificultățile de abordare a aplicării soluției din Taricco/, arătând că, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții (parag. 49) și, pe de altă parte, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, Iară a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 50).

Principiul legii penale mai favorabile cu privire la prescripția răspunderii penale în dreptul intern

Cu titlu prealabil, Curtea de Apel a arătat că principiul legii penale mai favorabile este de rang constituțional în dreptul intern, prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României statuându-se că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.". Principiul este reluat și la nivel legal, potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., "în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă",

Sub aspectul naturii sale juridice, Curtea de Apel a reținut că este îndeobște acceptat că principiul aplicării legii penale mai favorabile are un fundament de natură subiectivă, atunci când legea veche ultraactivează, care este firesc să i se aplice făptuitorului întrucât ea a fost avută în vedere de el în momentul comiterii faptei pentru conformarea propriei conduite, și unul de natură obiectivă, când se aplică retroactiv legea nouă, pe considerentul că aceasta răspunde mai bine necesităților actuale de apărare socială.

în primul rând, Curtea de Apel a subliniat că situația juridică prezentă nu constituie o veritabilă ipoteză de aplicare a unei legi penale mai favorabile, nefiind în prezența unei succesiuni de legi în timp, ca manifestări succesive de voință a legiuitorului primar (Parlamentul) sau delegat (Guvernul), ci doar în fața unei forme particulare a aceleiași legi penale, care nu a fost niciodată aplicată ca atare, determinate de o decizie a instanței constituționale, urmate de pasivitatea legiuitorului, care nu a pus de acord textul declarat neconstituțional cu soluția instanței constituționale, complinită însă prin jurisprudența instanțelor de drept comun, chiar dacă a fost regăsită ulterior ca neconstituțională de către instanța constituțională prin cea din urmă a sa decizie, care are putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituție. Cu alte cuvinte, legea mai favorabilă nu este nici cea în vigoare la data săvârșirii faptei, care a fost cunoscută de acuzat și previzibilă față de acesta sub acest aspect, și nici forma actuală a textului normei, care ar răspunde mai bine nevoilor de apărare socială. în realitate, este incidență doar o situație juridică particulară, cu referire la o formă intermediară a legii, determinată sub aspectul ei favorabil nu de către legiuitor, în baza unei politici penale urmate și aplicate în procesul legislativ, ci de o decizie ulterioară a instanței constituționale, incidență doar pentru viitor, în lipsă de vreo modulare a aplicării ei în timp făcută de însăși instanța constituțională.

Analizând în continuare fundamentele instituțiilor incidente și prin prisma raționamentului instanței constituționale, Curtea de Apel a observat că una dintre premise a fost formulată cu trimitere la decizia anterioară nr. 297/2018, parag. 32, în sensul că " C. pen. in vigoare modifica' sfera de aplicare a instituției răspunderii penale, m favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare,... și prin majorarea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen., la dublul termenului de prescripție prevăzut pentru fiecare categorie de infracțiuni, comparativ cu dispozițiile art. 124 din C. pen. din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripției speciale daca termenul de prescripție era depășit cu încă jumătate" (Decizia nr. 358/2022, parag. 43). Or, în opinia instanței de trimitere, acest argument nu poate fi citit decât în contextul în care se poate ușor constata că nu prin noul C. pen. a fost mărit termenul prescripției speciale, ci acesta era deja majorat încă din vechiul C. pen., prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea C. pen. al României și a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.. Dimpotrivă, astfel cum a reținut corect însăși instanța constituțională prin Decizia nr. 265/2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din C. pen., noul C. pen. a venit cu altă concepție de politică penală, prin care "pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate" (Decizia nr. 265/2014 parag. 35), context în care, pe cale de consecință, și termenele de prescripție, inclusiv cu privire la cea specială, care se raportează astfel la pedepsele reduse, ar putea avea o durată mai mică în noua legislație penală, în favoarea făptuitorului, iar nu contra acestuia.

In sfârșit, Curtea Constituțională a antamat, în opinia instanței de trimitere, un concept de vinovăție instituțională în interpretarea constituțională, fără însă să-l dezvolte pe mai departe în ce privește legitimitatea și ponderea sa în procesul de interpretare juridică la nivel constituțional, ci a reținut doar că "pasivitatea legiuitorului, consecutiva" publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă" o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentala', care consacra caracterul de stat de drept al statului roman, precum și supremația Constituției." (Decizia nr. 358/2022, parag. 75).

Analiza principiilor juridice aflate în concurs

Curtea de Apel a apreciat că în ipoteza în care s-ar considera totuși că, într-adevăr, în perioada de referință a fost în vigoare o lege mai favorabilă privind prescripția răspunderii penale, în această situație cu totul particulară ar trebui ca principiul legii penale mai favorabile să intre concurs cu principiul echității și justiției.

Astfel, în situații precum cea dedusă judecății apar în concurs, pe de o parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile acuzatului și, de cealaltă parte, principiile echității și justiției, cu corolarul protecției demnității umane a victimelor infracțiunilor sub toate aspectele protejate prin incriminarea faptelor deduse judecății.

Pentru acest demers putem avea ca exemplu însăși jurisprudența Curții Constituționale în materie. Astfel, prin Decizia nr. 1470/2011, referitoare la constituționalitatea art. 320

1

C. proc. pen.. din 1968, Curtea Constituțională a sublimat caracterul limitat al principiului aplicării legii penale mai favorabile, statuând că "Constituția statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale". în continuare, prin Decizia nr. 51î/2013, precitată, referitoare la declararea ca imprescriptibile pentru viitor a unor infracțiuni pentru care nu se împlinise termenul de prescripție, Curtea Constituțională a acceptat punerea în balanță a principiilor concurente, pe de o parte, principiul securității raporturilor juridice sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile și, de cealaltă parte, principiul echității juridice prin prisma necesității sancționării infracțiunilor deosebit de grave, indiferent de perioada scursă de la data săvârșirea lor și de prevederile legale adoptate în materia prescripției de-a lungul timpului, atâta timp cât acesta nu s-a împlinit în situația dată.

Deopotrivă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în acord cu cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a cunoscut numeroase cazuri de antamare a principiului echității în defavoarea aplicării legii într-o modalitate prea restrictivă și mecanică, fără luarea în considerare a intereselor aflate în concurs, constatând încălcarea prevederilor Convenției europene sub aspectul obligațiilor pozitive ale statului în protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

în situația dedusă judecății, Curtea de Apel a concluzionat că prin acordarea priorității principiului echității în fața principiului legii penale mai favorabile în situația specială a cauzei, nu se aduce nicio atingere acestuia din urmă, continuând să subziste în ordinea juridică națională și europeană, cu aceeași valoare juridică, urmând concepția dihotomică dworkiniană din perspectiva căreia, în instanța de judecată, ca for privilegiat al principiilor juridice, principiile nu funcționează ca regulile - nu dictează rezultate ~ ele doar înclină soluția într-un anumit sens, chiar dacă nu în mod concludent, și supraviețuiesc intacte atunci când nu prevalează.

Referitor la întrebarea nr. 3, Curtea de Apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curții Constituționale și ale înaltei Curți de Casație și Justiție pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene. Astfel, instanța de trimitere a constatat că prin Decizia nr. 358/2022, instanța constituțională nu a impus aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ci s-a rezumat doar să constate că în perioada de referință fondul activ al legislației nu cuprindea niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, putându-se astfel concluziona că s-a lăsat în mod intenționat la aprecierea instanțelor de drept comun posibilitatea și măsura aplicării acestui principiu (casus omissus pro omisso habendum est). Mai mult, aceeași instanță constituțională a subliniat, totodată, că subzistă rațiunea instituirii cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale, context în care instanțele de drept comun au procedat la aplicarea deciziei ținând seama de finalitatea urmărită prin prescripția specială a răspunderii penale, conform regulii de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice {actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereaf). Or, în aceste condiții, instanța de trimitere consideră ca, în ipoteza admiterii întrebărilor preliminare așa cum au fost formulate în cauză, este în măsură să procedeze la aplicarea deciziilor instanței constituționale în acord cu dreptul european relevant, astfel cum urmează sa fie interpretat de instanța europeană.

în același sens, instanța de trimitere a considerat că prin Decizia nr. 67/2022, prin care înalta Curte a calificat întreruperea cursului prescripției răspunderii penale ca aparținând dreptului penal material, a fost instituit un standard mai înalt în materia prescripției răspunderii penale, în acord cu caracterul minimal al standardelor europene în domeniu, ceea ce nu împiedică instanța de trimitere să continue sa aprecieze liber asupra aplicării sau nu a principiului legii penale mai favorabile în prezenta ipoteză juridică - potrivit considerentelor mai sus expuse și având în vedere că cea din urma decizie a instanței constituționale a fost publicată abia ulterior intervenției legislative prin care a fost modificat C. pen. în sensul cazurilor de întrerupere a prescripție -în situația în care întrebările preliminare vor fi primite de către instanța europeană.

Așa fiind, Curtea de Apel a constatat că, deși a fost abrogată dispoziția legală care prevedea răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, această răspundere poate fi regăsită și în prezent, în opinia însăși a instanței constituționale, în noua reglementare care prevede răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Concluzionând, Curtea de apel a apreciat că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă și după adoptarea noii legi în materie, existând și în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curții Constituționale ar putea fi considerată ca exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Cererea de aplicare a procedurii accelerate în baza articolului 105 și următoarele din Regulamentul de procedură al Curții, adoptat în baza articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Apel a solicitat aplicarea procedurii accelerate în cauză.

Astfel cum se poate observa din considerentele mai sus expuse, Curtea de Apel a subliniat că situația ivită în cauză nu are caracter izolat, ci dimpotrivă, apare cu titlu general în toate cauzele cu privire la infracțiunile față de care este incident textul național vizat de întrebările preliminare, ce are aplicabilitate generală în dreptul penal român și afectează în concret un număr considerabil de cauze, multe dintre acestea ținând de domeniile atribuite Uniunii Europene.

In același sens, Curtea de Apel a arătat că, asemenea cauzei Taricco II, soluționată în procedura accelerată, mai sus citată și având un obiect similar, un răspuns care să fie dat în cel mai scurt termen este de natură să înlăture aceste incertitudini și că, în condițiile în care acestea din urmă afectează probleme fundamentale de drept constituțional național și de drept al Uniunii, aplicarea procedurii accelerate apare pe deplin justificată).

De altfel, Curtea a subliniat că gravitatea deosebită a situației juridice pendinte a fost amintită și de către Comisia Europeană în Raportul către Parlamentul European și Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final).

Curtea a apreciat necesară aplicarea procedurii accelerate, în condițiile în care orice întârziere este de natură să afecteze în mod crescând cauzele de acest fel, mai ales că, potrivit dreptului intern, suspendarea cauzelor similare nu este obligatorie, ci facultativă pentru instanțele pe rolul cărora se află astfel de dosare, iar odată pronunțate hotărârile pe fondul cauzelor în sensul aplicării prescripției răspunderii penale, desființarea lor nu se poate face decât în condițiile deosebit de restrictive ale unei căi extraordinare de atac, ținând seama de autoritatea de lucru judecat a acestora.

împotriva soluției de suspendarea a cauzei, cuprinsă în încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018, recurentul A. a declarat recurs la data de 13.02.2023 care nu a fost motivat. Cauza s-a înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01.03.2023, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 cu termen de judecată la 8 martie 2023.

Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A. împotriva dispoziției cuprinse în încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018 împotriva soluției de suspendare a cauzei înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, analizând actele și lucrările dosarului înalta Curte constată că, judecătorul fondului prin încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018, printre altele, a admis solicitarea formulată de către Ministerul Public și a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu 3 întrebări preliminare:

Totodată, a dispus și suspendarea judecății cauzei.

în cauza dedusă judecății, se observă că recurentul A. nu și-a motivat recursul formulat, nefiind identificate aspecte care să se circumscrie căii de atac formulate.

Sub aceste aspecte, trebuie reținut că obiectul cauzei de fată îl reprezintă soluția de suspendarea a cauzei, privind cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene care apare ca fiind caducă la momentul de față ca urmare a strămutării dosarului nr. x/2018 și a efectelor sentinței nr. 116 din 28.02.2023 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2023, prin care s-au desființat "toate actele îndeplinite în cauză după termenul din 6 decembrie 2022, fiindcă acestea au generat, la rândul lor, aparența lipsei de imparțialitate, inclusiv a încheierii de sesizare a Curții de Justiție a uniunii Europene cu privire la întrebarea preliminară adresată de către instanța de apel."

Astfel, având în vedere cele reținute